Contemporanul » Educație » „Un dar din partea comunităţii muzicale româneşti”

„Un dar din partea comunităţii muzicale româneşti”

Sorana Mănăilescu: Maestre Noam Zur, cariera dumneavoastră prodigioasă v‑a purtat pe patru continente. Ce v‑a determinat să includeţi România printre destinaţiile muzicale care beneficiază de arta dumneavoastră de dirijor? Am în vedere şi faptul că legăturile dumneavoastră cu sălile de concert din România sunt extinse: muzică simfonică şi operă nu doar la Bucureşti, ci, practic, în toate principalele centre muzicale ale ţării.

Noam Zur: Am venit prima oară în România ca tânăr dirijor; aveam 26 de ani. Sincer să fiu, oricât aş vrea să spun că m‑am îndrăgostit de ţara dumneavoastră de la prima mea vizită, nu aşa s‑a întâmplat. Vina îmi aparţine în întregime. Aveam în acel moment o stare emoţională precară, indusă de probleme de viaţă personală. În plus, era noiembrie, o vreme urâtă, iar eu practic voiam să mă simt nefericit. Anul următor, însă, am venit de trei ori la Filarmonica din Cluj pentru a dirija un ciclu de lucrări ale primei şi celei de a doua Şcoli Vieneze. De data aceasta, eram într‑o dispoziţie mult mai bună, aşa că relaţia artistică şi personală cu orchestra a funcţionat mult mai bine. M‑am distrat minunat şi am început să‑mi fac prieteni în lumea muzicală românească. Am venit de atunci în România cel puţin o dată pe an (cu excepţia anului 2021, în timpul pandemiei). În ceea ce priveşte extinderea colaborării, aceasta este ceva care s‑a dezvoltat firesc în ultimii 15 ani. Pe de o parte, datorită abordării mele heterodoxe şi varietăţii repertoriului – simfonic, contemporan şi de operă – dar, bineînţeles, în primul rând, ca un dar din partea comunităţii muzicale româneşti care m‑a acceptat şi continuă să mă invite, fapt pentru care le sunt recunoscător.

Invitaţia dumneavoastră la Ateneu într‑o zi care pentru români este foarte importantă – 9 mai, Ziua Europei – dovedeşte stima de care vă bucuraţi din partea forurilor oficiale. Dar publicul? Aţi simţit că auditoriul a reacţionat afin la mesajul pe care aţi dorit să‑l transmiteţi?

Întotdeauna am simţit că publicul din România este foarte cald şi recunoscător artiştilor care apar pe scenele lor. A fost întotdeauna o plăcere să concertez aici, acesta fiind, probabil, şi principalul motiv pentru care vin de atâta vreme. Am găsit acest program eclectic, de la Schumann până în secolul XXI, foarte potrivit pentru Ziua Europei, şi m‑am simţit onorat de invitaţia de a concerta în acea zi. Reacţiile, aplauzele, manifestările de bucurie, entuziasmul pe care le‑am stârnit au depăşit cu mult aşteptările mele şi m‑au mişcat adânc. M‑am bucurat mai ales de reacţia însufleţită de la finalul Concertului pentru violoncel de Dan Dediu, care a fost, cred, piesa cea mai provocatoare pentru public din program, solistul şi compozitorul (şi eu însumi) primind numeroase apeluri la cortină. Aşa ceva nu poţi considera nicicum a fi de la sine înţeles şi trebuie preţuit şi cultivat continuu!

Ce a însemnat în formarea personalităţii dumneavoastră asocierea cu Pierre Boulez? Aţi trecut recent la compoziţie şi orchestraţie, ceea ce pare să sugereze o abordare mult mai complexă a muzicii chiar şi decât dirijoratul, care presupune deja un tip holistic de performanţă.

Pierre Boulez este, fără îndoială, unul dintre cei mai influenţi oameni din cariera mea. Cei doi ani pe care mi‑a fost dat să‑i petrec ca asistent al lui au fost un dar absolut pentru care sunt imens recunoscător în fiecare zi. Onestitatea, curiozitatea, generozitatea şi atenţia lui (odată ce ai confirmat şi i‑ai câştigat încrederea) continuă să fie o inspiraţie pentru mine şi îmi este îngrozitor de dor de el. Am conversat întotdeauna ca de la om la om, mai ales când aveam opinii diferite (din punct de vedere artistic) şi când ne deosebeam în materie de gusturi muzicale. Din experienţa mea, reputaţia lui de „om rece” este complet falsă: l‑am cunoscut ca pe unul din cei mai generoşi, calzi şi grijulii artişti alături de care am avut onoarea să lucrez, dar, e adevărat, unul cu opinii ferme. Din orice avea de spus, despre artă sau despre filosofie, în general, eu am încercat mereu să învăţ. De fapt, nu este atât de recentă trecerea la compoziţie şi orchestraţie. Specializarea mea la Academia de Muzică a fost în compoziţie şi dirijat (în această ordine). Atât doar că nu am avut niciodată compoziţia la inimă şi nu o am nici acum. Pur şi simplu îmi lipseşte acel foc interior care te face să priveşti o pagină goală şi să simţi nevoia să o umpli cu muzica sa. Este ceva ce am învăţat să fac şi cred că o fac la un nivel acceptabil, dar nu mai mult decât atât. Cu alte cuvinte, istoria muzicii a avut destui compozitori slabi sau mediocri fără să mai fie nevoie de compoziţiile mele adăugate la această listă…

În ultimii doi ani de pandemie, cu concerte anulate şi mai mult timp liber, am avut şansa de a mai scrie puţin, doar ca să mă păstrez ocupat în mod creativ. În acest timp, am compus prima piesă pentru vioară şi muzică electronică în stil minimalist. E un omagiu adus perioadei dedicate viorii de Steve Reich. A fost prima şi poate singura dată în viaţă când am simţit că am scris ceva de care aveam nevoie pentru a ieşi din tulburarea mea emoţională şi sunt mândru de rezultat, piesa fiind interpretată într‑un concert în direct în noiembrie 2020. Am încercat să recreez această „stare de spirit a compozitorului” de atunci, dar de când concertele au revenit în programul meu, nu am mai reuşit. Boulez spunea despre sine că este un compozitor, în primul rând, şi dirijor numai din necesitate. În cazul meu, cred că lucrurile stau invers (sigur că Boulez a fost mult mai bun dirijor decât sunt eu compozitor!). Totuşi, îmi place să orchestrez şi mi‑a plăcut dintotdeauna. Chiar înainte de a intra la Academie, obişnuiam să iau piese pentru pian şi să le transcriu pentru cvintet de suflători, formaţii de tromboane, alămuri etc. Seamănă puţin cu traducerea dintr‑o limbă în alta; cum poţi transmite sensul autorului într‑un mediu diferit fără a pierde intenţiile originale? Versiunea orchestrată de mine a primei cărţi de Preludii a lui Debussy a fost un mare succes pentru mine şi nu am în vedere neapărat spectacolele sau înregistrările. În primul rând, am gândit acel proiect ca pe un mod de a învăţa, să‑l înţeleg mai bine pe Debussy compozitorul, pictorul de sunete. Nu am căutat să scriu versiunea mea a muzicii lui Debussy, ci mai degrabă să‑mi imaginez cum ar fi sunat dacă ar fi scris el însuşi o versiune orchestrată a acestor piese. De fapt, am început să orchestrez Preludiile lui Debussy ca student. „Des pas sur la neige” a fost lucrarea mea de diplomă la secţiunea de orchestraţie. Mi‑a luat treisprezece ani să le finalizez pe celelalte unsprezece preludii. Mă gândesc cum să „traduc” a doua carte, pe care o găsesc mai provocatoare decât prima. Poate îmi va lua încă treisprezece ani?

Revenind la întrebarea dvs. despre influenţa lui Boulez, dacă mă gândesc mai bine, întotdeauna l‑am considerat un „arhitect al sunetului”, deci poate că există o afinitate între el şi mine în această privinţă de care nu mi‑am dat seama până acum. Sau poate este doar o iluzie a mea.

CellEAST este un cuvânt compus care echivalează muzica pentru violoncel cu Estul. Cum au câştigat violonceştii români acceptul dumneavoastră de a participa la acest Festival?

Ar trebui să‑i întrebaţi pe ei, nu pe mine… Vorbind serios, am colaborat cu Răzvan Suma pentru prima dată în 2011 şi ne‑am înţeles reciproc ca parteneri egali şi prieteni din primul moment. De atunci am cântat de multe ori împreună. Am interpretat Haydn, Brahms, Schumann… Luni a fost, de fapt, a patra sau a cincea oară când am interpretat concertul lui Schumann împreună. Ne‑am spus în glumă că data viitoare ar trebui să semnăm un contract de exclusivitate. În ultimii unsprezece ani, prietenia noastră s‑a adâncit, iar eu am fost foarte emoţionat şi onorat când m‑a invitat să particip la prima ediţie a CellEAST. Ceilalţi violoncelişti din festival, mai ales cei doi solişti ai mei, Mircea Marian şi Ştefan Cazacu, sunt şi ei muzicieni români pe care‑i pot numi prieteni, dar forţa motrice a fost relaţia personală de lungă durată cu Răzvan.

Este amestecul de stiluri modul dumneavoastră obişnuit de a concepe programe? Vi se pare eclectismul o trăsătură inalienabilă a muzicii postmoderne? Vă amintim că rubrica noastră, susţinută în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană, este intitulată Vremea în schimbare a muzicii clasice”…

Acest subiect cere o conversaţie mult mai lungă şi mai nuanţată. Voi încerca să fiu cât pot de concis. Publicul muzicii clasice este, probabil, cel mai conservator dintre toate. Nu doresc să critic, ci doar să constat. Acelaşi consumator de cultură va fi la fel de bucuros să citească o colecţie de nuvele de Umberto Eco sau Decameronul lui Boccaccio. Mergând la teatru, putem vedea aceeaşi companie prezentând o piesă de Aristofan şi una de Ionescu în aceeaşi stagiune şi pentru acelaşi abonat. Companiile de dans prezintă coregrafii noi, ca şi clasice, executate în petit pas pe parcursul unei stagiuni. Când mergi la muzeu, vezi un da Vinci sau Rembrandt expuşi alături de Roy Lichtenstein sau Marcel Duchamp. Numai în lumea muzicii clasice (mai ales, orchestrale) a existat un mare decalaj, în creştere în ultimii 50 de ani, între cei care ar merge fie la muzică veche (preclasică), interpretată conform documentaţiei istorice, fie la concerte clasice al căror repertoriu rareori merge mai departe de Brahms sau poate Strauss, fie la „ghetouri” de muzică nouă, unde lucrările seriale ale lui Stravinski sunt considerate prea vechi şi conservatoare.

Cea mai mare îngrijorare a mea este că muzica clasică îşi va pierde relevanţa pentru lumea şi publicul de astăzi, iar noi vom părea învechiţi. Cred cu adevărat că singura cale de urmat poate să fie reluarea dialogului multi‑generaţional, de care dispune frumoasa noastră formă de artă, ţinând cont de axioma că există doar două feluri de muzică: muzică bună şi muzică proastă. În niciun caz nu contează cine este sau a fost compozitorul. Cunosc ceva muzică spectaculos de proastă a lui Beethoven, de exemplu, precum şi unele lucrări extrem de inovatoare şi creative de compozitori pop şi de jazz. În epoca de aur a filmului muzical, artişti precum Bernard Herrmann sau Erich Korngold cântau atât în genul comercial, cât şi în cel de concert. Abia mai târziu a apărut o dihotomie între cele două lumi, ceea ce cred că este o diviziune falsă. Noi ar trebui să reţinem că diferenţa nu este binară. Acestea fiind spuse, continui să nu fiu convins de abordarea orice merge a postmodernismului, chiar dacă ştiu că simplific prea mult acest curent, desigur. Totuşi, diferenţa pentru mine constă în aceea că arta şi filosofia pun întrebări la care s‑ar putea să nu existe răspunsuri, în timp ce divertismentul şi distracţia oferă răspunsuri la întrebări care poate nu mă interesează atât de mult. Şi totuşi, pot să pun întrebări şi să dau răspunsuri în acelaşi timp; fie că‑i vorba de artă, fie de divertisment. La urma urmei, aceasta este sursa oricărei drame bune, cum au fost tragediile greceşti pentru primele opere, de exemplu. Mă tem că aceasta este o cale lungă de a ocoli un răspuns clar, fie într‑o direcţie, fie în alta.

Concertaţi atât în ​​oraşele metropolitane ale muzicii, cât şi în zone mai puţin reputate, cum ar fi Balcanii. Simţiţi că geografiile culturii sunt redesenate de recentele contacte intense între naţiuni?

Simt că globalizarea are multe aspecte pozitive, cum este accesibilitatea ofertelor culturale din întreaga lume, dar poate duce şi la o anumită pierdere a identităţii. Pot recunoaşte fără dubiu sunetul particular al unei orchestre din înregistrările anterioare anilor 1970, de exemplu. Vechile înregistrări cu Bayerischer Rundfunk sună complet diferit de cele ale orchestrei Chicago Symphony, chiar şi când e vorba de aceeaşi lucrare şi acelaşi dirijor, ca să dau doar un exemplu la întâmplare. Sunt trist să văd dispărând diferitele „personalităţi”, atât în ceea ce priveşte orchestrele cât şi soliştii. Cu toate acestea, există un aspect benefic în cel mai înalt grad, care este deschiderea către un alt limbaj. Pot programa cu încredere o piesă a unui compozitor argentinian în România, sau a unui compozitor croat în SUA, de exemplu, fără să simt că este nepotrivit sau că mă adresez unui public de nişă. Mai ales în ultimii circa zece ani relaţiile dintre naţiuni au avut mai mult caracter de schimb decât de colonizare sau asimilare culturală. Văd asta ca pe un efect pozitiv al diferitelor servicii de streaming şi de conexiune digitală, cum s‑a întâmplat în timpul pandemiei. Pot urmări o emisiune TV coreeană, israeliană sau spaniolă pe Netflix, oriunde în lume. Nu îmi mai trebuie zbor planetar doar pentru o întâlnire de treizeci de minute, de exemplu. Thomas Friedman spune că Pământul este plat şi devine tot mai plat.

Ce public privilegiat vă va asculta în viitorul apropiat?

Următoarele mele concerte vor fi în Israel şi în Dortmund, Germania. În Dortmund voi începe o cooperare pe câţiva ani cu Orchesterzentrum Nordrhein Westfalen, care este o organizaţie umbrelă a diferitelor academii de muzică de stat. Vom interpreta lucrări canonice ale secolul al XX‑lea de‑a lungul mai multor ani: unul sau două concerte pe semestru. Aceste spectacole vor fi prefaţate de o prelegere cu exemplificări interpretate de orchestră, după modelul „concertelor Omnibus” ale lui Leonard Bernstein. Primul concert se va intitula „Natura muzicală în 1944” şi va include „Primăvara apalaşă” de Copland (versiunea camerală) alături de Passacaglia şi cele patru interludii maritime ale lui „Peter Grimes” de Britten. Desigur, sper să mă întorc la iubirea mea, Orchestra Simfonică din Dubrovnik, cât mai curând posibil; Dalmaţia a fost serios lovită de pierderea veniturilor turistice, iar finanţarea orchestrei a fost, în consecinţă, redusă. Sunt optimist în ceea ce priveşte viitorul, totuşi. În toamna acestui an, va apărea un CD pe Naxos, intitulat „Alchemy” (Alchimie), cu înregistrări în premieră mondială a cinci piese noi pentru trompetă şi orchestră, pe care le‑am realizat cu Real Orquesta Sinfonica de Sevilla şi minunatul Fábio Brum. Fábio şi cu mine plănuim să lansăm aceşti compozitori (Gabriele Roberto, Nicola Tescari, Dimitri Cervho şi Menachem Zur) în concerte susţinute în lunile următoare lansării CD‑ului. Până în decembrie mi‑am rezervat şi ceva timp pentru orchestraţii şi compoziţii, în principal: e vorba de continuarea proiectului Debussy.

■ Dirijor, compozitor

Sorana Mănăilescu în dialog cu Noam Zur

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest