Situaţia se repetă, am impresia, şi în literatura română. Marii poeţi (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat) se opun, ideologic vorbind, invaziei formelor şi, ca Ion Barbu, jură pe arhetipurile vechii Grecii sau, ca Blaga, pe miturile păgâne. Arghezi face apologia străbunilor şi sugerează într- un poem programatic tradiţionalist că brazda plugarului se termină în cer. Cum îi vom judeca estetic?
După Eminescu, Lucian Blaga a fost poetul pe care l-am iubit cel mai mult în adolescenţă. Blaga era interzis în şcoală şi profesorul meu de română de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti mi-a dat într-o zi, pe furiş, să citesc volumul de Poezii apărut în 1942 la Editura Fundaţiilor Regale. A fost o revelaţie. Mi-au plăcut 
atât de mult poemele încât n-am vrut să încredinţez nimănui, dintr-o curioasă gelozie, bucuria acestei descoperiri. Era ca un secret al fiinţei mele tinere şi am apărat multă vreme cu străşnicie acest secret. Ca şi volumul împrumutat de generosul şi finul profesor de română. Nu m-am grăbit să i-l restitui, iar el, cu bună ştiinţă şi infinită dragoste, a uitat deliberat să mi-l ceară. Îl păstrez şi azi, ca simbolul unei întâlniri fundamentale pentru mine. Lecturile la această vârstă sunt esenţiale, ca marile iubiri. Chiar dacă le părăseşti, nu le uiţi niciodată. Şi, de cele mai multe ori, te întorci cu recunoştinţă la ele… Şi, cum zice un filosof despre lecturile din Eminescu, nu te întorci niciodată cu mâinile goale. Ca student, am citit cu o progresivă uimire cărţile de filosofie ale lui Blaga. O iarnă întreagă, în primul an de studii, n-am făcut decât să parcurg cu creionul în mână splendidele lui eseuri. O lectură înceată, o lectură gânditoare. Cum frecventăm cursurile şi orele de consultaţie ale lui Tudor Vianu, profesorul nostru de literatură universală, i-am mărturisit ce fel de lecturi fac. A rămas puţin contrariat. „Îţi place filosofia lui Blaga?! m-a întrebat el, surprins. Dar n-are limbaj filosofic, n-are concepte precise?!”… Era o rezervă pe care am întâlnit-o după aceea la mai toţi filosofii de profesie. N-am acceptat-o atunci, n-o accept nici astăzi. „Beletrismul” de care sunt acuzaţi Blaga, Cioran şi Noica reprezintă o formă de creaţie în filosofie. Şi tocmai acest lucru îmi place la filosofi.
În fine, lămurit asupra poetului şi filosofului (pe dramaturg l-am citit mai târziu şi nu m-a pasionat decât poetul din textul dramatic!), am căutat să cunosc omul care scrisese aceste cărţi fundamentale. Am profitat de o excursie studenţească la Cluj şi, împreună cu un grup restrâns de colegi, l-am căutat pe marele Blaga în oraşul în care nu cunoşteam, în fapt, pe nimeni. Eram deja avertizat că este un scriitor interzis. N-am ţinut seama, nici eu, nici cei trei-patru studenţi-filologi bucureşteni care mă însoţeau, de această interdicţie. O aventură în care numai oamenii foarte tineri se angajează. Culmea este că am reuşit să-l găsim mai repede decât speram. Întrebând un student clujean, acesta ne-a desconspirat locul unde poetul poate fi aflat: Biblioteca Academiei… Ne-a primit de îndată (într-o sală uriaşă despre care am aflat ulterior sau ne-a spus chiar el că aici se adăpostea biblioteca lui Cipariu!), surprins că veneam atât de departe ca să-l vedem. Era aşa cum mi-l imaginasem: solemn, tăcut, înconjurat de cărţi. Un chip impenetrabil şi o tăcere îndepărtată care corespundeau perfect imaginaţiei mele de atunci despre filosofi. Un prag înalt pe care nu-l puteai trece. A rostit câteva propoziţii şi, dacă îmi amintesc bine, nici una nu era memorabilă. Nu era un tip retoric, un om de vorbe grăbit să creeze spectacol, cum sunt adesea oamenii de litere. Privirea lui, îmi amintesc, m-a impresionat. Te privea adânc, de departe, scrutător şi semnificativ. Am fost realmente fericit şi, când peste un an sau doi am revenit la Cluj, mi-a dat o dedicaţie pe o traducere din Lessing. Atât. Omul a rămas acolo unde îl plasase imaginaţia mea de tânăr lector. Nici o şansă să comunic mai profund cu autorul Poemelor luminii. Mai târziu am aflat de la Marin Preda că Blaga era, din principiu, mefient faţă de noi, sciţii, adică regăţenii… „Atenţie la acest scit, ar fi spus Blaga unor discipoli după ce citise romanul Moromeţii, vol. I (citise sau auzise vorbindu-se de el?), fiţi atenţi să nu vă învingă”… Nu ştiu dacă replica este reală, dar pot să spun că lui Preda îi plăcea enorm. Un omagiu pe care nu l-a uitat niciodată… L-a reprodus, de altfel, în Cel mai iubit dintre pământeni, unde eroul este, se ştie, profesor de filosofie şi Blaga însuşi apare ca personaj simbolic…
Pe Blaga-poetul l-am citit de atunci în mai multe rânduri, integral şi parţial, din necesităţi de studiu sau din pura plăcere a spiritului. N-am ţinut o cronică amănunţită a evoluţiei gustului meu, dar pot să spun că, în adolescenţă, mi-au plăcut mai mult primele lui poeme, acelea pe care critica literară din epocă le-a amendat pentru „nietzscheanismui” lor zgomotos şi pentru imagismul lor excesiv. Mie tocmai acest curaj îmi plăcea la autorul Poemelor luminii şi al Paşilor profetului, tocmai poetul beat de lume şi „păgân” mă fascina. Atâtea versuri fermecătoare veneau în întâmpinarea fiinţei mele intrigate de miracolul şi dezordinea lumii din afară. Atâtea versuri pe care le-am învăţat pe de rost şi care vin şi revin în minte în împrejurări diferite ale existenţei mele:
„Eu nu strivesc corola de lumini a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea.”
„Ca să răsufle liber Dumnezeu în mine”
„eu am crescut hrănit de taina lumii”
„mă simt un picur de dumnezeire pe pământ”
„daţi-mi un trup, voi, munţilor”
„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”…
„atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună” etc. …
Un poet tânăr care sparge ritmurile tradiţionale şi cutează cum nu mai cutezase nimeni după Eminescu în cultura noastră: să cuprindă totul şi să pună în mituri liniştile sale agreste şi neliniştile sale metafizice. Blaga nu este cel dintâi care foloseşte versul liber, dar este, indiscutabil, cel dintâi dintre români care dovedeşte că poezia este şi altceva decât muzica şi culoarea ei: este un limbaj care trăieşte din şi prin propriile resurse sau, cum a spus cineva (Valery), o limbă în interiorul altei limbi. Şi mai este ceva ce place enorm spiritului tânăr în poemele juvenile ale lui Blaga: faptul că ele aduc în poem misteriosul, nocturnul, nepătrunsul. Cu adevărat, Blaga inspectează nevăzutul, neauzitul, neştiutul din lume şi conspiră împotriva realului, cum ceruse Rimbaud spiritului modern… Sau, pentru a folosi un verb specific blagian, poetul iscodeşte tainicul, adâncul, incontrolabilul… Şi o face nu într-un singur poem demonstrativ, ci în mai toate versurile de tinereţe care se strâng şi se lărgesc în poem ca o armonică miraculoasă. Ideea respiră, într-adevăr, neîncătuşat în poemul tânărului Blaga.
Mai târziu, poetul revine la versul cantabil fără a-şi modifica, în esenţă, substanţa lirismului care, în continuare, îmblânzeşte conceptele prin metafore. G. Călinescu a demonstrat într-un rând (Despre măiestrie şi metaforă) că poemul Cu mâne zilele-ţi adăogi este o pagină de filosofie schopenhaueriană versificată şi că în Glossa gnomismul este programatic şi prin nimic inedit. Eminescu versifică pur şi simplu sentinţe morale cunoscute de toată lumea, voind a sugera proasta alcătuire a mecanicii lumii şi destinul efemer al omului… Faptul este incontestabil, numai că trebuie definită aici natura acestei versificaţii care împacă filosofia cu poezia. Cum este o temă gravă, discutată mult şi niciodată încheiată, mă limitez să spun că, în cazul tânărului Blaga, muzica versului nu mai acoperă conceptul şi nu-l mai legitimează în poem. Poemul merge după alt ritm şi filosofia pătrunde în poem printr-o deschidere a spiritului spre ceea ce este, în ordinea existenţei, nelămurit şi preocupant. Poemul gravitează, de regulă, în jurul unei noţiuni – metaforă reluată sub diverse chipuri. Durata acestei desfăşurări a conceptului este chiar durata poemului. Într-un loc (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) este vorba de Taină, în altul de Nimicul şi Nepătrunsul sau Veşnicul, Adâncul… şi în jurul lor se adună un număr de semne şi de întâmplări (poetul le zice fabule) ale fiinţei.
Acestea nu sunt concepte filosofice propriu-zise, sunt mici reflecţii pe care poetul le transformă în metafore capitale ale iscodirii universului. Ele sugerează, repet, o alarmă a spiritului şi o putere, într-adevăr exemplară, de a aduna tainele lumii în metafore ce se ţin minte. În acest proces nu este eliminat existenţialul, dar, cum s-a observat de mai toţi comentatorii poeziei sale, biografia sub latura ei concretă este aproape suprimată în poem, iar existenţialul este implicat doar printr-un număr de sentimente generale, cum ar fi sentimentul morţii, foarte stăruitor în primele cărţi. Sau iubirea (devenită o temă recurentă în poemele postume), sentimentul de comuniune cu o natură plină de taine şi semne ale tainei, sentimentul de tristeţe nedesluşită… Şi atâtea altele care stau, programatic nehotărâte, între preaplinul fiinţei şi voinţa de a cenzura biograficul, între existenţial şi spiritual, vital şi speculaţie intelectuală. O zonă rodnică pentru poezie şi prielnică pentru iscodire…
Arcul poeziei se întinde, în acest mod, între mica taină (interioară) şi marea taină a universului. Pe cea dintâi o ocroteşte, pe cea de-a doua vrea s-o cuprindă şi s-o adâncească. S-o adâncească vrea să spună s-o nelămurească poetic într-un stil care a făcut şcoală în poezia noastră: poetul citeşte semnele firii, stă de vorbă cu miturile şi trăieşte micile evenimente vegheat, totdeauna, de transcendent. O temă baudelairiană cum e aceea a morţii ascunse în lucruri –, reluată de mai multe ori de poeţii simbolişti – este împinsă de Blaga spre o jarişte cosmică, aşa cum îi place lui să zică. Jariştea cosmică înseamnă, aici, mâinile reci ale morţii. Altă alianţă specific blagiană, preluată de la romantici şi tratată în modul expresioniştilor: conjugarea dintre un vitalism exploziv şi un stăruitor sentiment al sfârşitului, între mărginire şi dezmărginire sau, poate, invers. În micul poem Frumoase mâini toate acestea se însoţesc cu o anumită graţie şi pudoare, două nuanţe care vor însoţi mereu demersul liric al lui Blaga. Îl descoperim chiar în poemele turbulente din tinereţe:
„Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, aşa îmi veţi ţinea odată şi urna cu cenuşa mea.
Visez:
frumoase mâni, când buze calde-mi vor sufla în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.
Şi plâng:
veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase mâni.”
„Tradiţionalism metafizic” şi expresionism.
Moderni şi Antimoderni.
Conştiinţa că Blaga este un mare poet a apărut de la început şi pentru impunerea lui critica literară românească n-a dus bătălii, ca în cazul lui Arghezi, împotriva spiritelor conservatoare. Blaga a întâlnit o vreme adeziunea lui N. Iorga, a satisfăcut şi spiritul cârtitor, veşnic nemulţumit al lui Ion Barbu din motive, evident, diferite. Moderniştii văd în el un inovator în plan formal (tehnica expresionistă), tradiţionaliştii şi-l revendică prin puterea lui de a da viaţă miturilor şi arhetipurilor prelatine. Merită a discuta această problemă care a agitat şi agită încă critica românească obsedată mai mult de fantasmele ideologice şi nu, cum s-ar cuveni, de conceptele şi ambiguităţile esteticii. Cazul Blaga îi pune, în încurcătură, ca şi acela al lui Arghezi, căci în timp ce poezia lui sugerează tematic şi ideologic o viziune tradiţionalistă (satul văzut ca o „zarişte integrală”, „situat în centrul lumii şi [care] se prelungeşte în mit”, „satul – idee [care] se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic” etc.), arta sa poetică (stilul, tehnica, expresia) se află în chip evident în avangarda expresionistă încă de la început (Poemele luminii, 1919). De aceea, E. Lovinescu ezită să-l introducă în istoria din 1937 în cadrul liricii tradiţionaliste („pare ciudat de a alipi pe Lucian Blaga […] mişcării poetice tradiţionaliste întrucât prin tehnică şi expresie poezia lui n-a trecut numai ca modernistă […], ci chiar ca avangardistă, influenţată fiind de expresionismul german, susţinut şi teoretic în Filosofia stilului’…), dar, în cele din urmă, dând prioritate viziunii generale, îl fixează printre tradiţionalişti alături de Crainic, Pillat, Voiculescu, Adrian Maniu. Criteriul ideologic învinge, aşadar, deşi, ca teoretician al modernismului, E. Lovinescu ar fi avut toate motivele să-şi sprijine poziţia cu poemele imagiste şi spiritualizante din Poemele lumii, Paşii profetului şi celelalte. Nu spusese criticul în repetate rânduri că intelectualizarea emoţiei este prima cerinţă a modernismului în poezie? Poemele lui Blaga ilustrează în chip elocvent tocmai această orientare. E. Lovinescu are aceeaşi dilemă, se ştie, şi când este să găsească un loc potrivit în tabloul poeziei moderne inclasabilului Tudor Arghezi. Ieşind de sub mantaua lirică a lui Baudelaire, acesta a ilustrat toate modelele poetice şi a fost revendicat de aproape toate direcţiile literare din epocă, de la tradiţionalism la avangardă… Şi atunci? Criticul găseşte în cele din urmă o formulă de compromis: sinteză de modernism şi tradiţionalism, împăcând astfel criteriul ideologiei literare cu cel pur estetic. G. Călinescu nu-şi face atâtea scrupule şi, ţinând seama de miturile poetului şi de viziunea lui panteistă, îl plasează fără ezitare pe Blaga printre ortodocşi, deşi, în demonstraţia ce urmează, criticul semnalează la tot pasul abaterile poetului de la doctrina gândiristă şi, în genere, de la tiparele liricii religioase…
Adevărul este că despărţirea dintre moderni şi antimoderni este relativă în literatură şi că nu de puţine ori antimodernii se dovedesc a fi, în plan estetic, creatorii modernităţii. Cazul lui Baudelaire este cel mai elocvent şi el ar trebui să descurajeze pe criticii care se arată principial circumspecţi faţă de modernitatea unui poet numai pentru că el se inspiră ca Blaga şi Pillat din mitologia satului şi primesc cu mai mare bucurie un poet care face loc în versurile sale temelor şi anxietăţilor citadine. Potrivit acestei logici sociologice, poetul dintâi este, automat, nesincronic, conservator, datat estetic, în timp ce, cel de al doilea, este, tot automat şi inexorabil, sincronic, în avangarda lirismului. Aceste compartimentări se pot face, dar ele nu pot defini substanţa reală şi nici valoarea poeziei. Pot spune doar ceva despre gândirea ideologică şi atitudinea scriitorului faţă de lucruri. Baudelaire se arată circumspect faţă de progresul civilizaţiei (poate fi, aşadar, suspectat de anti-modernism), în timp ce, în plan estetic, el a creat modelul modernităţii lirice europene. Un eminent critic şi teoretician contemporan, Antoine Compagnon, a scris un studiu (Moderni-Anti-moderni…) pe această temă şi a dovedit că, de la Chateaubriand la Roland Barthes, modernii se recrutează în sfera literaturii franceze mai ales din rândul conservatorilor (Anti-modernilor!).
Situaţia se repetă, am impresia, şi în literatura română. Marii poeţi (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat) se opun, ideologic vorbind, invaziei formelor şi, ca Ion Barbu, jură pe arhetipurile vechii Grecii sau, ca Blaga, pe miturile păgâne. Arghezi face apologia străbunilor şi sugerează într-un poem programatic tradiţionalist că brazda plugarului se termină în cer. Cum îi vom judeca estetic? Cum se cuvine, adică să nu facem eroarea pe care a făcut-o Iorga de a confunda valoarea poemului cu valorile etnice şi etice. Confuzia a persistat însă şi am sentimentul că persistă şi azi în judecata critică. Ostilitatea ce se manifestă în chip vădit în publicistica literară faţă de literatura de extracţie rurală este o dovadă. Exemplul lui Blaga ar trebui să descurajeze asemenea departajări care favorizează primatul ideologicului, inesenţial în poezie. El nu poate defini decât atitudinea poetului faţă de formele sociale, dar nu poate defini substanţa poeziei ca atare. Anti-modernul Blaga este, alături de Arghezi, cel care a marcat în chip decisiv modernitatea lirică românească…
Eliberaţi de prejudecăţile pe care le-a sădit în noi critica dogmatică şi, sub unele aspecte, chiar critica estetizantă din epocă, este cazul de a-l citi pe Blaga din alt unghi. Poetul însuşi a intervenit în discuţia critică şi a încercat să lămurească relaţia dintre tradiţionalismul lui spiritual şi modernitatea metodei sale literare, sublimând faptul că esenţial în poezie este „ritmul lăuntric”, felul în care poetul „tâlcuieşte o realitate” şi, într-o notă mai vagă: „dragostea invincibilă faţă de un anumit fel de a fi”… În orice creaţie există „un grad de imprevizibilitate” notează el. Altfel spus: poezia este mai mult sau mai puţin decât a voit autorul să fie, arta autentică depăşeşte intenţiile şi modelele, poezia îşi creează propria substanţă uneori fără ca autorul să-şi dea seama. Paul Valery formula mai tranşant această idee: întrebat cine este autorul poemului, el răspunde: în mod practic nimeni. Opinie care, evident, se poate discuta pentru că poezia nu iese din neant şi, chiar dacă scriitura are independenţele, libertăţile ei faţă de mâna ce-o poartă pe hârtie, ea nu-i niciodată cu adevărat singură şi liberă. Pe scurt, în spatele lui Nimeni este totdeauna cineva: o singurătate care gândeşte şi o scriitură care complică singurătăţile, ambiguităţile, conceptele creatorului.
Nu-i locul însă de a duce această controversă mai departe. Să ne mulţumim cu sugestia introdusă de autorul Laudei somnului, cum că poezia conţine în sine un grad de imprevizibilitate, în timp ce în scriitura ca atare se petrec alte procese imprevizibile. Cuvintele iau iniţiativa, cum zice Mallarmé, iar poetul modern are inteligenţa să le-o cedeze… În privinţa substanţei şi modelelor poeziei, Blaga este şi mai categoric: „Poezia care-mi convine mie, deşi e ultramodernă, o cred însă în anumite privinţe mai tradiţionalistă decât obişnuitul tradiţionalism, fiindcă reînnoieşte o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, nici de naturalism, nici de simbolism. Îţi voi lua un exemplu din artele plastice: Brâncuşi. Acest artist reia o tradiţie cu mult mai veche decât aşa-zisa sculptură tradiţionalistă, înnodând firul cu fondul nostru primitiv bizantin. Pentru această artă sunt şi eu. Aş spune, pentru un fel de tradiţionalism metafizic, trecând peste, dacă vrei, trecutul apropiat şi făcând legătura cu elemente mai primare ale fondului nostru sufletesc.” Tradiţionalism metafizic, aşadar, stil expresionist (ultra-modern), notaţii de ordin senzorial şi de ordin intelectual (zice critica literară), „geografie înaltă şi sfântă”, extazpitogorician, semnalează un poet (I. Barbu) iritat de poezia sentimentală a timpului şi satisfăcut că autorul Laudei somnului rupe cu această tradiţie rea, obraznică, papaligească… Poezia lui place, în genere, moderniştilor (prin limbajul şi spiritualitatea ei), place şi tradiţionaliştilor pentru că valorifică miturile, arhetipurile şi vede în sat centrul spiritual al lumii. Mai toţi criticii remarcă, de pildă, „bucolismul stilizat şi mistic”, „suflul panic şi panteismul” (E. Lovinescu, G. Călinescu), „nietzscheanismul” (E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu), „panteismul extatic”, „un simţ al misterului”, „ermetismul de structură” (Pompiliu Constantinescu), „lirismul gnoseologic”, „tâlcuirea mistagogică”, „o viziune de expresionism modern”, „un Weltschmerz de răsunet expresionist” (Şerban Cioculescu) etc.
■ Fragment
