Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Adolescenţa mea

Nicolae Breban: Adolescenţa mea

Dacă aşa cum cred eu, ceea ce numim tinereţe sau adolescenţă este şi va rămâne unul din episoadele cele mai dramatice, poate mai fertile, dar cu siguranţă, cele mai vii ale existenţei, atunci, aşa cum se întâmplă cu marile evenimente ale unei vieţi umane, ea, adolescenţa, sau cum vreţi s-⁠o numiţi, nu va putea fi niciodată înţeleasă până la capăt

Târziu, foarte târziu am înţeles de ce mă fixează, de ce insist atât asupra a ceea ce alţii ar putea numi adolescenţa mea, motivul sau motivele care mă fac să încerc s-⁠o înţeleg, ba chiar s-⁠o şi revizitez sub atâtea unghiuri, culori, încărcată mereu de alte şi alte amănunte, uneori însă aceleaşi, obositoare, ca într-⁠un coşmar din care nu te poţi trezi. Târziu – dar ce înseamnă târziu?! – aveam 20 de ani când mi-⁠a căzut în mână traducerea primelor două volume din marea carte a lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut, în splendida versiune a lui Radu Cioculescu (fratele marelui critic Şerban Cioculescu care urma, în toamna lui ’65, în calitatea sa de redactor-⁠şef al lunarului extrem de prestigios Viaţa Românească să conducă o masă rotundă care va lansa primul meu roman, Francisca!). Mă aflam în acceleratul Timişoara-⁠Bucureşti, paralizat şi uimit până aproape de disperare de un atac fudroaiant de reumatism poliarticular acut şi ţin bine minte volumul lui Proust pe care îl citeam, încă extrem de intrigat de factura acestui roman. Dar ar fi o eroare să spun că am înţeles, la această primă lectură a acestei scrieri atât de originale ce a rămas un fel de mister chiar şi până azi că atunci, cu ajutorul cărţii lui Proust mi-⁠am înţeles eu însumi acel le désarroi, zăpăceala, fascinaţia şi neîncrederea mea în faţa propriei mele epoci dramatice trăite, numită în general adolescenţă. Deşi Proust asta face, el descrie exact reflexul meu de ne-încredere în propria memorie atunci când revine obsesiv şi cu o anume insistenţă care unora li s-⁠o fi părut pură imbecilitate sau, mai ştii, incapacitate creatoare, repetarea, insistenţa asupra mereu aceleiaşi scene, a figurii aceluiaşi personaj privit din exact acelaşi unghi – tânărul şi sagacele june al Parisului, André Gide a păţit-⁠o, de altfel, pe pielea lui, atunci, în anii douăzeci ai secolului trecut, când editura Grasset sau Gallimard i-⁠au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din À la recherche…, de care vorbesc, şi el le-⁠a aruncat dispreţuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix”!

Proust în maniera sa de a redescrie sau de a redesena un peisaj sau un personaj contrazice arta multor mari creatori europeni care, atunci când revin asupra unei scene sau asupra unei figuri interesante a cărţii, adaugă mereu alte amănunte, alte note de comportament sau de ideaţie, în aşa fel încât lectorul să aibă impresia că lucrurile se mişcă şi că el află dacă nu noi amănunte despre aceste scene sau figuri, oricum le completează, le fac mai complexe, poate mai vii. Marcel Proust acţionează însă cu totul altfel, el nu descrie un personaj în mişcare sau mai complex sau un peisaj văzut şi vizitat sub un alt unghi, în alte culori, etc., ci, ca un fel de ciudat „imbecil”, sau „retardat”, autorul nostru care şi azi dă nu puţină bătaie de cap multor lectori sagace sau perspicace cărora li se pare că au înţeles odată pentru totdeauna arta descrierii şi a tipologiei în roman – da, Proust priveşte şi se apleacă cu o anume stranie fixitate asupra scenelor şi personajelor de care vorbeşte şi la care revine, de parcă ar privi nu un film în derulare, ci mereu aceeaşi şi aceeaşi încremenită fotografie! Până când ea însăşi, fotografia, începe să prindă forme halucinatorii, începe ea să se mişte, dar e fals – lectorul este acela care devine epic, el începe să se mişte, dar cu senzaţia pe care o are un călător care se află într-⁠un tren accelerat, într-⁠un vagon pullman, care se pune insesizabil în mişcare, dar tu, care stai nemişcat în fotoliu ţi se pare nu că vagonul se mişcă, ci cumva, obiectele din jur şi poate nici aceasta, ci că trăieşti câteva lungi secunde cu o ciudată senzaţie de plutire, un fel de levitaţie asemănătoare poate unui corp în spaţiul cosmic.

Nu pretind că am surprins în totalitate sau în esenţa sa procedeul epic sau tipologic al autorului francez care a dat şi dă încă atâta bătaie de cap, mărturisită sau nu, lectorilor grăbiţi ai secolului care s-⁠a scurs de când s-⁠a lansat în lume pachebotul uriaş şi fantomatic numit În căutarea…; o cantitate impresionantă de false confesiuni, de false memorii ale personajului care, deşi poartă acelaşi nume ca al autorului, Marcel, rămâne un bizar necunoscut şi încărcat de mister până la ultima pagină. Dar eu, mai târziu, am găsit prin textul marelui Francez o oarecare legitimitate asupra propriei mele neîncrederi în existenţa a ceea ce eu însumi, dar şi alţii, numeroşi din preajma mea au numit adolescenţa tinerelului care am fost. Înainte însă de a mi se părea că percep o vedenie când mă aplec sau când mă aplecam asupra acelei perioade care, bineînţeles, oricui i se pare când aproape, când departe! – eu am descris-⁠o ca pe un fel de labirint. Dar se înţelege, unul fără nici o ieşire şi, probababil, în absenţa totală a monstrului, a Minotaurului. Sau… poate că nu?!…

Sau, mai ştii, poate că preocuparea mea excesivă, obstinată până la manie asupra propriei mele pubertăţi şi a pubertăţii ca unic fenomen, a investit-⁠o pe aceasta cu calităţi într-⁠adevăr monstruoase, capabilă, adică să fagociteze tot ce a urmat, adolescenţa inclusă! Deoarece se pare că noi, umanii, cu precădere în prima treime a existenţei, când suntem certamente mai vii, mai permeabili sau mai flămânzi şi, în acelaşi timp, mai nesiguri de propria existenţă, trăim, parcurgem un şir de fenomene pe care doar în parte le înţelegem, sau deloc, şi atunci ne grăbim să le dăm false nume şi total aberante semnificaţii, voind de a le face să semene cu ceea ce au mai trăit şi alţii sau cu reflexul oarecum laş, poseur, de a le amesteca cu sedimente din diverse lecturi. S-⁠ar zice că propria noastră existenţă, atunci, până la limita deceniului al patrulea, la graniţa celor treizeci de ani, nu are încă suficient credit în faţa noastră, a ochilor minţii sau în faţa acelei cutii prodigioase a memoriei, încât să ne mărginim la propria noastră judecată când e vorba s-⁠o retrăim, s-⁠o înţelegem. Şi atunci, prinşi de un fel de panică, recurgem la clişee, falsificăm cu mai mult sau mai puţină dexteritate această porţiune de existenţă care, se ştie, ascunde cele mai multe întrebări, catastrofe sau victorii neînţelese în traversarea grăbită pe care o face adolescentul sau poate în graba sa de a părăsi ceea ce numim copilărie şi de a se afunda cât mai repede, cât mai decis în hăţişul sau, dacă vreţi, în pădurea stufoasă şi amplă a maturităţii. (Dacă au acest curaj, nu puţini adolescenţi au un recul sinucigaş, ca o formă de protest sau de refuz în faţa cinismului existenţial care-⁠i aşteaptă!)

Poate doar cei care au norocul de a ajunge la senectute – e cazul meu! – şi îşi mai păstrează o anume forţă şi limpiditate a lucidităţii, reaplecându-⁠se peste acele teritorii, totuşi, vii, ce ne par uneori atât de depărtate, să fie capabili să le vadă şi să le contemple cu o anume claritate pentru întâia oară. Şi să încerce să le înţeleagă, adică să se înţeleagă pe sine, să cadă, cum s-⁠ar zice, în capcana înţelegerii. Dacă aşa cum cred eu, ceea ce numim tinereţe sau adolescenţă este şi va rămâne unul din episoadele cele mai dramatice, poate mai fertile, dar cu siguranţă, cele mai vii ale existenţei, atunci, aşa cum se întâmplă cu marile evenimente ale unei vieţi umane, ea, adolescenţa, sau cum vreţi s-⁠o numiţi, nu va putea fi niciodată înţeleasă până la capăt. Din cauza limitei noastre psihice sau, mai ştii, pentru că ea nu are un capăt. Sau, ca să fiu conscvent cu propria mea alegaţie, poate pur şi simplu pentru că ea nu a existat vreodată. Şi eu, tinerelul care am fost, împreună cu alte sute şi mii de alţi tinerei am imi­tat, probabil, nu numai o vârstă, dar şi o psihologie, am jucat, ca un actor, subit şi cu o surprinzătoare îndemânare, un rol pentru a salva aparenţele.

Cum aminteam mai sus, în ’52, şefa secretariatului de la Litere ne-⁠a aruncat în faţă, mie şi tatălui meu, actele mele de înscriere, trimiţându-⁠ne generos, la Facultatea de Piscicultură. Aş fi putut fi coleg atunci cu Matei Călinescu şi Nichita Stănescu care în acelaşi an au fost „admişi la admitere”, aşa se spunea atunci! Cum, încă o dată o aminteam, furios şi curios în acelaşi timp de acest „nou stat al oamenilor muncii”, am alergat cu vreo două tramvaie, de la mine, de la Lemetru, strada Nerva Traian, cu linia lui 25, prin piaţa Muncii, fostă Vergului, la marile uzine Malaxa, alias 23 August şi Republica. Voiam ucenic strungar, dar nu se primeau decât ucenici sudură electrică şi speriat că-⁠mi stric ochii şi plictisit de munca puţin cam grosieră la marile rame de vagoane din hala de boghiuri, mi-⁠au trebuit câteva luni bune să-⁠l conving pe nea Petrică Naum, mândru albanez de felul lui, de a mă primi la maşina lui, instalată în micul atelier Aparataj C.F., lângă marea hală a Sculăriei, unde se activau la maşinile lor, domni cu ochelari şi în halate albe, aristocraţia fabricii.

Urmam după-⁠amiezile cursurile Şcolii profesionale din cadrul uzinei pe care am absolvit-⁠o după câteva luni, primind carnetul roşu de lucrător, strungar-⁠fier. Dar acel an, toamna, iarna şi primăvara lui ’52-⁠’53, au fost şi botezul, aventura, poate evenimentul major şi prim al… îndrăgostirii mele.

La Lugoj, spre finele anului patruzeci soseau cu regularitate câţiva indivizi, inşi licenţiaţi unii dintre ei, echipaţi cu geamantane speciale din lemn, căptuşite cu tablă şi cu care transportau în Capitală preţiosul ulei de floarea-⁠soarelui pe care îl producea „uleiniţa popilor” cum se mai chema ea în modestul cartier al olarilor şi pentru care mii şi mii de cetăţeni făceau cozi cartelate ore în şir. Contrabandă cu ulei, deci, erau primii ani ai Revoluţiei când înflorise contrabanda alimentară, textilă, monetară, etc., – ne aflam la câteva luni de la marea Stabilizare, actul prin care noul stat comunist a ştiut să-⁠i pauperizeze pe mii şi sute de mii de cetăţeni care deţineau valori mari monetare, schimbând brutal moneda şi neacceptând decât o limită drastică, mizeră, de schimb. Cei care încă nu se aflau în câmpul muncii, o mulţime, au trebuit să arunce saci, mulţi saci cu bani şi să înceapă lungul convoi al plasării unor obiecte personale, disparate, unele mai mult sau mai puţin valoroase, tacâmuri, porţelanuri, mobile sau tablouri, pe la anticariate sau talciocuri, pentru a putea rezista. Graniţele erau închise ferm de câţiva ani, „noua eră” se începea hotărât şi clamând un ciudat şi crispat entuziasm al Noului şi al Progresului, importate ambele din Răsăritul bolşevic, se pornea experimentul radical al izolării şi modificării structurale nu numai al unui stat mare, naţional, dar şi încercarea brutală de a schimba drastic, cu orice mijloace, opiniile, memoria istorică, valorile, ceea ce mai târziu s-⁠a numit „spălarea creierului”.

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now