Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » În balansoarul destinului

În balansoarul destinului

Surprinzător, poetica lui Cassian Maria Spiridon este din nou solidară cu a lui Eminescu, lăsând, şi de astă dată, doar urme arheice, în vreme ce majoritatea colegilor postmodernişti l-⁠au preluat pe Eminescu doar la modul intertextual, nu şi ontologic.

cassian-maria-spiridon-foto

Cassian Maria Spiridon

Noul volum de versuri al lui Cassian Maria Spiridon (Poeme în balans, Editura Charmides, Bistriţa, 2013) atestă o continuitate de viziune stilistică şi existenţială a operei sale. Romul Munteanu radiografia astfel atmosfera stilistică a scriitorului: „Sentimentul de însingurare, alienarea şi existenţa, trăirea într-⁠un univers indiferent faţă de destinul uman asumat de poet, conferă operei sale o dimensiune tragică, învecinată cu nihilismul. (…) / Am convingerea că de la Eminescu şi Bacovia o asemenea manieră de configurare a neantului existenţial nu am mai întâlnit în poezia românească actuală. Evident că instrumentarul literar este diferit, o altă «cămaşă de cuvinte» dă relevanţă relaţiei dintre conştiinţa poetului şi lume. Nu este vorba, aşadar, de nici o contaminare ideatică, venită dintr-⁠un alt câmp filosofic sau literar. Cassian Maria Spiridon şi-⁠a asumat convingerea de trăire într-⁠un imens anonimat, prelungit şi după moarte. Umanul, ca şi vegetalul se retrag în humus. Negaţia poetului nu este însă împinsă spre un radicalism total. El ştie doar că viaţa trece între alte cicluri ce refac acelaşi circuit.”

Observ, mai întâi, că Romul Munteanu pune în relaţie opera lui Cassian Maria Spiridon nu cu generaţia ’80, ci cu doi iluştri înaintaşi, înţelegând că textualismul şi ludicul parodic, ca maniere postmo­derniste, nu-⁠l pot cuprinde, chiar dacă alţi critici au încercat să-⁠l „solidarizeze” stilistic cu generaţia prin sentimentul singurătăţii şi al „oboselii metafizice”. După opinia mea, manierismul textualist postmodern de la noi caracterizează, prin excelenţă, pe „sudici” în frunte cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi alţii, sentimentali şi ironici la modul minulescian al simbolismului începutului de secol XX. Nu întâmplător E. Lovinescu aşeza în fruntea generaţiei simboliste pe Ion Minulescu, nicicum pe „nordicul” G. Bacovia, rămas o cvasinecunoscută celor mai reprezentativi critici ai vremii. Am mai spus-⁠o şi în alte contexte, postmoderniştii moldoveni (în bună parte şi cei ardeleni, dar şi destui „sudici”), cei mai talentaţi, ies din tentaţiile textualismului logoman, deschizând punţi către o altă paradigmă culturală, desprinzându-⁠se, altfel spus, de moda postmodernistă, pe cont propriu, spre ceea ce numim, astăzi, transmodernism. De altfel, Cassian Maria Spiridon a devenit, de câţiva ani buni, şi un teoretician al transdisciplinarităţii (vezi Aventurile terţului, Iaşi, Editura Junimea, 2006, colecţia „Ananta. Studii transdisciplinare”, colecţie datorată regretatului Cezar Ivănescu sub patronajul lui Basarab Nicolescu). Aşa că, sub înşelătoarea „oboseală” existenţialistă, doar „învecinată cu nihilismul”, se ascunde un tonus metafizic abandonat de postmodernişti şi pe care Michel Camus îl cuantifica printr-⁠o parafrază la André Marlaux: „Poezia viitorului va fi metafizică sau nu va fi deloc.” (Michel Camus, Prefaţă la Horia Bădescu, Memoria Fiinţei. Poezia şi sacrul, Iaşi, Editura Junimea, 2008, colecţia „Ananta. Studii transdisciplinare”, pp. 9-⁠10). Desigur, nu e vorba de a reveni la metafizica tradiţională, demult abandonată încă de Eminescu, ci de a transfigura antitezele Fiinţei ca acces la terţul tainic inclus, vocaţie, prin excelenţă, a poeziei ce a regăsit dimensiunea profundului. Un asemenea sentiment puternic degajă poema În umbra Sihăstriei, care mi se pare a fi capodopera volumului Poeme în balans: „baţi de trei zile cu un băţ/ în trunchiul culcat al copacului/ de trei zile şi trei nopţi baţi continuu/ în faţa Mănăstirii/ să te audă stareţul călugării/ sau poate – mai ştii/ să te audă El – Dumnezeu/ de acolo sau poate de mai sus// poarta Mănăstirii nu se deschide/ se aud până în munţi bătăile/ în copacul bătrîn/ loviturile răsună din scorbura lui/ adînc găunoasă/ ca din goarnele celor şapte/ îngeri arhangheli// baţi în copacul vieţii/ aştepţi ca Sihăstria să-⁠şi deschidă porţile/ baţi fără oprire cu un toiag tînăr/ rupt din codru/ e toaca prin care tenace/ îmi spun întreaga poveste/ una ce mă-⁠ndeamnă să bat continuu/ trunchiul scorburos// să fie oare cu putinţă!/ ca nimeni/ nici egumen nici stareţ/ sau vreun călugăr/ să nu aibă curajul/ nici puterea să tragă de la poartă/ ivărul greu/ al utopiei// tot mai departe/ nopţi şi zile/ cu-⁠nvîrtoşat toiag/ bat cu demnitate/ scorbura/ nici apă şi nici hrană/ nu mă însoţesc/ cât timp lovesc în lemnul sorţii”.

Sunt, desigur, bătăile à rebours ale destinului: în muzica lui Beethoven, destinul este cel care bate necruţător la uşa omului, aici, poetul însuşi, în deznădejde metafizică, bate la poarta divinităţii şi nu primeşte răspuns, ca în piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându-⁠l pe Godot. Este tragicul lui deus absconditus, dar care prin aceasta deschide porţi spre lumină, spre mirare necurmată. Căci acesta este rostul poeziei. Să scoată din uitare o absenţă. „Născută din neuitare, spune Horia Bădescu, din amintire, poezia este mărturia unei absenţe. Căci nu ceea ce este, ci ceea ce nu este survine în orizontul neuitării.” (Op. cit., p. 22). Experienţa existenţială în faţa Mănăstirii Sihăstria pare a fi încremenire în mysterium tremendpoeme-in-balans-copum, dar care se dovedeşte a fi balans spre mysterium fascinans, spre iubire (temă centrală a cărţii), acolo unde se ascunde terţul, nu Ne-⁠Fiinţa, ci Fiinţa absentă. Aceasta este, de fapt, metafora centrală a balansului din cartea lui Cassian Maria Spiridon: arcuire ondulatoriu-⁠mioritică între viaţă şi moarte, între Fiinţă şi Nefiinţă, între a fi şi a nu fi, între prezenţă şi absenţă. Balansul este dansul vieţii, dansul lui Shiva, formă străveche de magie supravieţuindă în poezie. Chiar şi faptul că autorul începe cu poeme de pe vremea când eram tânăr şi se încheie cu poeme din ziua când „a bătut vîntul de la răsărit”, care poate fi şi crivăţul siberian, cel istoric, dar şi cel al bătrâneţii, se înscrie în arhitectonica volumului, ca „balans”, dovadă că structura a fost gândită ca întreg al destinului uman. Un frig de biruit prin lumină: „era frig/ eram singuri pe cale/ cu sufletul alb/ neîntinat/ şi din toţi/ nimic n-⁠a rămas/ sub ochi/ în marea lumină/ în care am intrat” (p. 9). Balansul pare a fi şansa vieţii, a iubirii, ca dans, în confruntare cu moartea: „dacă o fi şi o fi/ să ne pierdem/ unul de altul/ prin cele pustii/ cînd cu iarbă deasupra/ voi fi adormit/ tu nu uita/ că noi am dansat/ am iubit” (p. 38). Iubirea-⁠balans vine din arheitate, dintr-⁠un imemorial „cuibar de viscol”, nu e nicicum conjuncturală: „şi-⁠n timpul în care nu eram/ la ce gândeai/ ce visai/ pe care planetă inima ta/ între sistole şi diastole/ îşi zbuciuma viaţa/ precum o corabie în necuprinsă oglindă de ape” (p. 44).

Spaimele vin din convingerea stranie că nici nu existăm, că viaţa poate e doar vis, ca în vizionarismul eminescian, iar această absenţă e semnalată, ca la Poe sau Bacovia, de corbi: „vin corbi vestitori/ ascund sub aripă o-⁠ntreită spaimă/ cum că n-⁠am fost/ cum că nu sîntem/ şi de om fi/ cine să depună mărturie/ la înfricoşata încercare(!)” (pp. 46-⁠47). Singura mărturie este iubirea, ca unică stare de trezie, ca prezenţă şi ultim cînt: „aştept/ la mari înălţimi/ cu vin roşu/ treaz ca pentru ultimul cînt/ sufletul tău zburător/ ca o flamură în braţele amiezii/ – cine pe cine iubeşte –” (p. 49). Semnul acestei fiinţări este inelul cu agat scos din afundurile valurilor, izomorfie a balansului primordial: „se înalţă din apa mării/ printre valuri/ din adîncuri/ inelul cu agat/ pierdut din degetul iubitei/ ce noroc/ ce şansă/ pe care doar pronia ţi-⁠a hărăzit-⁠o// cu degetul al doilea/ de la piciorul drept/ ai răscolit/ prin nisipul Mării Negre// privirea ta era una/ cu privirea ei/ valuri după valuri/ mişcau ale noastre piepturi” (Inelul cu agat).

Surprinzător, poetica lui Cassian Maria Spiridon este din nou solidară cu a lui Eminescu, lăsând, şi de astă dată, doar urme arheice, în vreme ce majoritatea colegilor postmodernişti l-⁠au preluat pe Eminescu doar la modul intertextual, nu şi ontologic. Marea noutate (ignorată atâta vreme de critici) pe care o aducea Eminescu în poetica modernă era formele în mişcare: „S-⁠a zis de mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme. Nimărui (s.n.) nu i-⁠a venit în minte că consistă în proporţia de mişcări şi, cu toate acestea, asta e adevărata frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de mişcări. E evident că această proporţie de mişcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea” (M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium.

Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 332). Geometrie înaltă şi sfântă, iar deasupra ei extaza, va spune Ion Barbu. La Cassian Maria Spiridon (care invocă Isarlîkul, în poema Spre Orient în car de fier), am putea vorbi de o geometrie „neeuclidiană” a balansului existenţial (o „poetică cuantică”), despre care el face vorbire chiar în prezentul volum: „admiri cum arde/ un foc de lemne tari/ ridică flăcări/ în schimbare/ de o complexă geometrie şi culoare/ precum pe ceruri/ norii se perindă/ mereu alţii şi mereu aceiaşi/ flăcări răcoroase pentru albăstrime// şi-⁠n viaţă dragostea/ la fel se-⁠mbracă/ metamorfoze de care nici/ Ovidius Pablo nu a pomenit/ nu le-⁠a cuprins în Ars armandi” (p. 56). Le-⁠a numit, în schimb, Eminescu, nu doar conceptual, dar şi vizionar cu fulgerul lui de încercări, ne’trerupt, printre stele, reconfigurând dinamismul relativist al spaţio-⁠timpului. Un Univers în balans, al eternei reîntoarceri, va spune Cassian Maria Spiridon: „între Cumpănă şi Gemeni/ între multele zodii/ se află în balans/ Universul” (p. 84). Cu acest între al terţului-⁠enigmă se arcuieşte în prezenţă/absenţă şi mersul în torent al zimbrilor carpatini, bunăoară: „aici/ prin codri ultimi/ care îmbracă pînă la vârf Carpaţii/ şi mai în vale/ treceau în turme/ ca un torent negru/ în cascadă/ zimbrii/ cei pe care îi admirase/ între atîţia alţii/ Cantemir” (p. 65). Aceeaşi metamorfoză eminesciană a brazilor carpatini: „de veacuri/ coama carpatică urcă la cer/ brazi după brazi/ răbdători/ şi-⁠au luat locul/ în marşul lor vegetal către soare// sunt răbdători în faţa marilor vînturi/ cînd muşcă din carnea lor albă/ topoare ascuţite/ alţii iau locul/ pornesc de la capăt/ mereu mărşăluiesc/ mărşăluind prin istorie” (p. 76). Pentru această curgere eternă, Cassian Maria Spiridon îi ia ca martori şi pe Heraclit din Efes şi Thales din Milet, filosofii focului şi apelor primordiale: „fiinţa întreagă e în unduire/ sub valurile înălţate de eclipsă/ din ape purced toate/ spune geometrul” (p. 109).

cassi-basarab-bicolescu

Cassian Maria Spiridon, Basarab Nicolescu

În curgerea eternă, poezia, ca iubire, este „o victorie în contra neantului” (p. 117), contra „germenilor nopţii”, a saturnicului întuneric, „Înghiţitorul de vieţi” (Solstiţiu): „de-⁠atîta bucurie/ şi aerul din piept te-⁠a părăsit/ şi Parcele/ iubitele ce ţi-⁠au rămas fidele/ iar gîndul face/ în lanţuri/ noduri numeroase şi sinapse/ ce-⁠ntunecă/ umbresc pînă la orbire calea// te zvîrle/ din hăul bucuriei celei tari” (p. 121). Lupta cu neantul (cu vântul care bate dinspre răsărit) şi căutarea zadarnică a zeităţii predomină poemele din ultima parte a volumului, într-⁠un gest invers decât cel arghezian din Între două nopţi: „în fiecare zi îngrop neantul/ lopată cu lopată/ cu o veselă încăpăţînare/ pînă în faţă se ridică/ munte/ de fapte inutile”. Iar când lopata se împlântă în adânc, răzbate, din „magma fierbinte”, „marele Urlet” teluric, desprins parcă, şi acesta, din titanismul teluric al lui Eminescu: „Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,/ Lava de evi grămădită o reped adânc în cer” (Memento mori): „pînă-⁠n străfunduri/ unde străbate/ detună magma fierbinte/ marele Urlet” (p. 126). În imaginarul lui Cassian Maria Spiridon însă zeul nu răspunde. „pînza neantului groasă/ topită în smoală/ strat peste strat se aşază/ pînă se-⁠ntunecă privirea/ şi nimeni nu vine/ nici o zeitate”. Şi: „nimeni nu aşteaptă să-⁠i bat la uşă/ nimeni nu răspunde// uşile sunt transparente…” (p. 127). Aceasta, trebuie să convenim, este condiţia omului modern secularizat, fiindcă rolurile/rosturile sunt inverse în creştinism: Dumnezeu este cel care aşteaptă la uşă să i se deschidă, nu omul (Dumitru Stăniloae). De aceea, omul secularizat este condamnat la căderea în timp. Tot părintele Stăniloae spune că timpul nu este altceva decât speranţa/disperanţa dată omului, intervalul dintre bătaia în uşă a lui Dumnezeu şi hotărârea omului de a-⁠i deschide. Abia atunci uşa devine transparentă şi omul poate să-⁠l vadă pe Dumnezeu. Se vede însă că „transparenţa” uşii lui Cassian Maria Spiridon este neagră, ca oglinda lui Arghezi (a se vedea eseul nostru Oglinda neagră din vol. Provocarea valorilor, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1997), de fapt, chiar „pînza neantului groasă/ topită în smoală/ strat peste strat”, cum spune poetul. Mai mult: „sînt obosit cu totul/ – o gaură neagră ce ţine întreg universul/ stăpînă lacomă/ înghiţitoarea de stele/ mă absoarbe/ acolo/ sărmana frumuseţe/ piere” (p. 133). Poetul e pregătit pentru „ultima Thule”, auzind „pe caldarîm ghearele/ cum bat/ ritmul final al Destinului” (p. 137). Şi totuşi adevărul se află în vecinătate. Poetul se reapropie de poetica eminesciană a adevărului (v. Criticilor mei), repudiată de moderni şi de postmoderni: „grea povară/ în partea ta să ai adevărul/ să-⁠l vezi în lumină/ cum îşi înalţă paloşul/ către steaua de sânge” (Pînă în zori).

Adevărul îi descoperă scara către cer, construită trudnic din cărţi şi din fiinţare telurică: „un perete de cărţi/ cît tot zidul/ ce-⁠mi străjuie privirea/ în avînt se ridică/ mai sus/ şi mai sus/ către ceruri/ aici am trecut cu ochiul prin vieţile sfinţilor/ şi ochiul a rămas acolo/ globul lui ocular/ se răsuceşte/ urmează tăcut cu uimire/ Înălţarea/ pe pămînt/ tai iarbă/ o scurtez cu o maşină electrică/ plimb cablul prin toată ograda/ sufletului/ retez capete la floarea de trifoi/ cireşul s-⁠a smuls din pământuri/ cu toată rădăcina lui/ s-⁠a ridicat/ urcă spre cer/ o navă vegetală” (p. 147).
Ceea ce este particularizant în viziunea stilistică a lui Cassian Maria Spiridon, ca un halou aşternut peste toată diversitatea de trăiri, de tonuri şi sonuri, este o izbitoare monotonie a scriiturii, cu totul alta decât la Bacovia, bunăoară, unde retorica e amuţită după norma voită, altădată, de Paul Verlaine. E vorba, la poetul ieşean, de o monotonie retorică, provocată, simulând procedeele epicului, cu banalul cotidian. E suficient însă ca să ridici pânza acestei retorici „obosite”, cu note de convenţional, pentru a descoperi vigoarea unei interiorităţi care altfel ne-⁠ar scăpa printre degete.

Dintr-o haltă părăsită
Cassian Maria Spiridon

* * *
un perete de cărţi cât tot zidul
ce-mi străjuie privirea
în avânt se ridică mai sus
şi mai sus către ceruri

aici am trecut cu ochiul
prin vieţile sfinţilor
şi ochiul a rămas acolo
globul lui ocular
se răsuceşte
urmează tăcut cu uimire
Înălţarea

pe pământ
tai iarbă/ o scurtez cu o maşină electrică
plimb cablul prin toată ograda
sufletului
retez capete la floarea de trifoi
cireşul s-a smuls din pământuri
cu toată rădăcina lui
s-a ridicat
urcă spre cer
o navă vegetală

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now