Contemporanul » Românii de pretutindeni » Aproape de Dumnezeu

Aproape de Dumnezeu

Citisem foarte multe cărţi despre lagărele din Siberia, văzusem şi mărturiile câtorva supravieţuitori şi nu am rămas indiferentă la cât de jos poate ajunge fiinţa umană lipsită de iubire şi empatie. Propunerea de a merge într‑o excursie la Oświęcim (Auschwitz‑Birkenau), în Polonia, nu m‑a lăsat prea mult să mă gândesc şi am spus scurt: „Da, vreau să vin!”.

Aveam emoţii… Nu mai călătorisem atât de mult cu autocarul. Ştiam doar că grupul este format din elevi de clasa a XII‑a, unde profesorul Emanuel Ungureanu predă istorie, profesori, câţiva tineri cu insuficienţă renală cronică dependenţi de dializă şi doi cu transplant renal. Pe Emanuel Ungureanu, profesor de istorie şi vicepreşedinte al Comisiei de Sănătate din Camera Deputaţilor, îl cunoscusem în urmă cu câţiva ani, când l‑am invitat la emisiunea pe care o realizez, Lecţia de viaţă, şi am vorbit despre lupta copiilor şi tinerilor cu insuficienţă renală cronică dependenţi de hemodializă, dializă peritoneală şi/ sau cu transplant renal din Asociaţia pentru Solidaritate şi Empatie Delia Grădinaru, asociaţie nonprofit, înfiinţată de el, în urmă cu 20 ani, cu scopul de a veni în sprijinul acestora. „Viaţa ca un carusel” a fost tema emisiunii pe care am realizat‑o cu Emanuel şi mereu mi‑au răsunat în minte cuvintele lui: „Acum suntem sus, suntem bine, dar mâine putem fi jos, în suferinţă”… Ei bine, aş îndrăzni să spun că excursia aceasta a fost ca un „carusel”. Prima oprire, băile termale din Ungaria, Miskolc. Preţ de câteva ore ne‑am bucurat de apa caldă şi de frumuseţea găsită acolo.

Imediat după ce ne‑am pus în mişcare, Emanuel a început să ne introducă în atmosfera ce urma să o cunoaştem când aveam să păşim în ghetoul din Cracovia şi apoi la Auschwitz‑Birkenau. Prin prezentările lui şi prin documentarele pe care le‑am văzut pe parcusul drumului, eram familiarizaţi cu istoria evreilor. Nu simţeam oboseala, eram prea pătrunşi de mărturiile unor supravieţuitori, eram terifiaţi la ce acte de cruzime pot recurge oamenii lipsiţi de orice sentiment uman. Lipsiţi de umanitate. Multă vreme am crezut că ura este opusul iubirii, dar acum cred, cu putere, că indiferenţa, nepăsarea, lipsa de empatie pot degrada cu totul fiinţa umană. Animalele se ucid între ele pentru a supravieţui, e în instinctul lor… Dar oare oamenii de ce aleg să ucidă alţi oameni? În mersul autocarului nu auzeam decât paşii celor care erau obligaţi să‑şi părăsească locuinţele, luând cu ei ce considerau că le‑ar putea fi de folos în noile case promise: scaune, vase, câteva haine, bunuri mărunte… Promisiunea făcută, luând sfârşit în Ghetoul din Cracovia, unde au fost lăsaţi să moară de foame. Încercam să adorm, ştiind că mai sunt câteva ore până la destinaţie şi, din nou, auzeam paşii celor ce mergeau către aşa‑zisele „duşuri”, sfârşind gazaţi şi apoi arşi… Tresăream când în faţă îmi apăreau imaginile mamelor îngrozite că trebuiau să‑şi lase copiii să plece, nu ştiu dacă mai sperau să‑i revadă, dar cu siguranţă sperau să le fie bine. Nu de puţine ori mi‑am surprins lacrimile brăzdându‑mi obrajii… În mintea mea sunau întrebări pline de revoltă: cum de a fost posibil? De ce nimeni nu a făcut nimic? Oare ce gândeau călăii atunci când priveau ochii copiilor pe care îi smulgeau din braţele mamelor? A existat vreodată umanitate în aceşti oameni? Cum şi unde au dispărut? Nu mi‑a luat mult până să realizez că excursia era o lecţie de viaţă şi umanitate.

Îndrăznesc să fac un popas pentru a vă face cunoştinţă cu cei alături de care mi‑am petrecut orele în călătorie. Mereu îmi spun că: „Orice zi este o nouă ocazie pentru a învăţa o lecţie de viaţă!”, iar momentele care m‑au provocat să‑mi întorc faţa către istoria trecutului, dar şi momentele petrecute alături de Paula, Ioana, Andrada, Cristi, Andrei, Ilie, Dan şi Răzvan, şase dintre ei cu insuficienţă renală cronică dependenţi de dializă şi doi cu transplant renal, mi‑au confirmat acest lucru. De ce am ţinut să‑i menţionez pe aceşti tineri? Pentru că prima lecţie de viaţă, de la ei am primit‑o, şi aş numi‑o „lecţia durerii”. În mod clar, suferinţa este văzută diferit şi capătă nuanţe diferite de la o persoană la alta. Timpul suferinţei, care pentru unii poate fi pe o perioadă determinată, apare ca timp al introspecţiei, al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, dar cu ce ochii priveşti viaţa când eşti nevoit să trăieşti dependent de un aparat de dializă? În situaţii de genul aceasta, unii ar spune că suferinţa este o marcă a respingerii şi a pedepsei divine… Ei, însă, spun altceva: „Viaţa e frumoasă şi merită să ne bucurăm de ea!”, „viaţa este ca un carusel, azi eşti bine, râzi, te bucuri, gândeşti, plănuieşti, trăieşti… mâine te găseşti conectat la un aparat de dializă, care preţ de patru‑cinci ore circulă sângele printr‑un filtru (dializor), clipe în care crezi, speri şi zâmbeşti, gândindu‑te că mâine este o altă zi”. Cam aşa arată o săptămână din viaţa unui dializat, când de cel puţin trei ori pe săptămână e nevoit să‑şi trăiască propria realitate.

Pornesc la drum, iar în ochi îmi joacă sclipiri de bucurie, uitându‑mă la feţele celor opt prieteni. Era o nouă zi, o zi plină de optimism şi entuziasm… Trecuseră cu bine peste ziua dializei. Trăisem alături de ei o zi în care am învăţat cum să mă bucur de viaţă şi cum să fac glume pe seama morţii. Cred că în suferinţă cel mai important aspect este felul în care decidem să ne raportăm la ea şi cât îi permitem să ne afecteze psihicul. E drept, că ea decojeşte spoiala de siguranţă de care ne bucurăm când suntem în putere şi ne elimină, rând pe rând, iluziile că nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Alături de Paula, Ioana, Andrada, Cristi, Andrei, Ilie, Dan şi Răzvan am învăţat că trebuie să gândesc pozitiv şi creativ şi că suferinţa nu izolează, ci, dimpotrivă, poate să nască legături interumane şi comuniune cu ceilalţi semeni.

Despre ghetouri ştiam că apăruseră în istoria omenirii încă din perioada medievală. Primele în timpul războiului au apărut în Polonia în secolul al XX‑lea, odată cu invadarea acesteia de către germani. De cum am intrat în această zonă, Emanuel ne‑a povestit că iniţial rolul ghetourilor era acela de a‑i înfometa pe evrei şi de a le lua averile, dar şi de a‑i folosi în procesul de producţie a diferitelor mărfuri. Ghetourile din Varşovia şi Lodz erau cele mai mari, aproape o treime din evreii polonezi locuind în ambele. Una dintre cele mai mari probleme în oaşele respective era cea a mâncării, la aceasta contribuind şi interzicearea schimburilor comerciale între ocupanţii ghetourilor şi locuitorii oraşelor respective.

Ne aflăm într‑o piaţă imensă, plină cu scaune uriaşe. Iniţial am crezut că am găsit un întreg proces, să‑i spun aşa?, artistic pentru turişti. Dar nu, în minte îmi reveneau imaginile din documentarele vizionate pe parcursul drumului, imagini cu oameni purtând într‑o mână un geamantan, deasupra capului un scaun, urmaţi aproape de copii. Luaseră cu ei ce apucaseră… De la sfârşitul secolului al XX‑lea, în Polonia, vorbim deja de un turism comemorativ, strâns legat de istoria evreilor. Scaunele există acolo din 8 decembrie 2005, când a fost inaugurat un nou monument comemorativ pentru evreii ucişi în ghetoul Podgorze din Cracovia, acesta fiind conceput de arhitecţii Piotr Lewicki şi Kazimierz Latak (din Cracovia) şi incluzând 33 de scaune iluminate (1,4 m înălţime) şi 37 de scaune mai mici (1,2 m înălţime), aşezate pe marginea piaţetei, la staţiile de tramvai. Ideea simbolică a proiectului, referindu‑se la reprezentarea stilistică a vechiului mobilier aruncat în aşa‑zisul loc de colectare din ghetoul Podgorze, locul unde evreii din ghetou au fost aduşi pentru acţiunea de deportare la Belzec din 1942. Proiectul scaunelor trasau pe trotuar liniile ce demarcau fostele ziduri ale ghetoului.

Am ţinut un moment de reculegere în memoria celor ce fuseseră ucişi în acea piaţă, fiecare dintre noi stând lângă un scaun. Trei minute pe care le‑am simţit ca pe o veşnicie. În mintea mea se derulau prea multe imagini şi întrebări la care nu găseam răspunsuri. Am urcat în autocar şi nu puteam scoate niciun sunet… Scena pe care o văzusem era cu mult prea dură, dar nici măcar nu bănuiam ce aveam să trăiesc la Auschwitz‑Birkenau. Timp de încă o oră am urmărit un alt documentar, deja făceam parte întrucâtva din tot acel proces pe care‑l trăiseră evreii.

Lăsasem în urmă Cracovia lui Schindler cu principale sale puncte de reper: fabrica lui Schindler neatinsă de la război, apartamentul acestuia şi strania reşedinţă a comandantului Amon Goeth, rămăşiţele zidurilor ghetoului unde a fost turnat filmul Lista lui Schindler, şi mă apropiam cu paşi repezi de Auschwitz.

Nu voi uita curând gravitatea din cuvintele lui Emanuel, care parcă trăise în vremurile respective: „Deja păşiţi pe un imens mormânt”. Aveam să văd în suburbiile oraşului polonez Oświęcim cum naziştii au construit cel mai mare centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la Auschwitz au murit un milion de oameni fără ca nimeni să poată face ceva. Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s‑a schimbat mult: de la un lagăr care nu făcea decât să izoleze elemente sociale considerate inamice de către regimul nazist la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare, muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. O istorie a Auschwitz‑ului e împărţită astfel: de la fondare, din 1940, până în primele luni ale lui 1942, a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai munca te elibera – conform dictonului macabru pe care l‑am remarcat încă de la intrare –, iar din 1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar, simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor.

Nu poţi să păşeşti pe acolo indiferent, totul te bulversează şi te emoţionează până la lacrimi, frigul pe care îl resimţi mai puternic decât oriunde, imaginile cu spânzurătorile aflate din loc în loc, imaginile cu sutele de pantofi, haine, sau alte obiecte păstrate peste timp, imaginile carcerelor etc. Am păşit în aşa-numitele „duşuri”, unde sute de oameni au fost gazaţi, şi parcă pereţii încă mai strigau cuprinşi de groază. La plecare, am închis ochii şi m‑am apropiat de gardul ghimpat, l‑am atins, nu ştiu ce aşteptam sau dacă aşteptam ceva… Ca şi cum ar fi fost încă încărcat cu electricitate. Doar vizitând iarna te poţi apropia cât de cât de atmosfera apăsătoare ce domnea peste lagăr.

Aproximativ 90% dintre victimele Lagărului de Concentrare de la Auschwitz au murit la Birkenau. Acesta era cel mai mare dintre lagărele care alcătuiau complexul de la Auschwitz. Construcţia a început în 1941 şi s‑a dorit să fie un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de război. În martie 1942, s‑a deschis ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, care a funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din 1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la muncă în industria germană.

Pe şinele trenului care aducea evreii spre exterminare, la Birkenau, am ţinut un al doilea moment de reculegere. Emanuel ne vorbea despre puterile aliate care ar fi putut să facă ceva pentru a încetini procesul de exterminare al evreilor, dar nu au făcut nimic. „Tăcerea, complice, atunci când se produce răul în orice formă costă vieţi! Şi voi puteţi extrapola această tragedie uriaşă la orice formă de a închide ochii, pentru orice formă de abuz, în orice formă de conjuncturi în care veţi fi în această viaţă”, spunea Emanuel. „O istorie scrisă prin complicitatea puterilor din 1940‑1945, dar şi prin complicitatea oamenilor ce au ucis şi fugărit evreii care, totuşi, fuseseră salvaţi!”

Am plecat de la Birkenau revăzând parcă scena finală din filmul Lista lui Schindler, când Schindler are o întâlnire cu cei pe care îi salvase din lagărele de concentrare. La plecare, unul dintre evrei îi dăruieşte o scrisoare semnată de toţi cei salvaţi, împreună cu un inel pe care era scris „cel ce salvează o viaţă, salvează lumea întreagă”. Expresia din Talmud care accentuează importanţa fiinţei umane mi‑a răsunat în urechi tot drumul şi încă o mai aud… Preocuparea altruistă a lui Schindler pentru binele altora ar trebui, evident, să fie un exemplu şi pentru noi. În jurul nostru sunt o mulţime de oameni pentru care putem fi o binecuvântare. Dacă ridicăm ochii spre cei din jur vom vedea că unii suferă de diferite boli, alţii nu au mâncare, alţii sunt deprimaţi. Bunătatea şi toleranţa sunt valori pe care trebuie să le cultive fiecare persoană. Nimic nu poate justifica un comportament inuman faţă de alţii, indiferent de sex, origine sau rasă. Să nu uităm, ca să nu repetăm! Ne‑am reluat călătoria şi îmi părea că târgurile de Crăciun pe care le‑am vizitat nu mai luminaseră ca până atunci, iar râsul copiilor şi bucuria din ochii lor ne‑au readus la viaţă.

Auschwitz‑Birkenau.
Fotografii de Mihaela Rusu
Decembrie 2019

Mihaela Rusu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest