Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Despre cauza răului din şcoala românească

Despre cauza răului din şcoala românească

I.C. Brătianu se întreba dacă e corect să pui toată responsabilitatea în cârca părinţilor şi a profesorilor, adică a indivizilor, atât timp cât şcoala e organizată şi controlată de guvern…

Într‑o epistolă deschisă adresată conducerii Ministerului Instrucţiunii publice cu ocazia împărţirii premiilor de la finele anului şcolar 1864‑1865, Ion C. Brătianu, aflat atunci în opoziţie faţă de guvernele fidele lui Al. I. Cuza, făcea observaţia că, în cuvântările lor de la decernarea premiilor, reprezentanţii Ministerului Instrucţiunii publice puseseră neajunsurile sistemului de învăţământ românesc, atunci abia înfiinţat ca învăţământ de mase, pe seama profesorilor şi a părinţilor: „Dacă am pătruns bine ideia dumitale, causele principale ale stării defectuoase a instrucţiunii noastre publice sunt întâi lipsa de o metodă completă şi raţională şi puţinul devotament al profesorilor în îndeplinirea misiunii lor; a doua, nepăsarea părinţilor, atât pentru educaţiunea copilaşilor lor în familie, cât şi pentru priveghiarea ce ar trebui să esercite asupra instrucţiunii ce copii primesc în şcolile publice. Plecând din acest punt de vedere, dumneata faci apel la aceste două categorii de cetăţeni cu un accent ce simte ori cine că iese din fundul inimei dumitale. De ce însă te ai oprit aci, domnule director? Oare posiţiunea dumitale oficială te‑a oprit d’a merge cu investigările mai departe? sau într’adevăr, lipsit de elementele ce nu le puteai lua din cunoscinţa trecutului, n’ai putut compara ceea ce este cu ceea ce a fost ca astfel să descoperi adevăratele cause ale răului?”[1]
I.C. Brătianu se întreba dacă e corect să pui toată responsabilitatea în cârca părinţilor şi a profesorilor, adică a indivizilor, atât timp cât şcoala e organizată şi controlată de guvern: „Cuvintele ce ai adresat profesorilor şi părinţilor am zis c’au fost destul de simţite pentru ca să‑i pătrundă şi să‑i facă să‑şi îndeplinească datoriile lor c’o îndoită silinţă; dar permite‑mi şi mie ca ’n cualitatea de părinte de familie să esamin dacă şi guvernul n’are nimic a‑şi oserva, de nu este nevoie ca şi dânsul să‑şi schimbe sau să‑şi îmbunătăţească metoda în acţiunea ce are asupra instrucţiunii publice. Pe cât timp o funcţiune socială este lăsată la acţiunea individuală a cetăţenilor, răspunderea toată cade asupra lor; dacă ’naintea creării armatelor permaninte, a disciplinei şi a tacticei moderne, cetăţenii unui Stat erau curagioşi, oameni de arme, aceasta o datoreau bărbăţiei lor, demnităţii lor, patriotismului lor individual; dacă asemenea până când nu se organisase instrucţiunea publică, până când guvernele nu concentraseră în mânele lor instrucţiunea naţională, cetăţenii erau bine educaţi şi cu multă instrucţiune, tot meritul era al lor, şi guvernele aveau puţină răspundere. Acolo însă unde armata a devenit permaninte şi supusă la o acţiune directă a guvernului, acolo unde s’a organisat o educaţiune publică şi s’a concentrat în mânele guvernului toate mijloacele de instrucţiune, rămânând individului un foarte mic rol, mai toată răspunderea a căzut asupra guvernului, precum tot lui i s’a atribuit şi partea cea mare a meritului: soldaţii ca şi ofiţerii Papei erau proverbiali în nemernicia lor şi tot acei oşteni ca legiuni ale lui Garibaldi s’au arătat eroi la 49”[2].

Brătianu verifică apoi aceste principii prin aplicare la istoria românilor, arătând cum vitejia românească şi vrednicia cărturărească ţineau, în trecut, de virtutea boierească şi ţărănească, nu de cea a unor state prea slabe pentru a întreprinde eforturi sistematice în acest sens: „Dar să studiem teoria mea într’un cas mai local şi care să nu mai poată lăsa nici o îndoială despre esactitatea sa. În timpii trecuţi, pe când Românii n’aveau nici armate disciplinate, nici instrucţiune concentrată, ei avură oameni mari de resbel, eroi; oamenii lor de Stat nu cedau în nimic celor din Statele vecine, şi documentele ce se găsesc în Archivele străine scrise de dânşii, precum şi cuvintele ce ţineau în latineşte ca ambasadori în dietele Poloniei ş’ale Ungariei, ne mărturesc că ei erau foarte instruiţi pentru timpii aceia şi n’aveau nevoie de străini cari să scrie sau să comande pentru dânşii”. Acele vremuri pre‑moderne erau, afirmă Brătianu, „timpi când fiecare monastire era o universitate, fiecare casă boierească un colegiu, fiecare boier un instructor de arme ş’un iniţiator la vitejia Românească”[3].

Venind mai aproape de epoca sa, Brătianu îl evocă pe Gheorghe Lazăr, unul dintre oamenii mari, care au ştiut să „gândească şi să voiască pentru o naţiune întreagă”: „Lazăr, necunoscut, neavând alt titlu decât acela de Român, ce atuncea, cum am zis, era un nume de dispreţ, din fundul unei chiliuţe din hanul lui Şerban‑Vodă, pre câtu ’mi aduc aminte, găsi discipli şi patroni şi rădică o şcoală măreaţă, puternică, nu de piatră şi de var, ci o şcoală morală de unde virtutea, patriotismul, amoarea ştiinţei şi devotamentul până la sacrificiu pentru binele public se răspândiră ca nişte raze bine‑făcătoare peste toată România. Acestei suflări de viaţă, de viaţă română, datorim tot ce avurăm păn’acum; ea ne‑a dat Văcăreşti, Eliazi ş’Asăcheşti, Alessandreşti şi Alessandri; ea inspiră pe legistul Moroiu, care ne aduse un minut aminte demnitatea magistraţilor români, ea a dat inimă lui Gr. Ghica Vodă, lui Constandin Bălăceanu, Mitropolitului Grigorie; ea a însufleţit pe Dinicu Golescu, pe Câmpineni şi Gr. Cantacuzino; ea a făcut să nască noi Cantemiri, ca iubitul nostru şi de fericită memorie Bălcescu, ea a dat devotament acelor legiuni modeste de profesori cari serviră de cadre la începul organisării instrucţiunii publice şi cari, prin spiritul ce‑l aduseră în noile şcoale, ne făcură se credem într’un viitor prosper şi glorios; tot acea suflare a şcoalei lui Lazăr deşteptă inimile Românilor, le ’mbărbătă şi, prin Vladimirescu, prin Solomon, prin Magheru, ne dovedi că nu este vitejia care a părăsit pe Români, ci ocasiunea, condiţiunile proprii d’a se manifesta”[4].

Date fiind aceste dovezi de vitejie şi cultură ale românilor lăsaţi să se organizeze singuri, organic, Brătianu se întreabă dacă e normal ca guvernanţii moderni, având la dispoziţie un stat ale cărui mecanisme ordonează şi controlează viaţa cetăţenilor, să pună eşecul mecanismelor şi politicilor guvernamentale pe seama cetăţenilor. Statul modern, arată Brătianu, construit în jurul centralizării administrative, are resursele, mijloacele şi autoritatea şi şi‑a arogat şi puterile de a interveni şi de a regla aspecte ale vieţii private sau publice care depăşesc cu mult limitele a ceea ce făcea statul pre‑modern sau posibilităţile de rezistenţă ale cetăţenilor din statul modern. De la şcoală la raporturile omului cu Dumnezeu, totul e supus intervenţiei statului: „N’avem, domnule director, decât se ne aducem aminte că’n trecut, la noi ca ’n toată Europa, guvernele aveau un rol foarte restrâns în societate; că acţiunii individuale erau lăsate mai toate funcţiunile sociale de cari era nevoie ca să se satisfacă trebuinţele societăţii; chiar în apărarea ţărei guvernul n’avea alt rol decât d’a convoca pe apărători, d’a le da semnalul, d’a‑i conduce; în urmă însă, prin progresul ce a făcut spiritul omenesc, s’a dovedit că oricât de puternică este acţiunea individuală ea n’are decât puterea unui atom în comparare cu puterea de acţiune a asocierii tuturor acţiunilor individuale. D’aci născu preocuparea d’a se găsi o combinare; o organisare socială care să concentre toate aceste acţiuni fără ca să stârpească, fără măcar ca să micşoreze acţiunea individuală în această asociaţiune generală. Acesta este problema cea mare pusă de civilisaţiunea modernă, ş’a căreia deslegare frământă de la un timp încoace cu atâta putere societăţile Occidentale. Trebuinţele însă ce au creat şi crează pe toate zilele o civilisaţiune ce naintează cu iuţeala vaporei şi care sboară, pot zice, pe aripele electricităţii nu puteau aştepta soluţiunea acestei probleme, şi cum asociaţiunea, supt toate formele, putea singură se dea resultate cari să ’ndestulese acele trebuinţe, societăţile au alergat ş’au împrumutat o maşină care în vechime, şi mai cu osebire la Romani, a dat resultate măreţie: Centralisarea administrativă. Astfel cele mai multe din Statele cîvilisate au concentrat în mânele guvernului acţiunea individuală în ceea ce priveşte apărarea ţărei, a menţinerii ordinii din întru, adică a asicurării fiecărui cetăţian, a instrucţiunii şi educaţiunii, precumu ş’a tutor lucrărilor ce privesc înlesnirea comunicărilor ş’a transportului. Unele din aceste State au combinat astfel sistema lor de administrare încât a mai lăsat un oarecare rol şi individului în aceste funcţiuni sociale; dar altele, precum este ş’al nostru, au concentrat toată acţiunea în mâna guvernului; nimic nu mai se poate mişca decât prin voinţa sa. Este un bine să se împingă această sistemă până la estremitate, adică până la absolutism? Vom vedea […] Ceea ce însă ar trebui s’atragă atenţiunea noastră mai multă este că de ce un guvern este mai june d’aceea şi presomţiunea lui este mai mare; astfel am văzut la noi guverne cari au voit s’absoarbă chiar acţiunea religioasă, care ’n fond nu este altă decât ca tot guvernul să reguleze şi relaţiunile noastre cu Dumnezeu; nu vă miraţi dară, nu imputaţi Românilor dacă ei aşteaptă tot, dacă cer tot de la guvern, ba încă dacă‑i impută chiar intemperiele cerului; ori ce drept atrage după dânsul o răspundere; cine dară nu voieşte să ia o răspundere mai presus decât suferă puterea unui om să nu‑şi însuşească nici atribuţiuni, drepturi ce un om nu trebue, nu poate să le aibă decât sfidând dumnezeirea”[5].

Nici în privinţa învăţământului lucrurile nu stăteau altfel, puterile şi ramificaţiile birocratice ale guvernului fiind copleşitoare: „Să revenim însă la subiectul nostru, la instrucţiunea publică. Astăzi, la noi, […] orice acţiune, orice iniţiativă în ceea ce s’atinge de instrucţiunea publică şi particulară este ridicată indivizilor precum şi oricării asociaţiuni particulare; această funcţiune socială a devenit o atribuţie esclusivă a guvernului; el dispune de fondurile ce societatea română consacră pentru instrucţiunea publică; şi chiar atunci când un individ sau mai mulţi împreună ar voi să consacre fonduri particulare ca să deschidă o şcoală nu pot s’o facă până ce guvernul nu le dă autorisare, nu le concede o părticică din dreptul său, şi încă şi dup’aceasta programa instrucţiunii trebue să fie censurată de guvern”[6].

Brătianu precizează că intenţia lui nu e de a critica „sistema după care este organisată astăzi la noi educaţiunea şi instrucţiunea publică”, ci de a arăta „că în sistema cea veche iniţiativa individuală avea rolul principal în educaţiunea şi instrucţiunea publică precum şi’n toate celelalte funcţiuni sociale, când din contra prin centralisarea asolută ce domneşte astăzi la noi iniţiativa indivizilor este redusă la cea mai simplă espresiune, şi prin urmare că tot depinde de la inteliginţa, de la devotamentul, de la bărbăţia oamenilor ce suntu la putere”[7].

Brătianu conchide că e lipsit de patriotism şi de onestitate să învinuieşti românii lipsiţi de pârghiile guvernului de păcatele elitelor incapabile să structureze România aşa cum ar trebui: „Constatai cred, domnule directore, care era puterea de iniţiativă individuală a Românilor nu numai într’o epocă atât de depărtată de noi încât să ne scape din vedere condiţiunile organice ale societăţii d’atunci, ci chiar în timpii ce am apucat mulţi dintre noi; nu numai într’o epocă de vigoare naţională ci chiar atunci când eram mai căzuţi decât întotdeauna. Să ’ncetăm dar cu recriminările, cu insultele, ce la toate ocasiunile s’aruncă naţiunii române, să nu mai căutăm scusele relelor ce ne bântuie în stârpirea, în nemernicia indivizilor; să lăsăm acest rol inimicilor naţionalităţii nostre, iar noi să ne convingem că nu suntem în nimică mai corupţi, cel puţin de ce eram supt regimul Fanarioţilor, că simţimântul naţional n’a periclitat supt guvernele ce a succedat p’acelea ce ne veneau din Fanar, că părinţii nu‑şi iubesc astăzi copiii mai puţin decât în trecut, că aspirările d’a se lumina nu sunt mai slabe decât altă dată şi încă, că idealul naţional şi social este astăzi mult mai nalt decât acela al părinţilor noştri, şi să căutăm causa morbului ce bântue nu numai instrucţiunea publică dar toate instituţiunile noastre naţionali aiurea decât în degenerarea, în nemericia, în nepăsarea particularilor”[8].

În concluzie, în condiţiile în care guvernul are toate pârghiile şi stabileşte principiile şi modul de desfăşurare ale sistemului de învăţământ, cetăţenii trebuie să ceară socoteală guvernului, nu invers: „Dacă stăruiţi să păstraţi sistema de astăzi, atunci rolurile se schimbă, şi nu dumneavoastră, cei de la putere, ci noi, părinţii de familie, precum şi profesorii avem dreptul şi datoria să vă cerem socoteală şi să vă întrebăm: ce faceţi cu atâta avuţie ce am pus la disposiţiunea dumneavoastră? Ce faceţi cu atâta sciinţă ce am pus la picioarele dumneavoastră? Căci cine poate nega că astăzi avem fără comparaţiune mai mulţi învăţaţi decât în timpul lui Lazăr? Ce faceţi cu copiii noştri asupra cărora am renunţat la drepturile noastre naturale ca să şi le însuşească Guvernul? Mă opresc aci, domnule director, căci n’am luat pana nici ca să critic, nici ca să încriminez, ci că se te conving şi pe dumneata, cum sunt convins şi eu, că cu sistema ce domneşte astăzi în privinţa instrucţiunii ş’a educaţiunii publice nu mai este nimic a aştepta de la iniţiativa cetăţenilor ci tot de la guvern; că el, care a concentrat toată acţiunea naţională într’însul trebue să se ridice şi la înălţimea aceea unde geniul României să se poată manifesta printr’însul nemaiputîndu‑se manifesta, ca în trecut, prin fiecare Român”[9].

Dincolo de volutele oratorice ale unui politician de opoziţie, observaţiile lui Ion C. Brătianu despre responsabilitatea unui guvern modern, înzestrat cu puteri strivitoare pentru cetăţenii obişnuiţi, rămân valabile. Într‑adevăr, dacă centralizarea administrativă şi statul puternic ne sunt cerute – şi există, indiferent de pretenţiile libertariene de ici sau de aiurea – de realităţile lumii construite pe un schelet tehnologic care i‑a luat locul celei agrar‑nobiliare, atunci elitele de guvernare, cele politice sau sateliţii lor intelectuali, nu pot da vina pe popor pentru eşecurile lor, nu pot guverna blamând, continuu, poporul că nu corespunde nevoilor lor de guvernare.

Din păcate, în România, această lecţie a bătrânului Brătianu nu a fost încă asimilată.

În cazul învăţământului românesc, după cum am demonstrat pe baza unei bogate documentaţii în cartea Deşcolarizarea României (2020), asistăm de 30 de ani la un regim anarho‑tiranic în care, prin ordin de sus, cu mecanisme centralizate, cu imperative ideologice oculte, cu parteneri instituţionali globali şi evazivi, care nu răspund în faţa Parlamentului României şi a niciunei instituţii, ci care cer socoteală instituţiilor noastre de stat, sistemul de educaţie a fost descompus bucată cu bucată, încurajându‑se anarhia la firul ierbii şi impunând schimbări – de scopuri, de programă, de planuri cadru, de pedagogie, de manuale, de logistică – de sus în jos. În tot acest timp, în care presiunea dezintegratoare a venit de sus în jos, vina a fost atribuită, pe orizontală, părinţilor, profesorilor, elevilor, nouă tuturor. Lecţia vechiului Liberalism al lui Brătianu era una a responsabilităţii guvernamentale – de unde au rezultat şi legile lui Spiru Haret, care au pus învăţământul românesc pe un făgaş pe care nu existau motive să‑l părăsească. Lecţia noului liberalism e una a cârpelii mercenare.

Note:
[1]  Ioan Brătianu, Instrucţiunea Publică. Epistolă către d‑lu directore alu Ministeriului Instrucţiunii publice, adresată cu ocasiunea cuventului oficiale pronunţiatu de domnia‑sea la împărţirea premiiloru (Bucuresci: Tipografia C. A. Rosetti, 1865), 5
[2]  Ioan Brătianu, Instrucţiunea Publică…, 6
[3]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 6‑7
[4]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 7‑8
[5]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 10‑11.
[6]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 12.
[7]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 15.
[8]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 9.
[9]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 16.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest