A fost publicată prima traducere în colecţia Istorii urbane a Editurii Corint. Este vorba despre primii şase mii de ani din povestea oraşelor şi, sigur, cel puţin pentru curioşi, va fi o lectură de neratat. M‑a determinat să o propun editurii pentru că autoarea, Monica L. Smith, arheolog de profesie, a cartografiat prin meseria ei situri urbane străvechi din America Latină până în extremul Orient, trecând prin valea Ierihonului şi civilizaţia clasică greco‑romană, pentru a se opri în oraşul contemporan, uşor distopic. Nu este o prezentare liniară, ci descoperim reale săpături narative în modul de trai, de a consuma şi de a te adapta într‑un oraş, în funcţie de perioada istorică trăită. Iar Monica L. Smith, foarte interesant, nu ignoră următorii 6000 de ani din istoria oraşelor noastre: ce vom deveni odată cu ele, reale vehicule de supravieţuire.
Volumul Oraşele. Primii 6000 de ani ne oferă un răspuns la întrebarea de ce oraşe? în povestea umanităţii şi cum au devenit acestea vehicule milenare de călătorit în timpul istoric, cu ample opţiuni de adaptare şi up‑datare cu fiecare generaţie. Dincolo de manualul care te învaţă cum să dezgropi un oraş antic, descoperi legătura simbiotică dintre infrastructura care susţine tot şi armonia consumului, determinată milenar prin „puterea magică a clasei de mijloc”. Prezentul trăieşte într‑o lume a oraşelor, fapt care schimbă perspectiva următorilor 6000 de ani, în evoluţia umanităţii, care va tehnologiza totul pentru sublimarea confortului cotidian, de la insfrastructură la consum, de la iubire la proiecţiile de viitor.
Monica L. Smith, prin cartea sa, ne dovedeşte pe deplin faptul că Istoria este precum o hartă a geografiilor în continuă schimbare. Iar Strada este continentul care s‑a modificat continuu pe măsura preocupărilor noastre cotidiene, dar mai ales pe măsura proiecţiilor noastre de viaţă.
Pentru cititorul român aş încerca un exerciţiu de caz pe oraşul autohton. Oraşul oriental a aparţinut altor reguli şi altor ritmuri de viaţă. Existau peisaje exclusiv masculine, precum şi modalităţi de
socializare a căror etichetă hrănea o serie întreagă de mitologii şi psihologii ale obedienţei. Oraşul timpului diluat avea o socializare încătuşată rigorilor şi cutumelor, cum a fost obligativitatea însoţirii fetelor şi femeilor dincolo de graniţele gineceului familial.
Oraşul modern destramă cu rapiditate atât abuzurile sociale, cât şi exigenţele de castă dintre sexe. Modernitatea a însemnat şi dobândirea spaţiului public de către femei. Ele devin stăpâne peste întreaga suită de accesorii care hrănesc acest spaţiu, oferind şi o altă direcţie socializării, prin cultivarea flirtului, a curtoaziei, finalizată cel mai ades prin obţinerea consimţământului de logodnă. Toate aceste confruntări, competiţii, pânde şi vânători continue, dintre el şi ea, au părăsit spaţiul privat pentru a se derula în spaţiul public. Şi pentru ca toată această poveste să aibă cât mai multe capitole au fost create labirinturi, refugii, paranteze, forme şi culori sociale, care s‑au diversificat de la o generaţie la alta.
Aceste accesorii cotidiene care au dat un impuls fascinant socializării în oraşele noastre moderne, deşi au o istorie relativ recentă în povestea noastră urbană, de circa 250 de ani, şi au purtat nume precum: teatrul de vară sau de varieteu, cabaretul, cafeneaua, restaurantul şi bistroul, balul şi dansul de societate de mai târziu, parcul destinat promenadei şi echitaţiei, magazinul universal sau de lux, agenţiile de voiaj, vilegiatura şi excursiile de final de săptămână, tenisul de câmp şi sporturile de iarnă, soirele şi petreceri private, supeurile şi lecţiile de pian etc. Toate aceste întâmplări au adus, la rândul lor, modificări de comportament, de mentalitate, au micşorat distanţele dintre ea şi el, îmbogăţind viaţa cuplului, dar şi greutăţi în a o echilibra odată ce Ea a câştigat dreptul de a fi întrebată. S‑au petrecut transformări uluitor de rapide în privinţa vestimentaţiei pusă în slujba trupului; jocurile minţii au ieşit din tiparele ceasloavelor şi s‑au pus în slujba confortului intim. În cele din urmă, începutul vieţii private, al vieţii de cuplu, al intimităţii de orice fel, consumă şi spaţiul public, iar socializării i‑a revenit cea mai importantă misiune în a micşora distanţele atât dintre cei doi protagonişti, cât şi dintre generaţii.
S‑a schimbat şi viaţa de acasă. Rigoarea intimităţii orientale a fost spulberată într‑o singură generaţie, undeva între 1830 şi 1860, când familiile, înrudite sau mai puţin, încep a se vizita. Apoi se petrec vizite şi socializări în interiorul generaţiilor mai tinere. Interiorul caselor se remodelează după aceste funcţii sociale, venite de afară, iar interioarele se pun şi în slujba celor de afară.
Într‑un final, oamenii îşi fac mărturisiri. Dacă la 1830 aproape singurul confesor era preotul prin spovedanie, după mijlocul secolului al XIX‑lea, din filele jurnalului intim există un plonjeu ireversibil către mărturisirea exclusiv laică, ajungându‑se, după 1920, la moda psihologului de familie sau de şcoală.
Socializarea este o poveste continuă. Se schimbă cu fiecare generaţie şi fiecare dintre noi poartă bagajul instrumentelor de socializare oferite de părinţii noştrii sau alţi adulţi din preajma noastră, şi acestora le aducem modificările cerute de necesităţi particulare sau de aşteptările propriilor aspiraţii.
Oameni pe străzi. Aceleaşi străzi de odinioară, nu însă aceleaşi chipuri. Aceleaşi suflete, foarte posibil, însă cu gânduri şi preocupări diferite. Strada nu s‑a schimbat foarte mult în ultimii 70 sau 90 de ani. Clădirile au rămas, în multe locuri, prezenţe urbane de admirat. Ceva s‑a schimbat însă în mersul lucrurilor, cu vieţile noastre, cu idealurile fiecăruia dintre noi. Oameni pe străzi. Aparenta eleganţă interbelică însemna, de fapt, mai multă tihnă pentru propria înfăţişare, dincolo de aparenţe. Mai mult timp pentru a privi în jurul tău, pentru a înţelege forfota, schimbările, neajunsurile sau împlinirile. De aici reuşita în a potrivi hainele, culorile, modele, accesoriile, zâmbetele, saluturile, gândurile.
Astăzi, explozia de gesturi, cuvinte strigate prin autobuze, tramvaie, parcuri sau la colţ de cartier reprezintă recuperarea spontană, prea rapidă, a unui spaţiu de manifestare, care pare să fie încă prea mare pentru noi. Un cotidian care se compune din simboluri urbane, simboluri, a căror consistenţă este dată de tot ceea ce s‑a pierdut şi încercăm acum a recupera prin gesturi, preocupări, aspiraţii, scopuri, gânduri mărturisite sau visurile împlinite. Este punctul de plecare al schimbării în mai bine în interiorul cetăţii şi de armonizare cu lumea de dincolo de ziduri.
La Viena, Geneva, Paris, în oraşele Italiei şi la Bucureşti, Iaşi sau oraşele mai vechi ale Transilvaniei, vârstele mai vechi respiră alături de viaţa cea nouă. A fost alegerea oamenilor, singurele fiinţe care au dezvoltat dintr‑o necesitate culturală nevoia de memorie, iar amintirea, dincolo de biologie, este mai la vedere în spaţiul urban. În zona satului, amintirea s‑a strecurat în tradiţie. Este imaterială. Desigur, şi aici sunt accesoriile legate de port, unelte, arhitectură. De aceea, oraşul contemporan îmbină adesea elemente clasice cu elemente moderne în arhitecură, de la materialele folosite la design; muzica oraşelor vechi, de la preclasici la moderni, este prezentă în sălile de concert; literatura, de la teatrul antic la Ibsen; vestimentaţia alătură mode şi modele din toate vremurile şi, până la urmă, viaţa simplă trăită îşi îndreaptă mereu privirea spre clădirile vechi păstrate, prin diferite reglementări ale legilor privind patrimoniul cultural. Oraşele fiecărui oraş sunt părţi din povestea descendenţilor noştri îndepărtaţi, însă nu foarte diferiţi de noi în ceea ce priveşte dorinţa de mai bine, de frumos, de idealuri şi de speranţă.
Oraşul va rămâne o realitate pentru totdeauna, devenind deja vehiculul inevitabil al progresului, odată ce peste jumătate din populaţia planetară este locuitoare a oraşului.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
