Contemporanul » Polemice » Bogdan Creţu: Stiluri şi teme literare după 1990

Bogdan Creţu: Stiluri şi teme literare după 1990

Treptat însă, literatura pierde teren. Ficţiunea în sine nu mai are căutare. Cele mai mari succese editoriale ale anilor ’90 sunt cărţile autobiografice, memoriile sau jurnalele scriitorilor interbelici, martori ai unei lumi drastic controlate şi instrumentalizate ideologic în timpul comunismului

Anul 1989 deschide, în mod evident, o nouă etapă a literaturii române. În primul rând, ea scapă de sub controlul ideologic al partidului unic. Câmpul literar se modifică total. Dincolo de polemicile şi de tonul din ce în ce mai virulent al discuţiilor din presa literară, principala problemă a literaturii române este că trebuie să îşi reinventeze strategiile discursive. Înainte de 1989, literatura avea succesul asigurat dacă reuşea să fie sau măcar să pară subversivă. Ea avea cititorul asigurat şi conta pe o lectură complice, uneori chiar imaginativă, care era pregătită să detecteze sau chiar să inventeze apropoul politic, limbajul esopic. Orice mică sugestie critică la adresa regimului era resimţită ca o mare victorie, ca o compensaţie, ca un gest de frondă. Imediat după revoluţia din 1989, lectura nu s-⁠a mai practicat împotriva unei interdicţii. Vechile texte, elaborate într-⁠o anumită paradigmă şi mizând pe un anumit tip de receptare au fost puse în situaţia de a face faţă altor aşteptări, altor tensiuni şi, implicit, altui cod de lectură. Aşa se explică fie tăcerea, fie alunecarea într-⁠un con de umbră a scriitorilor care nu şi-⁠au adaptat temele şi stilul la specificul noii comunităţi de lectură, oricum mult diminuate faţă de cea de dinainte de 1989: Augustin Buzura, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Mircea Dinescu ş.a.

Stilurile literare şi temele care mai atrag cititori sunt fundamental influenţate de acest nou tip de lectură. În prima parte a deceniului al zecelea, cititorul caută în cărţi adevărul până atunci interzis. Cum înainte de 1989 vâna acest adevăr, fie şi doar insinuat, în ficţiune, acum îşi cere satisfăcută pornirea anticomunistă: el vrea să afle adevărul, cât mai hidos, despre perioada din care abia a ieşit. Lectura este revendicativă sau caută să acopere spaţiile albe ale cunoaşterii trecutului recent. Au succes parabole antitotalitare precum Adio, Europa!, romanul de sertar al lui I. D. Sîrbu, Biserica neagră, antiutopia lui A. E. Baconsky, Ultimul mesager, al lui Bujor Nedelcovici, care abia acum pot fi publicate. Un prozator, Alexandru Ecovoiu, se specializează în astfel de romane: Saludos, Staţiunea, Ordinea sunt distopii; după ce genul cade în desuetudine, şi autorul îşi diminează ritmul apariţiilor. Mare interes stârnesc operele şi autorii până nu de mult interzişi: acum are loc recuperarea entuziastă a literaturii exilului (E.M. Cioran, Mircea Eliade, Paul Goma, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Încep să circule şi cărţile scriitorilor din Basarabia şi treptat are loc o sincronizare a literaturii de dincolo de Prut cu cea din România. Toate aceste fenomene reprezintă tot atâtea atentate la canonul estetic al literaturii din timpul comunismului, aşa cum fusese el constituit de critica literară.

Treptat însă, literatura pierde teren. Ficţiunea în sine nu mai are căutare. Cele mai mari succese editoriale ale anilor ’90 sunt cărţile autobiografice, memoriile sau jurnalele scriitorilor interbelici, martori ai unei lumi drastic controlate şi instrumentalizate ideologic în timpul comunismului (Mihail Sebastian, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Jeni Acterian etc.). Literatura spaţiului concentraţionar (Lena Constante, Ion Ioanid, N. Steinhardt, Aniţa Nadriş-⁠Cudla, Marcel Petrişor etc.) reprezintă un adevărat fenomen editorial. Literatura propriu-⁠zisă mai interesează în măsura în care reuşeşte să fie un bun instrument al memoriei culturale. Esteticul devine un criteriu din ce în ce mai puţin luat în considerare, fiindu-⁠i preferat eticul. Sau, cum formulează Monica Lovinescu, est⁠eticul.

În acest context deloc favorabil, literatura pare izolată, dar îşi caută propriile teme şi stiluri, pe măsura aşteptărilor cărora trebuie să le facă faţă. Prima constatare care priveşte stilul, fie că e vorba de poezie sau de proză (dar fenomenul este similar şi în cinematografie sau în teatru) este dezinhibarea limbajului. Tot ceea ce fusese interzis în timpul comunismului devine modă acum. În primul rând, se suspendă un tabu, acela al sexualităţii explicite, pe care doar puţini scriitori consacraţi îndrăzniseră să îl încalce înainte de 1989, deşi niciodată la nivel lexical (Marin Preda, Nicolae Breban). Şocul este unul moral, nu unul estetic. Scriitori precum Mihail Gălăţanu, în poezie sau Radu Aldulescu, în proză, apoi autorii foarte tineri debutaţi după 2000, precum Elena Vlădăreanu, Marius Ianuş, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop, Ioana Baeţica, Ioana Bradea experimentează în special în zona limbajului dezinhibat, fără nici o reţinere lexicală. Şi tematic, şi stilistic, literatura română de după 1989 se resimte, iar cititorul este zdruncinat din vechile sale cutume. Are loc o ruptură între „literatura nouă” şi cea „veche”, care ţine cu dinţii de formula estetizantă; se creează şi un clivaj la nivelul receptării, criticii „vechi” nu mai susţin noul val de scriitori, pe care îi acuză otova de pornografie, de lipsă a pudorii, iar critica nouă se rupe de tipul de literatură practicat de generaţiile anterioare şi, mai ales, nu mai fetişizează esteticul.

Treptat, literatura îşi recuperează firescul, chiar dacă va rămâne un discurs cu un impact social diminuat. În anii ’90, o nouă generaţie caută să îşi propună identitatea, rupându-⁠se în special de cea a anilor ’80, a postmoderniştilor, textualiştilor, experimentaliştilor. Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Iustin Panţa, O. Nimigean, Simona Popescu, Andrei Bo­diu, Nicolae Coande concep poezia ca discurs visceral, punând accentul pe angajamentul ei existenţial, nu pe valoarea ei de artefact cultural. În realitate, sunt multe lucruri care îi leagă de poetica optzeciştilor, printre care biografismul şi scanarea cotidianului. Aşa-numita „generaţie 2000” îşi face cunoscută fronda prin câteva manifeste vehemente. E vorba de prima generaţie de scriitori care nu s-⁠au format în timpul comunismului. O primă grupare, a fracturiştilor, alcătuită din Marius Ianuş, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea caută să plaseze poezia în profundă continuitate a vieţii. Sunt autenticişti a căror frondă aminteşte de poezia post-avangardistă sau de cea a beatnicilor (pentru unii, un model asumat). Alţi poeţi, precum Dan Sociu, T.S. Khasis, V. Leac, Constantin Acosmei, practică un mizerabilism cu intarsii intertextuale. Minimalismul, autenticismul, personismul (după modelul lui Frank O’Hara) dau tonul poeziei care se scrie în anii 2000. Câţiva autori sunt fantezişti, vizionari, estetizanţi, livreşti sau combină toate aceste formule: Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Ştefan Manasia. Poezia şi-⁠a schimbat fundamental stilistica, fiind colocvială, dezinhibată, şi-⁠a simplificat retorica, orientându-⁠se spre literalitate şi caută să transfigureze experienţa directă, să fie o fişă clinică. Este poezia unei genraţii deprimate, care suferă de ceea ce o poetă (Ruxandra Novac) numeşte „răul de România”.

După dominaţia scrierilor memorialistice, s-⁠a petrecut în anii 2000 ceea ce Ion Simuţ numeşte „reabilitarea ficţiunii”. Este evident că o temă majoră a romanului de după 1990 a fost lumea comunistă: Radu Aldulescu în Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1997), Mircea Cărtărescu, în ultimul volum al trilogiei Orbitor (2007), Filip Florian, în Degete mici (2005), Dan Lungu, în Sunt o babă comunistă (2007), Gabriela Adameşteanu, în Provizorat (2010), Lucian Dan Teodorovici, în Matei Brunul (2011), Radu Pavel Gheo, în romanele Noapte bună, copii! (2010) şi Disco Titanic (2016), Bogdan Suceavă, în Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010) sau Nicolae Breban, în Singura cale (2011) şi Jocul şi fuga (2015) îşi plasează personajele în lumea totalitară, punându-⁠le, adesea în situaţii-⁠limită. Treptat, când reuşeşte să se elibereze de discursul anticomunist obligatoriu în anii ’90, literatura caută să participe la efortul colectiv de înţelegere a unui fenomen complex, fără să mai comită eroarea de a-⁠l judeca moral, de a-⁠l clasa într-⁠o categorie a vinovăţiei.

Există însă şi cărţi atipice, poate cele mai bune dintre cele apărute în literatura de după 1990. Trilogia Orbitor (1996-⁠2007) şi masivul roman Solenoid (2015) sunt de departe titlurile cu cel mai mare succes, Mircea Cărtărescu fiind un scriitor extrem de cunoscut, dar şi de contestat. Vizionarismul lor, amestecul de fantastic şi de realism, de autobiografie şi ficţiune, poezia lor, dar şi performanţa stilistică le transformă în titluri obigatorii. Muzici şi faze (2000), de Ovidiu Verdeş, este romanul unei generaţii, mărturia unui adolescent al anilor 70, pentru care muzia rock a însemnat libertatea; Teodosie cel Mic (2006), de Răzvan Rădulescu este un fantasy primit bine într-⁠un moment când nu explodase încă moda genului; Cine adoarme ultimul (2007), de Bogdan Popescu, e un roman care amestecă, tematic şi stilistic, realismul cu realismul magic. Romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau (2010) este povestea unui Iov contemporan, cartea iniţierii unui fiu care îşi asumă sarcina delicată a salvării vieţii mamei bolnave.

Literatura română de după 1990 s-⁠a normalizat începând cu anii 2000, după ce a consumat momente de criză, de furie anticomunistă, de teribilism, de mimetism. După ce a experimentat toate registrele stilistice posibile, insistând la început asupra celor interzise în timpul comunismului, după ce a vânat autenticismul, după ce a denunţat, în poezie ca şi în proză, literaturizarea ca filtru de falsificare a realităţii, cultivând literalitatea, diversificarea formulelor a devenit semnul cel mai clar de maturizare, de intrare într-⁠o etapă perfect sincronizată cu ceea ce se scrie în Occident.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now