Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » „Gânduri albe” pe alb

„Gânduri albe” pe alb

Ernst Cassirer, o repet, considera că firele care-⁠l ţes pe homo sapiens sunt „limba, mitul, arta şi religia”. Or, noi suntem din ce în ce mai indiferenţi la stricarea limbii, de-⁠mitificăm, paradigma de/des face ravagii în culturosferă, de-⁠sacralizăm. Dezinteresul faţă de imaginea sinceră a României ţine tot de non-⁠moralia, ca şi ponegrirea a tot ce ţine de românesc/românitate.

Au trecut câţiva ani de când a fost dată publicităţii (la sporirea căreia România a contribuit din plin) cifra dispariţiei într-⁠un minut, pe glob, a 20 de hectare de pădure. Eu nu vreau să toc degeaba hârtie. Scriu doar ce sunt convinsă că merită scris, ascultând de singura cenzură pe care o respect: cenzura Dumitru-Radu-3profesională; à rebours, deoarece Puterea literară uzează de BT-⁠ul (pentru necunoscători, BT-⁠ul era ştampila rotundă a cenzurii realist-⁠socialiste, cu motoare turate în forţă) corect politic. Folosesc sinceritatea ca armă şi cred că literatura nu trebuie despărţită de epitetul sinceră, la fel ca istoria reputatului Florin Constantiniu. Sinceritatea se deschide spre adevăr integral, cel despre care etnosoful anonim spune că „umblă cu capul spart” sau „bătut ca mărul”, dar care adevăr trebuie mereu repetat, oricât de inconvenabil, de inconfortabil, de imprudent ar fi.

N-⁠o să dezvălui acum tot decalogul foiletonistului, formulat de mine pentru mine, ci o poruncă, una singură: nu te teme de subiectele tabu. O fi drumul care duce la acuză de greşeală ideologică? Sunt păţită, dar nu mă învăţ minte, e prea târziu pentru asta. Este drumul pe care am tot mers şi pentru care am murit ca autor de cronică literară 13 ani şi am fost răsplătită cu 22 de tăcere editorială. Un fost activ(ist) cultural m-⁠a şi ironizat: „Las’ că ţi-⁠ai luat revanşa după ‘89”. Îmi asum, aşadar, vulnerabilitatea la antipatica monedă calpă a timpurilor noastre: cap – correct; pajură – politically.

În comunism, vină politică însemna fără vină. Sper ca opinia deschisă, sinceră, care se abate de la alt dirijism ideologic, să nu devină iarăşi motiv de condamnare. Deloc dispus să nu forţeze, Şerban Foarţă ne anunţa că s-⁠a trecut de la Internaţionala la Internaţionala nesimţiţilor. Vechii slujbaşi directivaţi PCR fără crâcnire, schimbând limba de lemn pe limba de pet, sunt şi buni slujbaşi corecţi politic. Li se alătură tinerii precupeţi, cu ceva condei, nu cine ştie ce, gata să se aburce spre vârful scării sociale, ascultând de noile „îndreptări”. Numai contra cost, că suntem în capitalism, iar ei oferă „marfă”, nu altceva, frumos ambalată-⁠n pixeli.

Ambele categorii fac sluj la ispravnicii de partid(e), ca să mănânce mereu 7 vaci grase, eventual Kobe. Literatura mare nu stă cu Puterea la masă. Minciuna, da.

Cele aşternute negru pe alb de Constantin Ţoiu, în Memorii din când în când (CR, vol. I, 2003): „Orice infamie ai săvârşi, geniul te absolvă”, m-⁠au cutremurat. Eu cred, ca şi Adrian Alui Gheorghe, că diferenţa o face nu talentul, ci caracterul. Opera, dar şi opera biografiei sunt deopotrivă greu de creat; caracterul şi talentul nu sunt termeni opuşi. Autorul Galeriei cu viţă sălbatică pleda (convins, nu şi convingător) pentru absolvirea lui Petru Dumitriu: „Nu înseamnă că e suficient să fii nemernic ci numai geniul te absolvă”. Aha, deci după Ţoiu nu intră în fişa postului de scriitor să nu faci hârtia să suporte orice mizerie, ca romanul Canalului, Drum fără pulbere. Şi, în continuare: „De aici înainte, cititorii au de ales între textişoarele nevolnicului, plângăciosului Goma şi arta seniorială a lui Petru Dumitriu. Dacă se poate face o alăturare.”

Atâta doar: că Paul Goma şi-⁠a asumat cu risc rolul de memorie – conştiinţă şi că a spălat obrazul scriitorului român de ruşinea de a fi laş în relaţia cu Puterea, în timp ce Petru Dumitriu n-⁠a avut destulă cenuşă să-⁠şi toarne-⁠n cap, pentru faptul că a luat atitudine, în presă, contra revoluţiei ungare, la o zi după: 24 oct. 1956. Ce-⁠i drept, o alăturare Goma/Dumitriu la materia Conştiinţă nu se poate face. Absolut deloc. Iar nevolnic şi plângăcios nu-⁠i Goma, cum crede memorialistul din când în când, ci răsfăţatul proletcultului, Dumitriu. În ce-⁠l priveşte pe Ţoiu, „Costăchel” a aderat repejor la PCR, în ‘45, intrând în rândurile-⁠i strânse ca „student nevoiaş”, ca şi cum starea materială ar putea fi scuză pentru angajarea roşie.

Dar mai mult decât pledoaria pentru compromis, pentru cedare „cu talent” (talentul lui Petru Dumitriu a contribuit la întinderea cangrenei) m-⁠a cutremurat o întrebare formulată de un elev (v. România liberă, 30 oct. 2009): „De ce comunismul a durat atât dacă era atât de rău?”

Intră în fişa postului de scriitor să răspundă la întrebarea asta, chiar dacă răspunsul atrage lovituri de pedeapsă sau replici tip: „Ia mai terminaţi cu anticomunismul vostru de old boys”. Repetitivă cum sunt, afirm, pe urmele lui Paul Goma (starea de spirit discipol-⁠cititor al său îmi prieşte), că nu vom depăşi trecutul dacă vrem să-⁠i subminăm tragedia; tăcând, eludând, ajutăm virusul comunist să se reconstituie. Am răspuns cu Comunismul cu rele şi rele, carte pe care o consider datorie civică, „bănuţul” meu modest, cu care e dator fiecare în lupta cu aceia care au organizat răul, rămaşi solidari cu doctrina, dar şi în căutare de alibiuri morale.

Da, mă revolt şi-⁠mi asum excesul patetic contra altor doxe-⁠noxe. Reacţionez, crezând în virtuţile pamfletului ca antioxidant intelectual (în definiţia lui Constantin Călin), ca stimulator de verticalitate. Comunismul cu rele şi rele, carte pe care n-⁠a mai apucat s-⁠o vadă tipărită, i-⁠o datorez lui Petru Ursache, ca toate cărţile mele, de altfel.

„Scrie ca şi cum ai fi în ne-⁠socialism”, m-⁠a îndemnat. Aşa am făcut: proza mea se află în cheia de lectură rebel – supus; destul de maniheist, recunosc.

Am căutat şi am găsit mereu modele de atitudine. Primus inter pares, Voiculescu, a cărui sintagmă, „gânduri albe”, am folosit-⁠o în titlu. Poetul martir al închisorii comuniste i-⁠a spus fiului, pe patul de moarte: „Ionică, eu mor! M-⁠au omorât. Nu le dau nimic”, cu referire la manuscrise. Şi iată că V. Voiculescu lipseşte din librării, din pricina nevoii de profit – profit – profit a urmaşilor, care cer editorilor drepturi de autor prea mari.

Alt exemplum, folosit în proza mea, este Petru Caraman, un răzvrătit tenace contra sistemului. De ce a fost scos eminentul slavist de pe statul de funcţiuni al Universităţii „Al. I. Cuza”? Pentru că „reacţionarul” s-⁠a opus politizării învăţământului uni­versitar; s-⁠a opus procesului de epurare/comprimare după barbara Reformă din ‘48; a luptat pentru criterii ad valorem în notarea studenţilor, nu după dosarul de cadre. Fatal i-⁠a fost că a refuzat să-⁠i dea diplomă şefulului Securităţii, Otto Schechter. Studiul Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică a constituit cap greu de acuzare. Până-⁠n moarte nu şi-⁠a recâştigat locul de drept, iar pe aleea busturilor in honorem ale Universităţii „Cuza” se află membrul comisiei de epurare; Caraman lipseşte.
Câţi au ştiut să piardă ca şi cum ar fi câştigat? N. Steinhardt şi Mircea Vulcănescu sunt primii dintre cei puţini. Le respect, le admir românitatea clară. Şi-⁠mi vine în minte gestul cu care Gheorghe Alexianu, guvernatorul Trasnistriei, înainte de comanda „Foc!”, şi-⁠a aruncat cu un gest elegant pălăria, primind glonţul, moartea cu capul descoperit. A urmat era şepcii proletare.

„Mai rău decât un comunist e stalinistul”, obişnuia să spună Petru Ursache. În Dimensiunea românească a existenţei (1943), M. Vulcănescu avansa ideea, din drag de etnie, că ocupantul s-⁠ar români, nu invers; că nu i-⁠am urma noi pe ocupanţi, ci ocupanţii pe noi. Iluzie bună, poate, dar iluzie. Nu ştia ce pot ocupanţii culturnici semi-⁠analfabeţi paraşutaţi în România de Kremlin. Ştia, însă, ce-⁠o să se întâmple mai lucidul C. Rădulescu – Motru, dat jos din fruntea Academiei Române. Iată însemnarea din 11 ian.’49: „Mă aştept ca în curând Academia R.P.R. să nu se lase mai prejos şi, pentru a face o plăcere lui Stalin, să declare că neamul românesc e o colonie rusească şi că Decebal a fost rus neaoş.” Că aşa a fost e fapt bine cunoscut. Nu în altă parte decât la Academie, zbirul ideologic tov. Leonea Răutu cerea eliminarea latinismelor ca „artificiale” şi intensificarea influenţei slavei asupra românei, de unde lipseau derivatele – vai, grozăvie! – în –ist, ca stahanovist şi colectivist. Pentru „atitudine antisovietică şi antistalinistă” a fost înfierat lingvistul „duşmănos” Al. Rosetti. Da, a urlat corul oportuniştilor (un da slavon) sarcinii de partid: contestarea originii daco-⁠romane şi latinităţii limbii ce-⁠o vorbim. Ce nu-⁠i de înţeles e că se contestă aberant, acum, în zilele noastre, permanenţa latino-romano-românofonă în spaţiul României actuale. Lingvistica o fi iarăşi ştiinţă politică, dacă ni se tot repetă, oral şi-⁠n scris, că am fi „slavi romanizaţi”, altoiţi „cu o cantitate enormă de elemente alogene”? Ba se mai şi întreţine confuzia (semănată de Roman) română – romină; română – romani – romales; românce – romince. Ce mi-⁠i români, ce mi-⁠i romini, cu â din i, cu â din a? Că epopeea există: Rromiada, ca să mă exprim … politic – corect, a lui Budai-⁠Deleanu. Un fost director de Institut de cercetare iaşiot, de felul lui lingvist, afirma că româna ar dispărea curând, deci s-⁠o abandonăm ca pe-⁠o navă în derivă. Cât despre C. Bădiliţă, în acces de mizantropie (v. opul scos de Polirom, Tentaţia mizantropiei), iată ce-⁠i dorea dulcei Românii: „De s-⁠ar întoarce odată ruşii pe tancuri, dar acum să cureţe tot, tot, tot, de la Prut la Dunăre, să nu lase în urmă decât păsările”. Şi limba lor, desi­gur. În Nodul gordian humanizat, „privilegiaturistul” nostru, spre a-⁠i spune cu vocabula lui Şerban Foarţă, ne sfătuia: „Faceţi o cură de Occident şi veţi vedea ce înseamnă România: un zero absolut”: şi încă: „În România n-⁠au existat niciodată români. România e doar o ficţiune eminesciană”. Nu spun că Bădiliţă nu-⁠i un condeier rafinat, o inteligenţă suplă, dar ar cam trebui să pună un bemol afirmaţiilor de tip: „Cultura română a ultimilor cincizeci de ani e salam de soia.”

Petru Ursache era mult mai tranşant ca mine faţă de cei care merg pe linia tabula rasa. Credea în elementele de thesaurus ale culturii noastre, mică, dar nu minoră. Descoperea repede „plăceri negaţioniste”, cum le spunea el, la personalităţi ale ne-⁠creativităţii, cu greaţă de feed-⁠back, punându-⁠le în legătură cu proletcultismul. Era circumspect mereu cu afirmaţiile agresive, de şcoală patapieviciană. Se supăra pe mine când îl citam în textele mele, acum o pot face cât vreau: „Aripa creatoare e mai puternică, mi-⁠a spus. Exact ca-⁠n proletcultură. Mulţi au ce au cu apartenenţa naţională. O să cădem în alt gol estetic şi etic dacă nu mergem pe linia românităţii puternice a lui Eminescu – Eliade – Mircea Vulcănescu”. Şi a decupat pentru mine un citat dintr-⁠o conferinţă a lui Mircea Eliade, ţinută în ‘36, la Radio: „nimic mai plăcut şi mai reconfortant decât demascarea prostiei pretenţioase şi a nesincerităţii” (subl. mea, Magda U.).

Ce-⁠i drept, e mai lesne să ataci miştocăneşte creaţia de clasă înaltă (din toate poziţiile, ca lunetiştii) şi să-⁠ţi afişezi la TV habarnismul ca pe o calitate, în numele contraculturii, al minimalismului. Îi detest pe nihiliştii fără modele, cerând „arderea bătrânilor”, ca uitatul M. Ilovici, scos la iveală după ‘89, revoltaţi împotriva literaturii „adevărate”, de repudiat.

În cea mai scurtă tabletă, dar şi cea mai substanţială din Fals tratat de manipulare (Humanitas, 2013), Ana Blandiana scrie: „Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-⁠ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-⁠au presupus nu s-⁠ar fi produs sau s-⁠ar fi produs degeaba.”

Micul meu amendament la cele formulate de Blandiana se referă la sintagma indiferent de istorie. Şi iarăşi ţâşneşte din pixul meu cuvântul sincer. Altfel, modelele devin, ca-⁠n proletcultură, false modele: Ilie Pintilie, comsomolista Zoia Kosmodemianskaia şi, peste toţi şi toate, Stalin. Iar tendinţa de a-⁠i da uitării pe adevăraţii eroi e vizibilă, de vreme ce istoria noastră se tot re-⁠scrie, se tot corijează, pe bunul plac al unora. Ion Lazu n-⁠a reuşit (şi cât s-⁠a străduit!) să ridice un monument în memoria scriitorilor martirizaţi în puşcăriile staliniste.

Ernst Cassirer, o repet, considera că firele care-⁠l ţes pe homo sapiens sunt „limba, mitul, arta şi religia”. Or, noi suntem din ce în ce mai indiferenţi la stricarea limbii, de-⁠mitificăm, paradigma de/des face ravagii în culturosferă, de-⁠sacralizăm. Dezinteresul faţă de imaginea sinceră a României ţine tot de non-⁠moralia, ca şi ponegrirea a tot ce ţine de românesc/românitate.

În final, însă, trebuie să cred că e tranzitorie, nu ireversibilă, criza morală şi, deopotrivă, culturală prin care trecem. Mă sprijin pe „gândul alb” al lui Mircea Vulcănescu (şi ce tânăr era când i-⁠au întrerupt destinul: când l-⁠au închis, avea 45 de ani; a murit, după gratii, la 48): „La români, se poate când nu se mai poate!”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now