Contemporanul » Noutăți editoriale » Manualele în vremuri tulburi

Manualele în vremuri tulburi

Auzind, la un moment dat, atunci, în adolescența ei, în anii ’80, la radio, că Mihai Eminescu e poetul național al românilor, previzibil, a reacționat prompt: „Сe tari sunt românii! Ni l-au șterpelit pe poetul nostru național! Eminescu e poetul național al moldovenilor!”

Dacă vrei să distrugi o națiune, reformează le nesfârșit educația și tipărește pe bandă manuale alternative. Dacă vrei să distrugi o națiune, omite din manualele de literatură vârfurile, prin care s-a conservat identitatea europeană în vremea dictaturii.

Dacă vrei să distrugi o națiune, trivializează-i eroii și sfinții, ucide în efigie modelele, bricolând dosarele securității. Un templu se surpă cu de la sine putere, dacă îi clatini la temelie stâlpii de rezistență

Necunoscute sunt căile istoriei

În anii de studii m-am apropiat temeinic, prin intermediul programei școlare și a celei universitare, de culturile câtorva popoare europene, cu excepția celei… române; e adevărat că aici se impune o nuanță, la care voi reveni. Pe actele schimbate de-a lungul timpului, în dreptul locului meu de naștere figurează câteva repere: Uniunea Sovietică, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Republica Moldova – ceea ce îmi creează, din timp în timp, previzibil, confuzii identitare. Născută în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, la Chișinău, am avut parte de manuale de istorie, de limbă, geografie și literatură (și nu numai), în care numele patriei mele – România – cred că n-a figurat niciodată, lipsind cu desăvârșire, aproape, orice reper, model sau eveniment legat în mod direct de țara mea și a unei părți a strămoșilor mei: România. Excepție sunt cronicarii și clasicii asimilați abuziv culturii moldovenești, între care Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, Titu Maiorescu, Creangă, Eminescu ș.a. Aș putea întocmi o antologie alcătuită din istorii iscate dintr-un fel de competiție dintre haz și necaz, adevăr și neadevăr, manipulare și falsificare etc. Una dintre acestea a povestit-o prozatoarea Liliana Corobca la o întâlnire cu lectorii, organizată la Muzeul Național al Literaturii Române. Tânăra scriitoare învățase, pe vremuri, la școală, că Mihai Eminescu e scriitor național moldovean; auzind, la un moment dat, atunci, în adolescența ei, în anii ’80, la radio, că Mihai Eminescu e poetul național al românilor, previzibil, a reacționat prompt: „Сe tari sunt românii! Ni l-au șterpelit pe poetul nostru național! Eminescu e poetul național al moldovenilor!”. Replica aceasta l-ar face să râdă cu poftă pe un inițiat, după acea izbucnire firească urmând o liniște care te reduce la tăcere. Evident că din manualele școlare sovietice lipseau nu puține istorii, evenimente, modele, legate ombilical atât de înstrăinata și în ziua de azi Bararabie, cât și de România, numită sub dictatură Republica Socialistă România. Mai târziu voi afla că din manualele editate în Republica Socialistă România lipsea numele pământului românesc înstrăinat – Basarabia, tot ce ține de istoria acesteia fiind amputat.

Pentru mulți copii și adolescenți din spațiul Basarabiei sovietizate era contrariant și de neînțeles, de pildă, ce caută Chirița la Iași și, mai cu seamă, cum de comunică fără translator cu locuitorii vechii și legendarei Cetăți, sau din ce cauze podurile bunicilor erau tixite de cărți și reviste scrise într-o limbă la care aveam acces noi, românii din Moldova de dincolo de Prut, elevi ai unui liceu de elită de la Chișinău, pentru că învățam limba franceză din clasa întâia primară! Să ai acces la limba strămoșilor tăi prin intermediul unei limbi străine? Ce întortocheată și de neînțeles mai e, uneori, istoria! Și ce bulversantă pentru un spirit în formare a fost descoperirea asemănării izbitoare dintre română și limba așa-zis moldovenească! Întrebările curgeau spre profesorii care se tot uitau cu coada ochiului la ușa de la intrare, spre părinți, spre bunici… Spaima și un stil de viață disputat de puseuri schizoide era răspândit la scara socială sub dictatură. Spaima care dizloca destine, vieți, oameni. Nu voi uita nici în mormânt murmurul excedat al Tatălui meu, Semion: „Ascunde-te, nu arăta ce ești”, „Ești un pericol, oprește-te”. Citeam, reciteam amândoi aceleași cărți, apoi se convoca statul major (fie în bibliotecă, fie în bucătărie) și discutam pe marginea lecturilor proaspete, părintele meu fiind excedat, nu rareori, de comentariile mele pe marginea celor citite. Nu voi uita nici lecțiile date de Tatăl meu, militar în trupele de elită ale aviației: „Trebuie să-ți asiguri independența absolută, pricepi? Independența înseamnă să fii ceea ce ești”. La întrebarea mea: „Ce sunt?” venise răspunsul, ca o lovitură de secure: „Un om puternic!”. Loviturile de secure nu se pun în discuție. Nici cascadele de întrebări, la care voi aștepta răspunsul potrivit, uneori-adeseori, decenii: Ce este un om puternic? Din ce trăsături e construit corpul lui psihic? ș.a.m.d. Țin minte dezamăgirea părintelui meu, care provenea dintr-o familie de oameni serioși, o familie înstărită (profesori de fizică, matematici), când l-am anunțat solemn (și acum râd în hohote de acea solemnitate, care nu admitea comentarii) că voi fi poet.

Majoritatea lecturilor formatoare le-am făcut pe cont propriu la Biblioteca „N.K. Krupskaya”, la etaj, unde exista o secție specială pe a cărei ușă de intrare se regăsea următoarea inscripție: Literatură străină. Este locul unde am descoperit o planetă uriașă – patria mea, a moșilor și a unei părți a strămoșilor mei, despre care știam atât de puține lucruri, și cele puține cunoscute nu mă lăsau să șomez, fiindcă mă întrebam, mereu și mereu, cât adevăr conțin! Planeta uriașă, contrariantă, cvasinecunoscută, descoperită în sala care adăpostea mii, sute de mii de tomuri ținând de literatura străină? Literatura, limba și istoria română (această disciplină, între multe altele, era, și ea, cenzurată, după cum se știe, și în România bolșevizată). Acolo, la acel etaj, în acea sală, revăzută de curând în timp ce, pur și simplu, mă sufocam de emoție – eu, tocmai eu, care îmi stăpânesc inteligența emoțională – am citit și recitit clasicii și contemporanii literaturii române, mulți, foarte mulți dintre ei inexistenți în manualele din Basarabia sovietizată. Acolo mi s-au limpezit o sumedenie de realități interzise în viața de zi cu zi sau explicate pe sfert sau pe jumătate de bunici, mătuși, rude de dincolo de Prut, care ni se părea – ori de câte ori ne revedeam, mai rar decât ne-am fi dorit – că vin dintr-o lume diferită, deși gândeam, vorbeam, visam și citeam în aceeași limbă. Pe măsură ce realitățile conturate de lecturile făcute în baza unui program urmat cu o voință de nezdruncinat – o voință lesne de confundat cu un tip ciudat de manie –, așadar, pe măsură ce realitățile se limpezeau înlăuntrul meu, realitatea culturală și istorică din jurul meu nu înceta să mă contrarieze, uimindu-mă, reducându-mă la tăcere și aducându-mi alte și alte argumente în favoarea întârzierii în lumea cărților. În primele tinereți, adesea aveam senzația că mi s-au răpit cei mai frumoși ani, în care multe lucruri din cele învățate conțineau tone, megatone de adevăruri spuse pe jumătate, pe sfert sau nici atât. Un adevăr spus pe jumătate riscă să creeze o realitate falsă, dacă nu de-a dreptul calomnioasă.


Manuale cenzurate…

într-un regim democratic?

Din anii adolescenței și ai primei tinereți, am tratat România și tot ce e românesc, ca pe un vis, aproape. Da, România, și astăzi, a rămas pentru mine un vis, un vis atât de frumos, minunat și real, în egală măsură… Prin urmare, s-ar putea să fie, măcar din când în când, ceva mai mult decât un vis. Și, ca să-mi fac curaj, în continuare, trăiesc în aerul marilor oameni care au construiat țara mea, țara noastră. Ca să-mi fac curaj… mie însămi și tinerilor de azi, elevilor, studenților, care – uimitor – trăiesc aceeași experiență, aproape, deși, la ora actuală, România nu se află sub ocupație străină, cel puțin în formă. Și acești tineri, puberi, adolescenți în formare, învață în baza unor manuale de limbă, literatură română și istorie, din care modelele și reperele, în majoritatea lor, au fost eliminate!

Am întârziat îndelung asupra manualului de literatură română pentru clasa a XII-a cu un amestec de stupoare, uimire și revoltă, eșuate, în cele din urmă, în vechea frază transformată în tic, aproape: înțeleg că nu mai înțeleg nimic. Și m-am gândit cu admirație la profesorii curajoși pe care i-a adus în viața mea Cerul și care mi-au pus în brațe cărți, liste de autori canonici, formându-mă temeinic, așa încât oriunde m-aș afla în lume, îmi regăsesc spatele drept, căci sunt departe de a resimți complexe de orice tip. Ori de câte ori mă gândesc la profesorii Ana Chioibaș, Ana Platon, Sergiu Pavlicencu, Silvia Olșansky, Boris Volosatîi ș.a., simt cum ceea ce numim corpul psihic mi se umple de căldură și recunoștință. De la ei, profesorii mei, și, în primul rând, de la membrii familiei mele, inclusiv părinții părinților mei, am învățat enorm! Și acum, amintindu-mi istorii de pe vremuri, continui să învăț de la ei, sfinții, călugării albi – cum le spun cu dragoste – revitalizând acea Sorbonă a celor șapte ani de acasă și a celor 16 ani de studii intense, când mi se părea că istoria, cu meandrele și căile ei necunoscute, mi-a răpit, spuneam, enorm de mult timp, că trebuie să reușesc să recuperez, să ard etapele de formare, să repar ceea ce se poate repara, că am timp atât de puțin și că timpul se cuvine locuit – se cuvine onorat, așa cum se onorează Viața, minunatul dar care este Viața – cu seriozitate! De când mă știu am tratat viața cu o exasperantă gravitate. Gravitate care uneori se întoarce împotriva mea. Dar ce șansă, Doamne, că ai gândit câteva refugii pentru cei croiți din același aluat: lecturile, râsul, umorul, călătoriile, muzica, în special, cea clasică, romanticii, în a căror rază mă simt ca delfinii în ape… Сe șansă unică e să-i ai printre prietenii cei mai apropiați pe Homer, Dante, Shakespeare, Nietzsche, Dostoievski, Pușkin, Eminescu, Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu și alte spirite câteva superioare, ultravii și neașteptat de prezente în realitatea văzută, uneori, adeseori, ca o realitate de fum, o lume neobișnuită și stranie, prin care treci pe jumătate fascinat, pe jumătate contrariat, cu gâtul sucit spre modelele uriașe pe care le iubești, descoperindu-le, mereu, din alte unghiuri.

Ca milioanele de tineri în formare în epocă real-socialistă, tinerii de azi, în democrație, nu au acces decât cu excepții la literatura română de vârf. Din demersurile făcute în sprijinul reformelor succesive ale educației se resimte puternic că întregul sistem de predare a materiilor incluse în programa școlară, inclusiv a literaturii române, în liceu, este deficitar ca viziune culturală țintind valorile naționale de vârf. Dacă pe vremuri manualele erau cenzurate de cerberii stalinismului și, mai târziu, ai real-socialismului, acum, în condițiile unui regim democratic, manualele destinate formării elevilor pare că sunt drastic revăzute, deci, cenzurate, de cerberii politicii corecte și ai globalizării înțelese greșit, ca prilej de clătinare, deci, de anemiere a identității naționale a popoarelor membre ale Uniunii Europene. Printre cei care girează asemenea demersuri maligne e cel puțin straniu să regăsești profesori de un real prestigiu.


Cum să ocolești fondul discuției?
Atacul la persoană, programa școlară și manualele alternative

În interviul intitulat Națiunea română este aptă de democrație (Contemporanul. Ideea Europeană nr. 1/ 2020), între alte subiecte abordate în stil brebanian – lesne recognoscibil: un stil intempestiv, marcat de accente de un radicalism nietzschean – N. Breban a vorbit despre manualul de literatură pentru clasa a XII-a. Ce face M. Martin în replica d-sale (v. Precizări privind neadevăruri și exagerări în Cotidianul 7 ianuarie 2020)?

Dl M. Martin îl atacă pe marele creator și îi sugerează să consulte programa școlară și manualele alternative. E o situație aceasta care-mi readuce în actualitate exemplul dat de Mihai Ralea, referitor la polemica dintre două studente. Excedată și văzând că pierde teren în toiul unei dispute, una dintre ele exclamă că cealaltă e tuberculoasă, recurgând la un procedeu neonest intelectual vorbind și trădând astfel o carență de caracter. În cazul unei dispute literare la o idee se răspunde cu o idee, la un argument se răspunde cu un argument. Or, universitarul Martin schimbă discuția la nivel esențial, făcând ceea ce se cheamă o diversiune logică. În loc să răspundă la idee cu altă idee, la un argument cu un alt argument, d-sa face ceea ce se cheamă un atac la persoană, adică discută persoana domnului N. Breban, îl acuză de agresivitate, de faptul că este grăbit, revoltat, de faptul că romancierului Breban nu-i sunt străine „necunoașterea, nepregătirea și neglijența” ș.a. Apoi recurge la alte diversiuni logice: programa școlară și manualele alternative. Din ce motive – după ce îl atacă pe domnul N. Breban – prof. Martin aduce în discuție manualele alternative, ocolind fondul discuției? Pentru că fondul discuției – manualul de literatură pentru clasa a XII-a – e o catastrofă, girată de prof. Martin. Referitor la manualele alternative, ultraelogiate și invocate cu asupra de măsură de M. Martin, teamă mi-e că acestea – și mai exact spus, și acestea – au creat degringolada în învățământul preuniversitar, concurând reformita ce-a cuprins educația preuniversitară răstimp de circa trei decenii și îmbelșugând câștigurile editurilor care și-au dat concursul la această situație deplorabilă, a cărei consecință este analfabetismul funcțional ce-a atins cota alarmantă de peste 44 %.

O altă diversiune logică la care recurge dl Martin e comparația dintre un interviu acordat de romancierul Breban și Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învățământului preuniversitar din România. Manualul de literatură pentru clasa a XII-a, manualele alternative, programa școlară și Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învățământului preuniversitar din România alcătuiesc planuri distincte, subiecte de discuție distincte. Din ce motive sunt aduse laolaltă într-o polemică, ocolindu-se fondul chestiunii – manualul de literatură pentru clasa a XII-a? Întreb în stil condondent: pentru că domnul Breban e… tuberculos? Ei bine, nu e! După ce domnul Breban l-a întrebat pe dl prof. Martin la Târgul de carte Gaudeamus ce-i cu manualul de literatură al cărui coordonator este, dinspre dl prof. Martin a venit o replică năucitoare, nu-i așa?: – Păi, de unde să știu ce-au făcut fetele alea? Referindu-se la profesoarele Elisabeta Lăsconi Roșca, Carmen Ligia Rădulescu, Rodica Zane, nu-i așa? Distanța dintre acea replică, emisă la Târgul de carte Gaudeamus, și replica publicată în prestigiosul Cotidianul în data 7 ianuarie 2020 e cel puțin halucinantă. Și mă întreb în ce mod o să-și ceară scuze dl prof. M. Martin în fața zecilor, a sutelor de mii de elevi, care au citit manualul de literatură pentru clasa a XII-a, dar, mai cu seamă, ce și cum ar putea repara scuzele d-sale?

Confuzia – deliberată? – a planurilor la care recurge dl prof. M. Martin e departe de a fi de nivelul d-sale. Ce-ar fi ca un profesor de la școala înaltă de aviație, de cum apare o problemă în timpul aterizării unui avion, să-l trimită pe pilot… la școală sau la unul din manualele alternative, punându-i la dispoziție câteva rafturi generoase? Ce-ar fi ca un profesor de neorochirurgie, de cum apare o situație la limită în cazul unui pacient aflat pe masa de operații, să-l expedieze la școală sau să-l îndemne pe neurochirurgul pomenit în acea situație să consulte câteva rafturi de manuale alternative? De acord, aviația și neurochirurgia nu au legătură cu literatura – domeniu ale căror vârfuri (între care e și Nicolae Breban, care, alături de alți scriitori – care sunt departe de a fi o armată – au păstrat identitatea europeană a culturii române în timpul dictaturii, devenind scriitori canonici) conservă identitatea unei națiuni, deservită de manualul de clasa a XII-a, al cărui coordonator e dl prof. M. Martin, care e – în altă ordine de idei fie zis – membru al Grupului de Dialog Social, nu-i așa? Am scris nu o dată despre importanța și rolul GDS – finanțat copios de „marele patriot român” G. Soros – în polarizarea centrilor de influență în cultura postcomunistă și, respectiv, prin unii membri, în mineriada mediatică sau odiseea cenesasică de acum câțiva ani, nu-i așa? Revista 22 – după cum se știe – a atacat nu o dată Academia Română, inclusiv membrii conducerii celui mai înalt for științific și cultural al țării.

Nicolae Breban nu are dreptate…

Ascunzându-se după fraze bombastice, menite să pună în discuție diverse metodologii – definite într-un limbaj greoi, alambicat și anost – în defavoarea operei, a obiectului de studiu propriu-zis, manualul de clasa a XII-a la care facem referire – fondul chestiunii aflate în discuție – taie din start setea de a citi și exclude vârfurile lietraturii române, între care Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, fondatorul romanului românesc, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Emil Cioran, Ștefan Bănulescu, Mircea Eliade, Panait Istrati, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Eugen Uricaru, Leonid Dimov, Cezar Baltag ș.a. Din opera unor spirite ca, de pildă, Bacovia, Arghezi, Ștefan Augustin Doinaș și ale altor vârfuri ale literaturii din perioada postbelică, între care Ileana Mălăncioiu și Ana Blandiana, sunt citate texte literare departe de a face parte din palmaresul excelenței acestor autori canonici. Acest manual e, pur și simplu, o catastrofă. Și aici domnul N. Breban nu are dreptate, afirmând că e o mârșăvie. E o catastrofă, după cum am spus! Cu ce se alege dintr-un asemenea manual un tânăr în formare? Dacă avea obiceiul de a citi, spuneam, setea de noi lecturi îi va fi, cred eu, ucisă în fașă, căci asemenea manuale lasă impresia că literatura română e o literatură minoră, și dacă e minoră, prin urmare, nu merită efortul de a o cunoaște!

Literatura unei națiuni vorbește despre identitatea acestei națiuni. O parte din actualele manuale ating o performanță malignă unică: din paginile lor sunt excluse, în libertate și democrație, inclusiv spiritele care sub dictatură au luptat pentru conservarea europenității culturii române, dăruind acesteia opere majore, pe care și le-ar dori oricare dintre națiunile membre ale Uniunii Europene. Cum și cine va explica din ce motive în respectivul manual lipsesc cei câțiva erudiți români, de factură mitteleuropeană: Ion Ianoși, Nicolae Balotă, N. Steinhardt, Ion Vianu, Virgil Nemoianu sau Alexandru Ciorănescu? Din ce cauze obscure nu sunt prezenți cu opera lor, așa cum se cuvine, în paginile aceluiași manual, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu și Eugen Simion? Probabil, citind aceste rânduri, dl prof. Martin mă va trimite la școală… sau la manualele alternative. Sau va compara acest text polemic cu exemplarul și curajosul Punct de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învățământului preuniversitar din România.

Repere de un calibru comparabil cu cele de mai sus lipsesc sau sunt tratate din vârful buzelor și în manualele de istorie, Ministerul Educației postcomuniste făcând eforturi, printr-o serie de experți al căror nume refuză să le facă publice, să desființeze istoria, limba și literatura română, comasându-le sub titluri exprimate într-o păsărească politic corectă, păsărească ce nu transmite nimic, da, cu o excepție: golul. Științele comunicării, limbaj și comunicare și alte expresii, la fel de goale de conținut, trădează intenția de a distruge identitatea națională, creând pe locul gata format de matrița real-socialistă a omului șters, lipsit de personalitate, de tradiție, identitate și credință, matrița individului hipertehnicizat, a unui robot pregătit să fie conectat docil la inteligența artificială, conectată ea însăși la un epicentru computerizat, ce-l va manipula fără reale dificultăți. Un om neșcolit, un om neinformat, lipsit de cultură, decontectat de la identitatea sa, lipsit de părinți – cuvintele mama și tata fiind înlocuite deja în Franța și Italia, bunăoară, cu ștersele și lipsitele de viață noțiuni: tutore 1 și tutore 2 – un asemenea om devine ușor manipulabil. Trăim timpuri în care istoria – mă refer la istoria scrisă corect, în baza documentelor și în spirit nepărtinitor, excluzând din start cărțuliile rollerilor postdecembriști, cărora nu le fac onoarea să le spun numele – așadar, istoria ne dă lecții, atrăgându-ne atenția asupra lecțiilor trecutului, neînvățate, probabil, decât la suprafață. Teamă mi-e că atât neoliberalismul, cât și neomarxismul, după ce și-au arătat, în perioada postdecembristă, fața brutală, de circa un deceniu recurge la masca vicleniei și, ca pe vremuri, la masca progresului. Oportuniștii de ieri s-au remodelat și ei, actualizându-și instrumentele și exercitându-și atribuțiile prin menținerea deliberată, la suprafață, a unui haos. Haos, care, în realitate, ascunde un nivel extrem de bine organizat și bine finanțat printr-o rețea de ong-uri, aflate la galaxii distanță de interesele naționale, printre acestea figurând – în chip firesc pentru o țară europeană care se respectă, respectându-și, totodată, tradiția, credința, cultura, înaintașii, reperele modelatoare – integritatea teritorială, păstrarea bogățiilor umane, naturale, educația, familia, tradiția, identitatea, credința.

Dacă vrei să distrugi o națiune,
reformează la nesfârșit educația
și tipărește pe bandă manuale alternative

Dictatura nu excludea nici cultura, nici educația, ci le folosea ca instrumente de propagandă. Politica de azi, cea așa-zis corectă, le exclude din start, subfinanțându-le, reformând la nesfârșit învățământul și recurgând, în schimb, la serviciile unor intelectuali publici sau, direct vorbind, la serviciile oportuniștilor, care sunt departe de a fi puțini, tăcuți, sau retrași aidoma unor monahi (se retrag și devin tăcuți ca lebedele, când sunt atacate valorile naționale – de pildă, în cazul Mircea Vulcănescu – și redevin, brusc, ultrazgomotoși când mai bricolează un set de file de dosar extrase din rafturile CNSAS), în nu puține cazuri cenzura economică spunându-și răspicat cuvântul. Capul plecat sabia nu-l taie – îl corupe. Dacă vrei să distrugi o națiune, reformează le nesfârșit educația și tipărește pe bandă manuale alternative. Dacă vrei să distrugi o națiune, omite din manualele de literatură vârfurile, prin care s-a conservat identitatea europeană în vremea dictaturii. Dacă vrei să distrugi o națiune, trivializează-i eroii și sfinții, ucide în efigie modelele, bricolând dosarele securității. Un templu se surpă cu de la sine putere, dacă îi clatini la temelie stâlpii de rezistență. Ce urmează după ce îi clatini binișor stâlpii? Manuale alternative, materii alternative sau grupate sub titulaturi cel puțin ciudate, sunând a lipsă de personalitate. Apoi, profesori alternativi, părinți alternativi, tradiție alternativă. Care să fie scopul unor asemenea demersuri? O țară alternativă?! Brrrr. Adică o țară second hand, vorba fostului președinte al țării, servit, sprijinit de o seamă de intelectuali publici, intelectuali de curte, unii dintre aceștia membri ai GDS, nu-i așa? Ca, de pildă, colegii dlui prof. Martin de la GDS: Monica Macovei, H.R. Patapievici și… Să continui?

Teamă mi-e că o parte a lumii contemporane s-a transformat într-un imens teren de implementare a șigaliovismului, mai exact, a soluției propuse de revoluționarul anarhist Șigaliov din romanul dostoievskian Demonii, care prefigura o situație izbitor de asemănătoare cu ceea ce am început să vedem în jurul nostru: „Dumnealui [Şigaliov] propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-un fel de turmă şi printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libertatea voinţei şi pentru transformarea lor într-o turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sunt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sunt foarte logice”. (s.n.) În scopul instaurării raiului primitiv, invocat în profetica frescă dostoievskiană, se folosesc varii instrumente: de la o parte a presei vorbite și scrise până la manuale. Manuale prin care răstimp de decenii se pune umărul la formarea hibrizilor culturali, despre care scria aplicat Mircea Eliade – neînzadar atacat după 1990 (prin ideile lor și felul de a fi despostic – aici Șigaliov are dreptate – oamenii de seamă fac o punte peste veacuri, deci, oamenii de seamă sunt, în esență, o catastrofă) – în profetica d-sale conferință Profetism românesc. Destinul culturii românești. (1953)

Dincolo de jocurile vanităților și ale orgoliilor, dincolo de luptele pentru influență și putere – și susțin acestea răspicat, tăios și ferm –, prin atacurile asupra vârfurilor canonice ale culturii române, prin atacurile asupra instituțiilor culturale emblematice ale națiunii române (Academia Română, Patriarhia Română ș.a.), prin atacurile asupra valorilor fondatoare (familia, cultura, credința, tradiția, istoria, educația în spiritul și lumina acestor repere) este atacată națiunea română, căci e limpede faptul că inclusiv realitatea socială, culturală și politică de azi – la cea românească mă refer, pentru că aici am văzut lumina zilei, aici am crescut, am fost formați, iubiți și tot aici am dăruit lumină și am primit lumină – prefigurează destinul de mâine al națiunii române, destin la care se referă autorul conferinței invocate adineaori, spre al cărui sfârșit scriitorul român cunoscut pe tot mapamondul – și atacat la el, acasă – se întreabă: „Printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian — deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului”.

În aceste vremuri la suprafață tulburi, educația, cultura și istoria, de bună seamă, devin vital necesare, pentru că prin aceste pârghii se cuvin aduse în prim planul vieții sociale, culturale și politice, reperele naționale reale, elita reală. Modelele vii revin în actualitate cu acel calm specific valorilor reale, invocat de eruditul drag inimii mele – Virgil Nemoianu. Și cine să apropie tinerii de modelele reale dacă nu părinții, bunicii și profesorii? În Japonia, la ceremoniile de la palat, singurii care nu-și pleacă fruntea în fața Împăratului sunt Învățătorii! Rolul și locul acestor formatori de conștiințe se află în capul listei lucrurilor importante. La noi, în România, „școala este așezată tot mai mult la marginea societății, dascălii sunt desconsiderați, iar cărturăria a ajuns ținta ironiilor – scrie istoricul Ioan-Aurel Pop –. Pentru îndreptarea situației, ar fi de ajuns ca decidenții politici români să cunoască motto-ul de la intrarea Universității Stellenbosch, din Africa de Sud, să și-l însușească și să ia măsurile care se impun: «Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Este nevoie doar de scăderea calității învățământului și de permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Crahul învățământului este crahul națiunii.» Școala prost făcută poate îngropa o națiune, așa cum școala temeinică și așezată asigură bunăstarea și gloria unei națiuni”. (s.n.)  

Din ce motive opoziția atât de puternică în fața firescului, a valorilor fondatoare și a identității, atât sub dictatură (cu nuanța că dictatorul Ceaușescu a instrumentalizat naționalismul, deci, l-a distorsionat plasându-l într-o matrice falsă) și în democrație? Qui prodest? Unii dintre noi intuim cu o precizie buimăcitoare răspunsul la această întrebare.

 

Vezi articolele:

Punctul de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învățământului preuniversitar din România (vezi)
Nicolae Breban: „Națiunea română este aptă de democrație” (vezi)
Mircea Platon: Manualele preuniversitare românești în Mileniul III (vezi)

2

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

  1. comunicat@eurobservator.ro'

    Aura Christi, poet, romancier, eseist, publicist și editor român născut la 12 ianuarie 1967.

    Cărți publicate de Aura Chrisri:
    https://www.ideeaeuropeana.ro/autor/aura-christi/

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now