Contemporanul » Modele » Ioan-Aurel Pop • 65 (VI)

Ioan-Aurel Pop • 65 (VI)

Violeta P. Popescu
Legătura cu frumoasa mea Românie

Am primit cu bucurie din partea redacţiei Contemporanul. Ideea Europeaă – de care ne leagă o veche şi trainică legătură pe toţi cei care facem parte din Centrul Cultural Român şi din Editura Rediviva din Milano – solicitarea de a‑mi exprima câteva gânduri cu ocazia frumoasei aniversări a profesorului şi academicianului Ioan‑Aurel Pop. O iniţiativă menită să omagieze o personalitate importantă a culturii române, care prin vocaţia sa de istoric şi dascăl al multor generaţii de studenţi – printre care mă număr şi eu – prin monumentala sa operă publicată şi prin conferinţele pe care le susţine, reuşeşte să păstreze vie memoria trecutului nostru istoric şi să întreţină acest spirit de cunoaştere, necesar mai mult decât oricând astăzi, asemenea unei candele care arde şi luminează pe cei din jur.

Nu ai nevoie să asculţi multe conferinţe ale profesorului Ioan‑Aurel Pop pentru a înţelege modul în care Domnia Sa se raportează, de multe ori, la cei pe care îi scoate din colbul istoriei şi îi aduce în prim‑plan, personalităţi din epoci diferite, despre care vorbeşte ca şi cum ele încă ar trăi şi ar fi de faţă! Şi este adevărat! Întrucât trecutul – aşa cum ne aminteşte mereu domnul academician – este acel bagaj de lucruri pe care îl purtăm în mintea noastră, îl luăm în călătoria vieţii, îl purtăm cu noi şi ne raportăm la el în diferite momente.

Istoricul Ioan‑Aurel Pop îşi face această nobilă menire de a răspândi în mod frumos şi excepţional aceste repere ale trecutului, simţind o datorie de conştiinţă în a rememora rădăcinile noastre ca popor, evocând fapte şi gesturi care sunt la fel de valabile astăzi precum erau în trecut. Domnia Sa nu doar predă istorie – în sensul strict al cuvântului –, ci simte istoria, îi simte pulsul şi îi acordă o atenţie deosebită, lucru care îl face să rămână mereu atent la ceea ce se întâmplă în contemporaneitate.

Ziua aniversară ne oferă ocazia ca, alături de urările binevenite, să reiterăm şi unele momente care ne‑au legat, în decursul anilor, de cel aniversat. Fac parte dintr‑o generaţie care s‑a bucurat de privilegiul de a avea pe băncile Facultăţii de Istorie a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj, în anii ’90 (marcaţi de multe tulburări), profesori care au reuşit să ne transmită acea măsură, acel echilibru necesar dobândirii unei viziunii corecte asupra istoriei. Între acei profesori se afla şi Ioan‑Aurel Pop, de la care am avut ocazia să învăţăm despre instituţiile medievale ale Transilvaniei. După terminarea Universităţii, contactele au fost mai sporadice, dar nu s‑au întrerupt niciodată, întrucât la Centrul de Documentare din Sf. Gheorghe, unde lucram, primeam volumele excepţionale de la Centrul de Sudii Transilvane din Cluj, al cărui director era Domnia Sa. Anul 2005 mi‑a prilejuit ocazia de a‑l reîntâlni pe profesorul Ioan‑Aurel Pop la Milano – dumnealui fiind pe atunci director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia – în cadrul unui festival de cultură pe care l‑am organizat atunci şi la care profesorul Ioan‑Aurel Pop a susţinut, la invitaţia noastră, o conferinţă pe tema „România şi locul ei în Europa”.

Cu ocazia sărbătorii Centenarului României Mari am avut bucuria să dăruim cititorilor italieni, cercetătorilor interesaţi şi publicului, traducerea în limba italiană a volumului Istoria Transilvaniei semnat de profesorii Ioan‑Aurel Pop şi Ioan Bolovan (de asemenea profesor din timpul Facultăţii de Istorie), tradusă de colega noastră Maria Floarea Pop şi lansată la Salonul Internaţional de Carte de la Torino la invitaţia Institutului Cultural Român. Recent, tot la Editura Rediviva, am reuşit să edităm volumul: Identitatea românească, un volum de conferinţe şi articole legate de Centenarul României Mari, şi de astă dată, o reuşită datorată bunăvoinţei şi generozităţii profesorului Ioan‑Aurel Pop, colaborării avute cu Editura Ideea Europeană din Bucureşti. Deşi are o agendă încărcată şi desfăşoară un volum imens de muncă, reuşeşte să răspundă mereu în timp record mesajelor! Pot afirma că Domnia Sa este îndeajuns de binevoitor pentru a deveni atât prietenul celor mai tineri, cât şi al celor mai puţin pricepuţi sau al celor doritori să priceapă, şi că este prin excelenţă profesorul plin de generozitate, care nu te ţine la distanţă, ci îţi îngăduie bucuria unei învecinări, fără vanităţile obişnuite. Aici, în Italia, pot spune că beneficiez din plin de zecile de studii şi articole ale Domniei Sale, care au ca arugument fie raporturile culturale italo‑române existente în decursul secolelor, fie mărturiile din Evul Mediu ale italienilor care scriu despre romanitatea poporului român, ajungând până la legăturile instituţionale contemporane între Universitatea Babeş‑Bolyai – al cărei rector este – şi universităţile italiene, schimburi care întreţin viu spiritul de prietenie care ne leagă de Italia.

Ioan‑Aurel Pop este profesorul care dialoghează oriunde s‑ar afla, cu multă fineţe şi măiestrie, de la sălile de curs cu studenţii, la amfiteatre, în emisiunile televizate, în textele publicate pe pagina de Facebook, reuşind să te facă să te simţi nu doar un spectator obişnuit, ci un viu participant. Spiritul Domniei Sale are prospeţimea tinereţii şi mai ales (ceva care rar se mai întâlneşte) capacitatea de a se entuziasma şi de a trăi momentele pe care le evocă. Această capacitate de a simţi şi a transmite bucurie, precum şi inepuizabila generozitate a spiritului au rămas constante de‑a lungul anilor la Domnia Sa.

De ce avem nevoie de intelectuali precum Domnia Sa? Ca să nu rătăcim! Este un mesaj pe care patriotul Simion Bărnuţiu îl adresa intelectualilor vremii sale: „Ţineţi cu poporul, toţi, de vreţi să nu rătăciţi!” şi care se regăseşte şi în mesajul istoricului Ioan‑Aurel Pop. Poporul suntem noi toţi, cei din trecut şi cei din prezent; moştenirea lui este şi a noastră. O unitate în timp şi spaţiu care se cere cultivată şi conservată! Rătăcirea înseamnă a te pierde şi îndepărta de esenţial, a veni de nicăieri şi a merge tot spre nicăieri, a te îndepărta din cei din care tu faci parte şi în cele din urmă de propriile tale valori, lucru pe care îl putem proba mulţi dintre noi, fie că ne aflăm în Ţară, sau în afara Ţării, un îndemn care se rezumă deseori la bunătate, răbdare, „readunare a forţelor acestui neam” şi la „revenirea la valorile care au stat la baza acestui popor”. În această optică, misiunea pe care Profesorul Ioan‑Aurel Pop o împlineşte este aceea de a ne recupera trecutul istoric, confiscat, prezentat exacerbat de regimul de dictatură, sau distorsionat de voci contemporane, grăbite cu buretele în mână să şteargă acest trecut; ne ajută să avem o justă privire şi să ne redea sentimentul că avem destulă energie să mergem mai departe, şi nu oricum, ci cu fruntea sus. Este o experienţă pe care o trăiesc prin prisma celor care se află departe de Ţară, unde cuvântul „excelenţe româneşti” este auzit din ce în ce mai des, nu doar pe bătrânul continent, ci şi în multe alte colţuri îndepărtate ale lumii.

La mulţi ani, Domnule Profesor!

Dumitru Preda
La aniversare

Stimate şi iubite Frate Ionuţ,

Au trecut peste patru decenii de la prima noastră întâlnire, la Cluj‑Napoca, datorată Profesorului Academician Ştefan Pascu. Atunci, acesta mi‑a spus făcând prezentările: Iată un tânăr fiu de moţ, şef de promoţie ca şi tine. E stăruitor şi ambiţios, vei auzi de el. Cărările vieţii şi mai ales cele de istoric ne‑au reunit apoi în repetate rânduri în ţară şi pe diverse meridiane, de la Bucureşti la Paris, de la Veneţia şi Roma la Oslo sau Havana. Mereu animaţi de sentimente de preţuire reciprocă, bucurându‑ne de clipele petrecute împreună şi dornici de a afirma Adevărurile istoriei noastre multimilenare, de a ne manifesta puterile de creaţie şi dorinţa de dialog cu ceilalţi colegi, dincolo de bariere artificiale şi obstacole de moment. Aşa, printre alte întâmplări păstrate în inimile noastre se numără participarea la Congresele mondiale de Ştiinţe Istorice din ultimii 30 de ani – de fapt, suntem singurii români prezenţi la toate aceste importante evenimente ştiinţifice, la Sydney, în vara lui 2005, fiind numai noi doi!

Am admirat întotdeauna dăruirea înţeleaptă şi mereu românească în serviciul Şcolii naţionale, al Cetăţii Universitare, în primul rând, al marii Universităţi clujene a Daciei Superior. Ştiinţa ta, căutările şi strădaniile tale neobosite de a spori cunoaşterea şi înţelegerea dăinuirii noastre în această lume, rosturile şi specificul ei în păstrarea identităţii şi credinţei, strădaniile ei constructive şi îndârjirea de a dura necontenit în pofida atâtor numeroase, vremelnice sau permanente ameninţări, ne‑au fost întotdeauna un exemplu şi un îndemn în propriile acţiuni. Ridicarea ta în scaunul de membru al Academiei Române, poate cel mai tânăr la acea dată, a constituit o mândrie pentru noi toţi şi, în acelaşi timp, ne‑a dat încredere în propriile forţe.

Azi, în înalta funcţie pe care aceeaşi instituţie supremă a ştiinţei, culturii şi spiritualităţii naţionale ţi‑a încredinţat‑o în aprilie 2018, prin activitatea ta stăruitoare ai reuşit să‑i consolidezi structurile şi să‑i conferi prestigiu şi autoritate sporite prin viziune, ţinută şi contribuţii capabile să contribuie, pe linia înaintaşilor, la progresul general al Ţării.

În toţi aceşti ani ai dat, de asemenea, dovadă de consecvenţă, sobrietate şi demnitate în apărarea principiilor şi a valorilor academice, a limbii române şi a istoriei Neamului românesc, te‑ai pronunţat pentru respect faţă de instituţie şi opera premergătorilor, iar luările de poziţie în probleme fundamentale au fost pilduitoare prin curajul şi limpezimea discursului.

Onorurile acordate, binemeritate, ca şi presiunile şi basnele de tot felul care nu te‑au ocolit, nu ţi‑au modificat dreapta cumpănire a lucrurilor şi oamenilor, deopotrivă tineri şi maturi sau vârstnici, te‑am simţit mereu corect informat şi călăuzit de idei şi iniţiative spre binele tuturor. Ai cerut în repetate prilejuri revenirea la Bunătate şi Umanism; iar aceasta, ai subliniat cu temei, înseamnă Educaţie permanentă şi Credinţă spre a fi cetăţeni conştienţi şi fideli Patriei noastre.

Dragă Ionuţ,

Închei aceste rânduri, aşternute din inimă, la fapt seară, în pragul Noului An 2020, pe care îl vom începe împreună cu atâţia oameni care îţi apreciază osârdia generoasă şi roadele ei, închinându‑ţi gândul de sinceră frăţietate şi încredere în semănătorul care eşti, însoţit de urările de putere şi tărie în continuarea misiunii asumate cu responsabilitate şi dăruire spre propăşirea Ştiinţei şi Culturii româneşti.

La mulţi ani binecuvântaţi!

Gabriel‑Virgil Rusu
Profesorul

Uşa cea înaltă a Amfiteatrului „Vasile Bogrea”, situată la primul etaj al sediului central al Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj, s‑a deschis încet. A intrat profesorul!

Uşor aplecat de spate, îmbrăcat într‑un pardesiu lung de culoare neagră descheiat la nasturi, pe sub care se putea vedea un sacou elegant, la modă, cu o geantă din piele maro în mâna stângă, a rostit un „Bună ziua!” abia perceptibil, parcă şoptit cu intenţia de‑a nu deranja, apoi a zâmbit discret. Vacarmul din marea sală prin care s‑au perindat generaţii întregi de istorici s‑a curmat brusc, iar studenţii s‑au aşezat în bănci, pregătindu‑şi foile, caietele şi instrumentele de scris.

Profesorul a pus geanta pe masă, şi‑a agăţat în cuier pardesiul, şi‑a aranjat cu grijă vesta, cravata şi sacoul, trecându‑şi uşor mâna stângă prin păr, apoi a urcat la catedră.

Catedra! Se spune că are o semnificaţie mistică. Nu, nu ne referim la Cathedra Petri ce străjuieşte maiestuos incinta bazilicii San Pietro din Roma, „catedra” nu înseamnă, semantic vorbind, doar un jilţ sau un podium care ar părea, la o privire superficială, un mod tradiţional de a separa actorii actului educaţional. Nu. Catedra este o instituţie veche, de când există învăţământ în lumea noastră sublunară, este ceea ce înnobilează, dă prestanţă şi autoritate celui hărăzit a fi profesor. Har, pentru că fără o asemenea însuşire profesia este văduvită de conţinut. Dar profesorul a dovedit în deceniile petrecute în mijlocul studenţilor că este o persoană harismatică şi taumaturgică. Este un foarte bun orator şi un didactician desăvârşit, căci respectă cu stricteţe recomandările lui Quintilian: (Profesorul): „Să fie simplu în predare, muncitor, exigent, dar fără exagerare; să răspundă cu bunăvoinţă întrebărilor puse, să‑i provoace el pe cei care nu‑l întreabă. Când laudă expunerile elevilor să nu fie zgârcit, dar nici prea darnic în elogii, fiindcă prima atitudine naşte silă de muncă, a doua mulţumire de sine”.

Mereu m‑a frapat modestia, bunătatea şi liniştea sufletească a profesorului, capacitatea lui de a‑şi expune gândurile într‑un mod simpu, logic şi argumentat, retorica sa frumoasă, plină de exemplificări şi motivantă – extrem de motivantă –, metoda sa didactică cu înclinaţie spre maieutică, dar, mai mult decât toate, fantastica sa putere de muncă. Uneori mă întreb de unde atâta energie şi pasiune într‑un om atât de sensibil, într‑un trup atât de firav? Mă gândesc la Socrate, care era de părere că tot ceea ce facem în viaţă, cu bună ştiinţă, poarta amprenta Divinităţii. Filosoful grec obişnuia să‑şi petreacă mai tot timpul în mijlocul învăţăceilor, precum un dascăl dedicat: „El vorbea adesea şi astfel putea oricine să‑l asculte, dar nimeni nu l‑a văzut săvârşind şi nu l‑a auzit vorbind ceva defăimător la adresa zeilor ori a credinţei”. Socrate credea astfel că zeii veghează demiurgic asupra oamenilor şi că ştiu totul despre ei: „Cele spuse, cele făptuite, ca şi cele chibzuite în sinea noastră; ei sunt pretutindeni şi‑i călăuzesc în toate pe oameni”. Probabil că şi pentru profesor totul stă în credinţă, pentru că el este un om cu sufletul deschis mereu spre Creator…

Reîntors la catedră, profesorul şi‑a ridicat uşor privirea spre auditoriul ce ocupa aproape toate locurile din presigiosul amfiteatru, apoi a dat din cap mulţumit. În sală era linişte, iar razele soarelui proiectau pe bănci frunzele teilor din stradă cu care se juca vântul nebunatic şi încă destul de călduţ al lunii octombrie. Este din nou o toamnă frumoasă la Cluj! Câte o maşină ambalată nefiresc de vreun începător ori soneria unui telefon mobil pe care vreun student neglijent a uitat să‑l pună pe „silence” par să nu tulbure atmosfera relaxantă din sală.

Profesorul şi‑a deschis geanta şi a scos din ea câteva cărţi. Sunt cărţi de istorie, unele scrise chiar de el.

Om de ştiinţă, cercetător şi erudit. Asemenea poveţelor pline de înţelepciune ale lui Macrobius, inspirate din gândirea lui Seneca, a fi erudit înseamnă „să le imităm pe albine, care cutreieră florile sorbindu‑le nectarul, iar apoi rânduiesc şi împart prin faguri rodul ostenelii lor. Acest suc adunat din flori cu miresme felurite este supus unui amestec şi, sub acţiunea suflului (…) dobândeşte un gust unic. Aşijderi şi noi – continuă autorul Saturnaliei – toate câte le‑am adunat printr‑o lectură felurită le vom încredinţa condeiului, pentru ca, topindu‑se laolaltă, să se reînchege apoi crescând cu bună tocmeală”. Iar profesorul asta a făcut. Şi‑a petrecut copilăria printre cărţi, şi‑a trăit adolescenţa prin amfiteatre, săli de curs şi biblioteci, a descoperit adevărul istoric în documentele prăfuite din arhive şi a fost ademenit de eleganţa înnăscută a limbii latine. Iar la maturitate a creat el însuşi acel amestec de flori cu gust unic şi fermecat; condeiul său a făcut să se reverse pagini şi tomuri întregi de înţelepciune. Şi se vor revărsa în continuare.

Profesorul a fost, este şi va fi mereu un model. „Un profesor îşi pune amprenta asupra eternităţii, el nu poate şti niciodată cât de departe ajunge influenţa lui” spune Henry Brooks Adams. Desigur, nu are cum să ştie, doar noi, epigonii săi, ştim, iar dacă, „împodobiţi cu disciplina istoriei”, cum se exprima atât de frumos Aulus Gellius în Nopţile Atice, închegăm, printr‑o fermentare spirituală lăuntrică frânturi de experienţe trăită şi de cunoştinţe culese din buchiile cărţilor, propriile concepte, adică tratăm în spirit critic înţelepciunea, o facem pentru că am avut de la cine învăţa. Am avut în faţă modelul.

Acum profesorul împlineşte un număr de ani. Nu are importanţă câţi. Pentru noi, profesorul nu are vârstă. Odată, cu mulţi ani în urmă, marcat de suferinţa pierderii mamei sale pe care a iubit‑o atât de mult, mi‑a spus: „Noi, oamenii, suntem peregrini în această lume, dar important este ceea ce rămâne după noi, ceea ce am creat de‑a lungul vieţii”. Iar opera istorică închegată de o minte strălucită şi de o pană inegalabilă, transmisă cu dragoste şi pasiune zecilor de mii de elevi, studenţi, masteranzi şi doctoranzi, va dăinui cât veacurile.

Profesorul s‑a aşezat pe scaun, şi‑a scos din tocul de piele ochelarii, i‑a curaţat meticulos cu o lavetă şi i‑a aşezat pe nas. Apoi a deschis copertele cartonate ale unui volum vechi, căutând pagina cu semnul de carte. A tuşit uşor şi a rostit, privind spre studenţi, peste ramele ochelarilor:

– Dragii mei, azi începem cursul de Istorie a Transilvaniei. Sunt profesorul vostru, Ioan‑Aurel Pop.

Alexandru Surdu
Un preşedinte şagunist al Academiei Române

Alegerea Preşedintelui Academiei Române este un eveniment deosebit pentru întreaga Ţară, în slujba căreia a fost şi a rămas Academia Română ca cel mai înalt for cultural‑ştiinţific şi de consacrare. Depunerea candidaturilor s‑a făcut public şi a stârnit, cum era şi firesc, interesul care s‑a şi vădit cu prisosinţă, parcă mai mult decât oricând (vădită fiind, ce‑i drept, şi o încrâncenare fără precedent, în vremurile de pace, între forţele politice). Iar mijloacele publice de comunicare făceau tot felul de presupuneri şi erau, de la o zi la alta, tot mai înverşunate. Se făceau trimiteri la „originea” fiecărui candidat, se descopereau tot felul de date şi erau invocate tot felul de „dosare”, în favoarea sau în defavoarea candidaţilor.

Eram pe vremea aceea Vicepreşedinte al Academiei Române, iar Preşedinte era distinsul nostru coleg Acad. Cristian Hera, după decesul regretatului Acad. Ionel‑Valentin Vlad. Vorbesc, prin urmare, în cunoştinţă de cauză şi am fost de faţă la clipa solemnă în care s‑a anunţat că noul Preşedinte al Academiei Române, ales cu majoritate de voturi în Adunarea Generală, era Acad. Ioan‑Aurel Pop.

L‑am îmbrăţişat şi i‑am spus: Litteris et virtuti! E deviza noastră, a Şaguniştilor Braşoveni. Iar la prima şedinţă a Prezidiului Academiei Române am constatat cu deosebită plăcere faptul că la conducerea Academiei Române suntem trei Şagunişti: Preşedintele, Acad. Ioan‑Aurel Pop, Acad. Nicolae Victor Zamfir şi Subsemnatul.

Acad. Ioan‑Aurel Pop este înscris cu numărul 48 pe Tabla de onoare a Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov care îi cuprinde pe Academicienii Liceului, cu menţiunea 2001, când a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române.

A fost un elev strălucit al Liceului „Şaguna”, ai cărui profesori de literatură şi istorie îl evocă la fiecare întâlnire. I‑a plăcut în special istoria, căreia i s‑a şi consacrat pe viaţă, obţinând succese incontestabile, până când a reuşit să fie considerat reprezentantul prin excelenţă al istoriei medievale şi moderne a Transilvaniei.

L‑am ascultat adesea la conferinţele ţinute la Săliştea de Sus şi la Vişeu despre trecutul voievodal al Maramureşului, despre originea nobiliară a cavalerilor marmaţieni ai căror urmaşi s‑au organizat în Asociaţia „Bogdan Dragoş”, încercând să reînvie tradiţiile seculare de întemeietori şi apărători de Ţară.

În cinstea Preşedintelui Academiei Române am organizat, în Sala Festivă a Liceului şi apoi în Sala Academicienilor de la Colegiul Naţional din Braşov, o conferinţă în care i‑am adus omagiul nostru celui mai de seamă dintre actualii Academicieni Şagunişti, care este şi Rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca şi cel mai important istoric român al Transilvaniei.

Bucură‑te, Preşedinte! Şaguniştii te salută!

Litterist et virtuti! Servus!

Răzvan Theodorescu
Mai tânărul meu coleg

L‑am cunoscut înainte de a‑i strânge mâna în Aula Academiei Române pe care astăzi o prezidează, atunci când Ioan‑Aurel Pop – eminent şef de promoţie în liceul braşovean cu numele lui Şaguna, respectat şef de promoţie al Facultăţii de Istorie clujene – devenea cel mai tânăr membru al ilustrului corp. Îi citisem teza de doctorat despre instituţiile româneşti din Transilvania şi volumul despre genezele Transilvaniei medievale, unde se vădeau, deopotrivă, sagacitatea intelectuală, respiraţia culturală amplă, spiritul critic şi erudiţia pe măsură. L‑am descoperit depozitar al unui cumpănit, dar obligatoriu patriotism, al unui salutar spirit polemic care vestejeşte impostura, în buna tradiţie a istoriografiei româneşti mai vechi.

Simpatia pentru cărturarul clujean, mai tânăr decât mine cu un deceniu şi jumătate, a sporit exponenţial atunci când am aflat despre succesele sale publice şi oficiale în misiunile culturale la New York şi la Veneţia, cât şi despre acelea din fruntea primei Universităţi a României, cea care moşteneşte ctitoria generaţiei lui Pârvan, a lui Puşcariu, a lui Lupaş şi a lui Lapedatu.

Ioan‑Aurel Pop este un european autentic cu identitate românească apăsată, aşa cum se cuvine astăzi să fie un intelectual al acestui meridian care uneşte Apusul şi Răsăritul.

La 65 de ani – pe care îi urez să‑i sporească umblând adolescentin de o parte şi de alta a Carpaţilor – el este încă foarte tânăr şi insuflă Academiei tinereţe (o spune cineva mai vârstnic, trecut prin multe în viaţă şi care osteneşte alături de sărbătoritul nostru de astăzi).

La aniversare, primeşte, drag coleg, salutul meu solidar şi prietenesc.

Maria‑Ana Tupan
Naraţiunile României moderne

În societăţile totalitariste, în care informaţia e cenzurată, arhivată sau distorsionată, cunoaşterea trebuie să se rezume la simptome. Prin urmare, cursurile Profesorului Gheorghe Vlăduţescu fascinau studenţii şi pentru că se ştia că se refugiase în studii antice şi medievale la Facultatea de Filosofie pentru a evita reducţia la marxism a perioadei moderne. Nu ştim dacă acelaşi a fost motivul specializării în medievalism a actualului Preşedinte al Academiei, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş‑Bolyai, dar, oricum, strălucita sa carieră naţională şi internaţională aparţine epocii postdecembriste. Academicianul Ioan‑Aurel Pop a fost copleşit în această perioadă de distincţii, invitaţii de colaborare cu mari universităţi, tradus în numeroase ţări, adoptat de prestigioase foruri academice. Oare de ce ar lăsa deoparte un asemenea istoric tratatul încărcat de referinţe pentru a scrie o carte de largă adresabilitate cum este Istoria României moderne, apărută în 2019 la Editura Ideea Europeană? Nu este singurul care a dovedit astfel diferenţa dintre nobleţea personalităţii şi snobism intelectual, cel puţin încă două exemple venindu‑ne în minte: Sir Roy Strong (înnobilat de regină), autor al cărţii The Story of Britain, şi Neagu Djuvara. Ca şi Strong, Ioan Aurel‑Pop nu scrie o carte de popularizare, ci un fel de epură a istoriei României moderne, redusă la datele şi documentele ce reprezintă reperele ei esenţiale. Este, în acelaşi timp, o naraţiune care încearcă să descifreze, lăsând deoparte materialul aluvionar al puzderiei de figuri şi evenimente, noima unui traiect străbătut de români în ultimele trei secole şi caracterul unui popor, dar nu la modul encomiastic, la care ne‑am fi aşteptat din partea unui presupus reprezentant al „curentului naţionalist”. Poporul român nu este declarat nici superior, nici ales, ci doar „un popor între altele”, care se doreşte mai bine înţeles. Modernitatea înseamnă ideologie naţionalistă, formare a statelor naţionale, după cum descoperă oricine caută cele două concepte pe internet, spaima de naţionalism datând probabil din vremea când întemeietorii statului naţional au fost închişi şi ucişi. Modernitatea este asimilată stadiului autoreflexiv al unei naţiuni, descris de Niklas Luhmann în teoria sistemelor sociale ca trecere de la societatea primitivă, segmentată (fiecare individ se simte autonom, un atom independent) la societatea stratificată, care e o comunitate imaginară, cu indivizi conectaţi intersubiectiv prin naraţiuni colective, cum sunt conştiinţa originii şi limbii comune, a apartenenţei la ordini de valori şi credinţe. Deşi respinge undeva ipoteza genezei discursive şi imaginare a naţiunii, insistând pe acţiune concertată şi conştientă a maselor, autorul analizează în principal texte, reproducând pe cele considerate de maximă relevanţă. Naţiune, alias naraţiune, ar putea spune subscriind teoriei antropologului Homi Bhabha.

Dacă este să‑l localizăm pe Ioan‑Aurel Pop într‑o şcoală, aceea nu este naţionalismul, ci Noul Istorism. Istoricul îşi recunoaşte dependenţa de surse, de documente, care nu‑i va îngădui niciodată să reconstituie trecutul aşa cum a fost. Formula cărţii este foarte ingenioasă, ea combinând naraţiunea cu reproduceri, cel mai adesea integrale, de documente, astfel încât vocile din trecut îşi trimit ecoul în prezentul nostru, făcându‑ne să ne simţim, pe de o parte, ca şi cum am fi conectaţi la evenimente, pe de alta, ajutându‑ne să realizăm, după sunetul nefamiliar al limbajului altor epoci, distanţa ireductibilă care există între acum şi atunci.

Tablourile acestei drame istorice recompun întreaga frescă socială, de la rege, relatând într‑un interviu cum a fost detronat, la un frizer al cărui tată, fost patron al unei frizerii, se vedea după naţionalizare batjocorit de angajaţii săi de odinioară, alături de care muncea acum. Documentele sunt foarte eterogene, printre ele aflându‑se proclamaţii, interviuri, agende politice, opere ştiinţifice, transmisiuni ale posturilor din străinătate, scrisori (Maniu şi Brătianu cerându‑i lui Antonescu ieşirea din Axă) etc. Este istoria gândită ca filosofie a instituţiilor, care îmbrăţişează ansamblul vieţii sociale şi contextele internaţionale. Istoria României poate fi înţeleasă doar ca piesă în dominoul politicii mondiale, autorul punând în relaţie situaţia din România cu evenimentele contemporane din America până în China. Ioan‑Aurel Pop pare să urmeze modelul comunicaţional al lui Nicklas Luhmann sau Gregory Bateson, care îşi reprezintă istoria ca succesiune de elemente coerente, sau sincronicizare prin interacţiune. În această privinţă are un predecesor în Eugen Lovinescu, a cărui noţiune de sincronizare se încadrează undeva între teoria imitaţiei lui Gabriel de Tarde şi sincronizarea la distanţă (asemănătoare sistemelor cuantice cu evoluţii corelate) elaborată de Jung. Şi Lovinescu gândea civilizaţia română în relaţie cu alte naţiuni, el găsind însă mai relevant cazul Japoniei, mai deschisă relaţiei cu Occidentul decât China, oferind astfel un exemplu unei Românii îndemnate să privească spre centrele de civilizaţie.

Povestea românilor ar fi, aşadar, parvenirea la unitate geopolitică dorită de românii din toate provinciile istorice care aveau conştiinţa comunităţii de limbă şi cultură. Legitimitatea românilor din Transilvania este susţinută nu numai prin ponderea populaţiei, dar şi prin argumentul oferit de pastorul Stephan Ludwig Roth că numai româna era vorbită şi înţeleasă de toate etniile, ceea ce i‑ar fi câştigat statutul de limbă oficială. Programele de reforme diferă retoric şi stilistic, fiind mai sobre şi folosind un limbaj formal, instituţionalizat în Transilvania, în contrast cu patosul mesianic şi simplitatea Proclamaţiei lui Tudor Vladimirescu, de exemplu. Firul conducător al argumentaţiei este influenţa iluminismului, a enciclopediştilor, a Revoluţiei Franceze, care, în Transilvania, inspiră şi un discurs apropiat retoricii romantice a Contelui Volney. Metafora orbului vindecat, iluminat, e folosită şi de Maniu la Alba Iulia şi de Blaga.

Cu un scepticism indus de politica marilor puteri, responsabile pentru conflagraţiile mondiale ale secolului trecut, pentru împărţirea Europei în sfere de influenţă cu consecinţele dezastruoase din Estul socializat forţat, Ioan‑Aurel Pop e mai puţin fascinat de ideea imitaţiei decât Lovinescu, părând să investească mai mult în resursele proprii ale poporului lui Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuşi. Portretul colectiv ce se desprinde din paginile acestei cărţi este însă unul paradoxal, românii părând făcuţi pentru marile încercări când se comportă unitar şi eroic, dar, cum spune Baudelaire, împiedicaţi de aripile mari să meargă pe pământul neaccidentat al epocilor calme. Devin atunci greu de înţeles, uită cu repeziciune lecţia abia învăţată, se trezesc tânjind nostalgic după realităţi de care au dorit să scape cu preţul vieţii, se entuziasmează investind încredere nemăsurată în tot soiul de tătuci a căror grijă nu e bunăstarea lor, se schimbă radical şi brusc. Eroul Cuza care trecuse în câţiva ani Principatele din feudalism în modernitate declară brusc că renunţă la tron, dezamăgindu‑şi suporterii – o dezamăgire pe care aveau românii să o mai simtă şi peste veac …

Atitudinea echilibrată a istoricului se manifestă pe tot parcursul cărţii în încercarea de a corecta prejudecăţi sau judecăţi simpliste, cum ar fi idealizarea epocii interbelice, care suferea în realitate de multe tare, cum erau corupţia şi proasta administraţie, dar şi demonizarea aceleiaşi perioade, uitându‑se de regimurile totalitariste ale anilor 1917‑1933 din Rusia, Bulgaria, Italia, Ungaria, Portugalia, Iugoslavia şi Germania, care nu au avut nici un corespondent în România.

Perioada postbelică a fost una a victimizării populaţiei de un regim totalitar, schizofrenia fiind boala caracteristică a epocii în care lipsurile şi spaimele din viaţa reală contrastau dramatic cu discursul inflamat despre democraţie şi progres.

Istoria lui Ioan‑Aurel Pop e un peisaj moralizat al istoriei noastre moderne care oferă şi judecată a evenimentelor şi temeiul acelei judecăţi, ca şi cum, după decenii de rescriere orwelliană, piatra de încercare în disciplină nu ar fi atât erudiţia şi documentaţia – dovedite şi acestea de autor cu prisosinţă – cât buna credinţă.

Victor Voicu
Stâlpii adevărului

La 1 ianuarie 2020 sărbătorim aniversarea unui distins coleg, prieten, profesor, academician, istoric, medievist respectat şi prestigios, coordonator al unor instituţii de primă mărime şi, nu în ultimul rând, preşedintele Academiei Române. Dacă analizăm cele trei aspecte definitorii ale acad. Ioan‑Aurel Pop, respectiv omul, istoricul, omul de cultură şi liderul, constatăm faptul că ne aflăm în faţa unei personalităţi de anvergură, cu trăsături umane şi spirituale ieşite din comun, care‑l definesc şi, implicit, ne face misiunea de a‑l percepe complex şi complet greu de împlinit.

Omul Ioan‑Aurel Pop a fost mai puţin relevat de contemporanii săi, subiectul fiind delicat şi dificil de abordat. A fost definit recent ca om de o moralitate susţinută pe stâlpii adevărului, ai respectului faţă de ştiinţe şi omenie. Ioan‑Aurel Pop este un om al dialogului, al înţelegerii între oameni, al consensului. Nu agreează discordia şi violenţa limbajului, deşi are un temperament puternic reactiv, reacţionează la nedreptăţi şi derapaje morale. Experienţa sa amplă, interacţiunea cu o lume complexă şi imprevizibilă îl face însă prudent, analizează consecinţele unei decizii, precum şi oportunitatea ei. Ştie să solicite opinia egalilor săi şi nu ezită să asculte şi să se replieze, în conformitate cu greutatea argumentelor. Ioan‑Aurel Pop este o personalitate complexă, empatică, îşi iubeşte colaboratorii, acceptă omul aşa cum este, cu calităţi şi defecte. Ştie să recompenseze pe cei real merituoşi cu o vorbă bună, cu o recompensă morală sau materială.

Opera amplă a istoricului şi omului de cultură cuprinde fie lucrări istorice ample de tipul Istoria Transilvaniei, fie lucrări cu implicaţii efectiv emoţionale, în conexiune cu aşteptările de ordin istorico‑etnic, cu o afecţiune profundă pentru neamul românesc. Aş da ca exemplu, fără să fie singular, lucrarea Transilvania – starea noastră de veghe, volum care numai prin titlu defineşte o lume şi o misiune a intelectualului reprezentativ pentru poporul său. Pentru o comentatoare (Irina Petraş) cartea este emblematică. Deşi vin dintr‑o altă verigă culturală românească, observ că titlul te frapează şi te focusează sentimental şi intelectual. Adică te alertează şi‑ţi dă semnul necesar de luciditate, de trezire. Din start se ilustrează starea de spirit a istoricului: „Transilvania este… parte integrantă a României şi efigie a identităţii româneşti”. Istoricul asociază două concepte, unul administrativ şi celălalt ţinând de percepţia apartenenţei la un popor şi o identitate. În introducere, Ioan‑Aurel Pop conchide: „Prin urmare, Transilvania este parte integrantă a României, iar acesta este un dat care nu mai suportă discuţii”. Îmi amintesc că formule asemănătoare, ideatic vorbind, există în sinteza unui mare romancier român, un prieten al nostru, Nicolae Breban: „Suntem aici, pentru că am fost!”.

Cartea Transilvania, starea noastră de veghe reprezintă, după opinia autorului, ceea ce am presupus şi noi: „Exprimă, pe cât posibil, fapte obiective, dar cuprinde şi sentimente, impresii, atitudini, credinţe şi visuri”. Studiind de peste 40 de ani istoria Transilvaniei, istoricul este năpădit de trăiri şi sentimente, descrise emoţionant: „Pe lângă toate aceste imagini rezultate din fapte de cercetare, mai scapă în mintea mea şi frânturi de poveste, de eres, de cântec şi de descântec, de strigătură şi de blestem, de rugăciune pocăită şi de bocet, de invocare, de doină şi de dor”. E o superbă asociere de cuvinte‑mesaj, care vorbeşte elocvent atât despre istoricul, cât şi despre omul Ioan‑Aurel Pop, care susţine, în continuare, că „despre această Transilvanie mirifică şi reală în acelaşi timp încerc să scriu şi nu reuşesc, nu‑mi ajung cuvintele, pentru că mă copleşesc mereu farmecele ei”. După cum se vede şi, desigur, după cum se ştie, e greu să vorbeşti despre istorie fără să te referi la omul sensibil, dedicat, fidel şi pentru veşnicie credincios marilor valori ale românilor, Naţiunii române.

În cartea evocată, Ioan‑Aurel Pop analizează şi o situaţie ciudată. După unii „vizionari” contemporani, românii nu mai au istorie, au un trecut care nu merită evocat, şi constată, spune autorul, că nu mai au nici prezent, că sunt fără speranţe şi îşi iau lumea în cap. Dreptul la istoria neamului, pe care unii români au fost învăţaţi de noii deontologi să o urască, i‑a făcut pe unii să se îndoiască de rostul lor în viaţă, de perspectivele vieţii lor şi ale familiilor lor. Românii au cerut fără oprelişte „dreptul de neam” şi nu este deloc cazul acum să lunecăm în amnezie, din lene intelectuală şi spirituală şi, desigur, din alte interese generatoare de dezastru.

Ioan‑Aurel Pop afirmă că „dintotdeauna, aplecarea aceasta spre trecut a însemnat umanism, dragoste de oameni şi de umanitate, de neam şi de ţară, de locul naşterii noastre, a condus la frumuseţe sufletească, la generozitate şi la încredere, la credinţă în Dumnezeu”. Opera lui Ioan‑Aurel Pop este amplă, impresionantă, publicată la prestigioase edituri româneşti, începând cu Editura Academiei Române, şi traduse în numeroase limbi străine, prin urmare, publicate şi dincolo de hotarele ţării.

La sfârşitul acestui mesaj, nu putem rezista impulsului – primul impuls e cel nobil! – şi re­curgem la îndemnul celui omagiat, Ioan‑Aurel Pop, de a ne bucura şi de a sărbători: „Să ne bucurăm, aşadar! Cum spune imnul studenţilor de pretutindeni, acompaniat de Oda bucuriei, dar şi de Trei culori. Iar dacă tristeţile noastre ancestrale ne vor copleşi din când în când, vom cânta câte‑o doină şi vom bea, aşa cum am făcut‑o mereu, câte‑o ulcică de vin de Nicoreşti, de Târnave ori de Cricova, alungând amarul şi luând‑o de la capăt, după darul firii…” Aşa cum au făcut‑o românii de‑a lungul veacurilor. Să ridicăm un pahar cu licoare românească în sănătatea dumneavoastră, stimate coleg Ioan‑Aurel Pop. La mulţi ani, cu noi şi frumoase împliniri!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest