Contemporanul » Educație » Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc

Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc

Prefaţă de Aura Christi

În acest demers exemplar, remarcabilul scriitor şi istoric Mircea Platon face un plonjeu erudit şi onest în trecutul învăţământului naţional românesc, aşezat în oglindă cu învăţământul supus abuziv, în ultimele trei decenii, unei serii de reforme maligne după ce – în 1990, apoi, în 1994 – s‑a constatat indubitabila calitate şi nivelul înalt ale educaţiei autohtone, chiar dacă sau cu atât mai mult, cu cât aceasta a trecut – nu rareori, cu brio – prin seismele provocate de cele câteva dictaturi, reuşind performanţa de a conserva şi perpetua unicitatea şi identitatea naţiunii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile şi elitele ei reale. După „continua lui prefacere până la totala măcinare”, adică după succesivele procese de aşa‑zisă reformă de durata a circa trei decenii postdecembriste, învăţământul românesc arată ca un câmp de luptă devastat şi păzit straşnic, în continuare, de agenţi ai globalizării, fie ei străini sau români, în intenţia de a transforma definitiv şcoala românească într‑un „incubator de salahori globali”, în condiţiile unui „capitalism al dezastrelor” ce şi‑a lăsat inconfundabila amprentă şi asupra României.
(Naomi Klein, Doctrina şocului. Capitalismul dezastrelor)

Dintr‑o instituţie de un real prestigiu, edificată pe parcursul unui secol şi jumătate şi menită să formeze caractere şi personalităţi, familiarizate cu istoria, credinţa, valorile fondatoare – inclusiv cele culturale – şi tradiţiile neamului românesc, învăţământul românesc riscă să se transforme în… „sarcină managerială”. Dintr‑o instituţie validată prin vârfurile ei – vârfuri recunoscute pe mapamond –, cu o amplă, bogată tradiţie în trecutul ţării noastre, profesorul riscă să se transforme în „prestator de servicii” şi nimic altceva decât un „agent al reformei”, însărcinat cu misia – pardon, „sarcina managerială” – de a pregăti forţă de muncă ieftină pentru alte state (non)europene, inclusiv „proletari globali ai tastaturii”. Şi aceasta în condiţiile în care destul de curând IT‑iştii vor fi înlocuiţi de roboţi. Suntem, aşadar, faţă în faţă cu „o dezastruoasă «reformă» care ne‑a împins în zona precariatului educaţional şi a dispariţiei ca naţiune”. Concluzia monografiei platoniciene e aspră, dreaptă şi justificată cu asupra de măsură prin argumente. Tot ce se întâmplă în arealul educaţiei naţionale româneşti pe parcursul a circa trei decenii, în numele unor imperios clamate adaptări la „noua lume” tehnologizată, în numele progresului şi al prosperităţii, cultivate în epoca religiei confortului etc., etc., sub masca reformei din temelii, aşadar, constituie un atac virulent şi insidios – turnat în matriţa noilor mijloace de comunicare şi a reţelelor instituţionale – la adresa identităţii naţiunii române şi a tot ce formează, de milenii, identitatea noastră naţională: credinţa, cultura, tradiţia, familia, istoria, civilizaţia formată răstimp de milenii pe acest pământ sfânt numit România.
Aura Christi

Northrop Frye, vorbind despre o „etică a schimbării”, atrăgea atenţia încă de la sfârşitul anilor ’60 – ani în care s‑au extins la scară largă multe dintre experimentele şi ingineriile sociale importate şi în România după 1989 – asupra importanţei protejării continuităţilor structurale, a liniilor de forţă culturale ale unei societăţi: „Adevăratul fundament al acestui sentiment al continuităţii timpului era, cred, sentimentul continuităţii instituţiilor sociale. Secole la rând, omul occidental a fost sporit şi civilizat de instituţiile sale: doar continuitatea naţiunii, a bisericii, a clasei sale sociale, a partidului, a genealogiei sau a breslei sale dădea vieţii sale o dimensiune de mai mare importanţă. Pierderea încrederii în permanenţa acestor instituţii, sau, mai degrabă, în presupunerea că sunt cumva mai bune tocmai pentru că sunt permanente, a adus după sine o criză de stranie versatilitate. Nu e o criză politică sau intelectuală, sau religioasă: e toate aceste lucruri la un loc, o criză a spiritului. […] Motorul continuităţii instituţiilor sociale este continuitatea cunoaşterii şi a procesului de învăţare şi, într‑o epocă în care proiecţiile sociale nu se mai bucură de loialitatea nimănui, nu putem decât să ne întoarcem la această sursă a lor”. Ceea ce a făcut procesul de reforme (structurale şi sistemice) ale învăţământului românesc a fost, într‑o ţară zguduită din temelii ca România trecută printr‑un comunism atroce pentru continuităţile istorice şi un post‑comunism haotic şi iconoclast, tocmai să ne rupă legătura cu acea sursă a proiecţiilor sociale/ instituţiilor permanente care e continuitatea cunoaşterii şi a învăţării. Ne‑a tăiat cu inconştienţă sau cu sadism, deci, cu perversitate, ultima şansă de a redeveni o societate normală.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest