Contemporanul » Polemice » „În pragul unei cufundări în Dumnezeu”

„În pragul unei cufundări în Dumnezeu”

Frânturi

„În pragul unei cufundări în Dumnezeu”

Divinul este atotprezent – „când rişti să-⁠ţi pierzi minţile la simplul gând că exişti – e semn că te afli în pragul unei cufundări în Dumnezeu” – mai ales când nu e menţionat direct, ci fie confruntativ, fie blasfemiator ori sarcastic, fie într-⁠o acceptare obosită şi imploratorie, naiv-⁠ulu­ită, fie ca o chemare stinsă, dispe­rat-⁠amortizată. Rostul, aici îşi ţipă fragilitatea încastrată în Istorie. O Istorie instituind grafica în convulsii a conştiinţei…

O Istorie faţă de care îşi manifestă în mod deschis oroarea, de apăsarea căreia însă nu poate scăpa, mai ales bântuit fiind la un nivel subconştient, de copleşitoarele ravagii insta­urate în perimetrul ei românesc. Viaţa şi opera lui poartă o amprentă genetică încărcată de un van milenar, de repercusiunile unei urgii istorice fără de nici un răgaz, a crepuscularului secondat din umbră de vitalitatea (deseori frapant agresivă), unei furii barbare străvechi, totul elansat în­tr-⁠un vid, un neant de care nu e străină nici nevroza singurătăţi, nici cea a exilului (în dubla sa accepţiune, spaţială şi cosmică): „Sătul de toţi. Dar îmi place să râd. Iar să râd de unul singur nu pot.”….

Efervescenţa, tensiunea furi­bundă a minţii pătrunzând dintr-⁠o înclinaţie evident gnostică în zone ale disperării insomniace, totul susţinut de o teribilă sete a inexistentului primordial, însă într-⁠un învăluitor ton confesiv purtând semnele unei virtuţi a indiscreţiei. În ce limbă îşi murmura oare monologul tăcut pe trotuarele umede ale Parisului?

Revelaţii, taine lăuntrice considerate jenante, penibile, şi pe care el le abordează cu o naturaleţe terapeutică şi cum însuşi declară „fără a roşi”… toate racordate la acea superbă neatârnare faţă de orice închidere într-⁠un sistem (corolar al formei refuzate de viaţă aşezată, burgheză…), faţă de orice modă ori curent filosofic, religios. Budismul – de care se simte cel mai legat considerându-⁠l a fi religia cea mai profundă, şi cu care are în comun mai ales renunţarea sub toate aspectele ei adiacente, precum şi revelaţia unei realităţi iluzionare – nu îl determină la o subscriere, în sensul unui prozelitism.

Cioran rămâne european prin naştere şi conformaţie culturală prin toate atributele acestei imense culturi, însă fondul său, deseori negat şi blasfemiat, aparţine funciarmente codului genetic colectiv românesc, transilvan, sub cele trei mari influenţe crepusculare ale imperiului aus­tro-⁠ungar: cea săsească /nemţească, cea ungurească şi cea ţigănească a muzicii lăutăreşti atât de îndrăgite. Toate cu reţinerea semnificativă că orice text, de orice natură ar fi el, ar trebui supus probei unei narări, analog unei celebre afirmaţii schopenhaueriene asupra literaturii şi literaţilor vremii sale.

Importanţa decisivă a trăirii şi consemnării unor stări nemijlocite, ale experienţei individuale directe şi spontane, faptul de-⁠a nu accepta ceea ce alţii acceptau automat, tensiunea şi intensitatea trăirii în recluziunea şi teroarea timpului, într-⁠o neatârnare şi deci o însingurare absolută prin ea, constituie în sine o mereu reluată apropiere de divin: „Când cineva nu are o religie, permanent se năpusteşte asupra lui Dumnezeu, deci el e totuşi prezent…”

Hulind, Cioran îşi descoperă în fond cealaltă latură, a unei secrete iubiri, printr-⁠o infuzie a substanţei româneşti în venele artefacte ale francezei, devenind treptat un virtuoz al inexprimabilului, al indiscreţiei practicate cu o rară plăcere şi ostentaţie. Scepticismul său ia forma tranşantă a inacceptării: el nu acceptă ( în sensul termenului german „annehmbar” = acceptabil), o asemenea realitate, o asemenea lume, o asemenea zvârcolire a istoriei, evidentă mai ales într-⁠o declaraţie aproape wittgensteiniană, superbă şi absolut memorabilă: „Dum­nezeu este, chiar dacă nu este”…

El rămâne sfâşiat de această non-⁠acceptare, iubind concomitent cu frenezia viaţa, „această lume”… Abolirea dorinţelor, proprie budismului, ba chiar şi abolirea morţii, pun bazele paradoxului polarităţii lumii în care trăim (şi care constituie simultan şi semnul major al „păcatului”: cel ce-⁠şi doreşte moartea, iubeşte în fond cu frenezie viaţa…

Prin toate acestea, sfâşiat între oroare şi extazul vieţii, Cioran are un efect nu atât terapeutic, cât mai ales stenic (oricât de stranie ar părea această afirmaţie vis-⁠à-⁠vis de declaraţiile sale ritmate de un pesimism furios); el conferă în mod straniu o îndreptăţire a existenţei noastre pă­mânteşti, o justificare prin însăşi convulsiile sale individuale contradictorii, prin care devine evident faptul că este mai aproape de Dumnezeu şi de adevărurile sale (pentru care se torturează şi poartă o dispută mereu proaspătă până în ultimii ani ai vieţii), decât oricare dinaintea lui, mai aproape şi poate mai drag divinităţii decât oricare din cei călâi, îndârjirea lui făcând posibilă transfigurarea ei într-⁠o obsesie permanentă şi care în final joacă treptat rolul de picătură chinezească a îndoielilor.

Sfâşiat între accesele sale colerice şi cele ale unei grele melancolii, ca între istorie (şi implicit agentul ei omul exterminator şi oroarea pe care o reprezintă) şi contemplare (implicând intuiţia mai mult decât raţionamentul, aşadar revelaţia fiinţei), el declară cu o limpezime de zile mari: „rugăciunile pe care le înăbuşim în noi izbucnesc în sarcasme”, ca mai apoi să vibreze emoţionant şi contagios în declaraţia: „Dacă aş fi sigur că mântuirea mi-⁠e indiferentă, aş fi de departe cel mai fericit de pe pământ”.

În spatele unui pesimism ostentativ se întrezăreşte însă în mod paradoxal o uluitoare capacitate a unei gândiri axate pe certitudine, în care transpare o speranţă firavă însă deosebit de marcantă pentru unul care are simţul previziunii maleficului. Cioran apare constant în postura unui veritabil colecţionar de licăriri divine oriunde s-⁠ar afla şi orice tematică ar aborda, jubilând la fiecare nouă mostră din colecţia lui, la care tot concomitent se uită cu privirea halucinată a derizoriului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Zanca

Andrei Zanca (pseudonimul literar al lui Andrei Carol Sofalvi, Zanca fiind numele de fată a mamei sale) (n. 13 septembrie 1952, Sighisoara) este un poet și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, traducător din 8 limbi, apreciat în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now