Contemporanul » Editorial » O altă gravitate nu numai a prezentului

O altă gravitate nu numai a prezentului

Revoluţia noastră din Decembrie ‘89 va fi dacă insituţiile şi valorile pe care ea le-⁠a făcut posibile vor fiinţa cu adevărat, schimbând în mod radical nu numai modul de organizare, de valorizare a societăţii româneşti, dar şi capacitatea noastră de a ne crea cu adevărat un mediu propice, adecvat de producţie, schimburi, apreciere şi selectare. De a schimba nu numai, în esenţă, teoria maselor care trebuie să conducă, dar şi pe cea a unui capitalism care, nu numai la noi, şi-⁠a atins limitele, traversează o reală criză, nu financiară, ci morală.

Istorie înseamnă nu numai o logică şi factuală înlănţuire de cauze şi efecte, dar, nu rareori, produce şi efecte de surpriză, să le spunem aşa, cu atât mai neaşteptate, mai buimăcitoare şi dezastruoase cu cât unele decenii paşnice, calme, previzibile şi raţionale ne fac să credem că… omenirea s-⁠a liniştit, îşi acceptă propriile-⁠i legi de organizare şi dezvoltare cucerite în secole şi cu atâtea sacrificii şi se pregăteşte, cum visa bătrânul Kant, spre o pace eternă. De la Descartes şi Darwin încoace, noi, europenii, trăim într-⁠o lungă eră a raţionalului şi a unei anume logici a firescului, a ceea ce e bine, a ceea ce este normal şi, poate şi pentru acest lucru, întreaga ideologie nietzscheană, ca să-⁠i spunem aşa, a trebuit să treacă prin valuri de opoziţie, contestare, tăcere organizată, pentru a se afirma plenar, în cele din urmă, abia după al doilea război, în universităţi şi conştiinţe.

Nietzsche cu a sa insuportabilă, scandaloasă la vremea sa teorie a dionisiacului, unde punea în discuţie nu numai formula artei greceşti, dar şi cheia, profilul abisal al omului. Lucru care s-⁠a observat târziu, contestat de unii, nu puţini şi azi, deoarece pare a contrazice una din cele mai sfinte şi iubite teorii, concluzii ale clasicismului şi apoi, ale romantismului: omul ca fiinţă armonică, slujitor al singurului şi dominantor zeu Apollo – simbol şi pre-⁠figurator mai ales al artei plastice, după Nietzsche! – şi idealul său fiind mereu cel al echilibrului, calmului, frumosului, văzut mereu ca o cifră armonică, rotundă, fără unghiuri ascuţite sau accidente. De aici şi formula clasicismului, a clasicului, cu acele celebre clişee ale armoniei sau echilibrului între fond şi formă, până s-⁠a constatat – ca şi în cazul, să-⁠i spunem scandalos, al teoriei luminii, care prezintă o dublă natură! – că există pur şi simplu fonduri fără o formă anume şi forme fără fond, pur şi simplu. (Sau, ca să aplicăm ultima observaţie la periplul de un secol aproape al criticii noastre naţionale şi a teoriei maioresciene a formelor fără fond, la concluzia ciudată a acelor forme ce-⁠şi caută fondul, una din explicaţiile înaintării noastre nu numai în cultură, dar şi în organizarea statală şi în cea a instituţiilor.) Dionisiacul – simbol şi reprezentare a geniului Muzicii, după Nietzsche! – ar fi, după filosoful nostru, expresia tocmai a i-⁠raţiunii, a manifestărilor desfrâului, beţiei şi dansului, ca tot atâtea impulsuri esenţiale, vizionare ale naturii umane, conform dezordinii şi fertilităţii naturii, a depăşirii limitelor aşa-⁠zisului raţional, care, nu rareori, castrează şi deformează instinctualitatea umană sau a dansului, instinctul graţiei, al ritmului, al unui alt frumos, al unui alt armonic. Oricum, după aproape un secol de contestare şi opoziţie, nu rareori de calomnii sub diferite, iscusite şi poilitice forme, azi aproape acceptăm această dualitate a fiinţei noastre, actuale şi istorice. Şi, ca şi în cazul altor teorii fundamentale – cea newtoniană asupra mecanicii universale sau a lui Darwin asupra teoriei evoluţioniste, să spunem! – această ultimă încercare de a defini misterul fiinţei umane, teoria nietzscheană asupra dionisiacului, afirmată în prima sa carte publicată Naşterea tragediei din geniul muzicii, are şansa să ne convingă nu de a ieşi din sfera raţionalului şi a previzibilului sau logicii, ci de a contempla altfel ceea ce ne formează, ceea ce ne decide, în anume situaţii, de mică sau mare urgenţă, dar şi ceea ce poate fi invocat când vorbim de destin. Sau de sensul vieţii.

Spre deosebire de mass-⁠media franceză, de exemplu, opinia culturală română nu pare pregătită, nici interesată de discuţia asupra identităţii. Şi nici de o privire mai amănunţită, mai calmă asupra trecutului apropiat al României moderne. Cu unele excepţii, discuţiile în jurul a ceea ce s-⁠a numit Mişcarea legionară, vezi cele două cărţi pe care le menţionăm – Marta Petreu, Cioran şi trecutul deochiat, şi Sorin Lavric, Biografia sau relaţiile lui C. Noica cu mişcarea legionară.

Prezentul nostru, cel politic, mai ales, dar şi deriziunea, dezordinea, fracturarea aşa-⁠zis politică din lumea societăţii, ca şi din cea a literelor, crizele care se adaugă una peste alta, intersectate, secţionate, cum vreţi, de necontenitele campanii electorale care împrăştie nu puţin fum peste ochii obosiţi şi cam zăpăciţi ai multor cetăţeni fac ca realele, concretele probleme nu numai ale identităţii, ale unei auto-⁠definiri a noastre, dar şi ale locului pe care ar trebui să-⁠l ocupăm în lume – sau pe care îl ocupăm, de facto! – să fie mereu amânate, răstălmăcite. De parcă ne-⁠am afla în fiecare ceas sau cliRevista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-28pă în faţa unor crize majore, de parcă în fiecare lună sau an ar trebui luate măsuri excepţionale, şi, de parcă şi la urma-⁠urmei nu am fi deloc în clar nu numai asupra treburilor curente şi urgentisime, dar nu suntem capabili nici să ne formăm o părere clară şi ultimă asupra evenimentelor pe care le-⁠am trăit. A existat sau nu o revoluţie în zilele sfârşitului de Decembrie ‘89? Trăim sau nu într-⁠o reală democraţie sau, tot cei vechi, comuniştii adică – vezi legea lustraţiei votată la două decenii după ‘89! – ne guvernează prin diversele lor eşaloane? Se va administra România prin ea însăşi, cum spunea un slogan mai vechi de la începutul secolului trecut sau, şi prin ea însăşi, sau va trebui să stăm mereu în ascultarea unei Porţi sau a alteia, indiferent în care parte a orizontului fizic sau cultural ar fi ea situată? Şi suntem noi cu adevărat, ca franţujii sau englejii care şi-⁠au făcut revoluţiile lor cu câteva secole mai devreme, cu adevărat izbăviţi de nevoia sau de visul unui ţar, vodă sau dictator, luminat sau nu, care să preia asupra sa deciziile ferme, deoarece, observăm asta binişor de vreo două decenii, formele democratice de conducere la noi produc mai degrabă corupţie masivă şi clientelism grosolan politic, perturbând şi mai mult, şi mai grav, acea încredere care trebuie să existe şi să întreţină legătura esenţială, de bază, între cetăţeni şi cei pe care-⁠i aleg, între individ şi stat, şi care ar fi trebuit să se nască, dacă… da-⁠da, vor spune veşnicii sceptici, care, bineînţeles au partea lor de adevăr! – dacă ar fi fost o adevărată revoluţie, cea din ‘89.

Răspunsul nostru la această ultimă chestiune, pe care l-⁠am dat şi în alte texte, trebuie redus la o formă sibilinică: da, a fost dacă va fi! Şi exemplificam cu cele amintite mai sus şi anume cu cele vreo patru revoluţii franceze, cele trei care au urmat după prima şi marea Revoluţie, tot din ‘89, un nou început pentru societatea franceză, dar şi un semnal formidabil pentru întreg continentul. Cele trei mişcări de masă care au urmat, au stabilit, abia, ceea ce prima anunţa, şi care, după cum ştim, la rândul ei, după o campanie curajoasă, victorioasă a armatei republicane, prost pregătită, animată de suflul libertăţii şi al genialului ei conducător, Danton, a fost înmormântată sau fagocitată de imperiul corsicanului Napoleon, care, credea, naivul şi genialul strateg ce era, că în felul acesta va putea fi luat în seamă şi respectat de marile case monarhice ale vremii!

Revoluţia noastră din Decembrie ‘89 va fi dacă insituţiile şi valorile pe care ea le-⁠a făcut posibile vor fiinţa cu adevărat, schimbând în mod radical nu numai modul de organizare, de valorizare a societăţii româneşti, dar şi capacitatea noastră de a ne crea cu adevărat un mediu propice, adecvat de producţie, schimburi, apreciere şi selectare. De a schimba nu numai, în esenţă, teoria maselor care trebuie să conducă, dar şi pe cea a unui capitalism care, nu numai la noi, şi-⁠a atins limitele, traversează o reală criză, nu financiară, ci morală. Poate o altă formă de democraţie sau, mai ştii, continuarea începuturilor edificării democraţiei româneşti, numită între războaie, când, e adevărat, am avut un rege bun şi unul rău – Ferdinand, care a întronat marea Unire, şi Carol II, care a stârnit o uriaşă confuzie în lumea politică, precum şi în cea culturală românească, slăbindu-⁠ne şi mai mult fragilele schele ale democraţiei, dar şi ale Unirii, lăsându-⁠ne încă o dată şi mai nepregătiţi pentru marele taifun ce se pregătea: presiunea teribilă a maşinii de război hitleriste, dezmembrarea ţării – am trăit ceea ce pentru Polonezi a fost aproape un destin tragic, încă din secolul XVIII! – şi apoi, în plină respiraţie paşnică, şi înainte să ne oblojim rănile unui război absolut fantastic, nu numai nimicitor, deoarece a trebuit să luptăm când în Răsărit, când în Apus, întorcând armele, cum se spune şi, vai, obişnuin­du-⁠ne de pe atunci – dacă nu cumva rafinaţii, viclenii fanarioţi ne-⁠au incul­cat-⁠o cu vreo trei secole mai devreme! – nu numai cu această întoarcere a armelor, dar şi a Gândului, şi – ceea ce e infinit mai grav – cu întoarcerea convingerilor, a credinţei! – să cădem în tumultul, abuzurile şi crimele unui alt război, numit revoluţia comunistă. Un război nu numai atipic, dar de o viclenie şi brutalitate cum, poate, numai medievalitatea, cea de început, a cunoscut-⁠o. Cu deposedarea nu numai de avuturi şi de libertate, dar şi cu încercarea de a ne destabiliza în fiinţa noastră istorică, în conceptul de identitate despre care ni s-⁠a interzis decenii lungi să vorbim sau, când s-⁠a putut, culmea neruşinării politice, ea, această idee, raţiune de a fi a comunităţii a fost manipulată grosolan, isteric pentru a prezerva puterea.

Cum vom ieşi din toate acestea? De ce am avea cu adevărat nevoie, pentru a ne regăsi, dacă nu de a ne reinventa un alt calm, o altă gravitate nu numai a prezentului, dar şi al rostului nostru în lume? Nu, nu ca să ne mântuim cu ajutorul mulţimii, cum o clamau şefii legionari, ci pentru a fi apţi de a ne păstra rangul, rostul nostru în lume, în Europa naţiunilor, traversând încă o dată, o altă criză, cea a imaginii noastre extrem de negative nu numai în ochii noştri. Dar şi în ochii celor ce ne descoperă încă o dată, cei care au făcut Europa luminilor şi a democraţiei, a artelor şi a culturii umane fără seamăn, re-⁠găsind, se pare, geniul gândirii de la vechii Greci şi cel civilizatoriu, al Romanilor.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now