Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Introducere în bestiarul liric al lui Attila F. Balázs

Introducere în bestiarul liric al lui Attila F. Balázs

Vă mărturisesc un secret în premieră. De fiecare dată când s‑a întâmplat să semnez vreun studiu critic legat de poeţi, insightul arhetipal, adoptat de bună voie şi nesilit de nimeni, s‑a dovedit a fi salvator. Metoda, nepatentată deocamdată după ştiinţa mea în alte literaturi, aduce întrucâtva cu un soi de radiestezie culturală ce împinge la suprafaţa receptării sursele tectonice şi resursele inconştiente sau ocultate de cei luaţi în radarul critic.

Evident că fără lecturile riguroase care să angreneze implicit întreaga reţea neuronală şi scoarţele cognitive ale cortexului, întreprinderea declarată nobilă riscă să sfârşească într‑un morman de fiare ruginite de la neutilizare îndelungată. Nu mai puţin adevărat e că această abordare estetică neoficială, şi pe care sunt tentat să o numesc cultural channelling, vulnerabilizează toate părţile implicate în circuitul închis, dar mereu deschis al scrierii şi receptării. Doar că în loc de transa indusă de ingerarea fie de opium, absint, pervitin, fie de psilobicina extrasă din ciupercile halucinogene ale înaintaşilor şi colegilor întru estetică, travaliul meu intelectual se desfăşoară, de regulă, sub formă de glose meta‑semantice, unele cristalizate deja în eseuri trans‑culturale apărute sub formă de volum la Cluj şi Bucureşti.

Distribuite în sistemul de referinţă circular, interpretările mele pot fi plasate în descendenţa construcţiilor mentale intangibile ce răspund la numele de „heterotopii”, despre care autorul lor, Michele Fucault, credea că permit existenţa simultană a mai multor spaţii şi locuri incompatibile. E şi cazul volumului O mie de tentacule şi‑o frânghie (Editura Paralela 45) ce îşi transcende cuprinsul oficial avut în vedere de autorul Attila F. Balázs. Or, traseul propus de poetul român de expresie maghiară nu doar că e vast în sensul geografiei imaginarului poetic, ci şi intens. Poemele sale funcţionează pe canavaua metodei originale a lui Sigmund Freud de comunicare a inconştientelor celor vizaţi: psihanalistul şi persoana de pe cuşetă: „tu dragă/ m‑ai aşteptat cu răbdare în lăcaşul/ ascuns al conştiinţei mele/ să termin rugăciunea comună/ cu celelalte vietăţi”. (rugăciune)

O simplă trecere în revistă a localităţilor plasate pe meridianele vizitate fizic de autor deja poate da seamă de amestecul babilonian al senzaţiilor trăite pe piele proprie. Multe texte poartă chiar în titlu toponime cât să pună pe drum o echipă „National Geographic”, dotată cu tehnica necesară unei submersii emrgente. Din start pot spune că estetica autorului acoperă un areal neortodox, literar vorbind, irumpând în Târgu Mureş şi mişcându‑se concentric pe zone circumscrise Ardealului, apoi extinse întregii zone Carpatine transfrontaliere, adesea rezonând cu ideatica Grupului Vâşegrad: „drumuri/ terminându‑se/ bifurcându‑se”. (Îngerul negru)

O hartă cu traseul participărilor lui Attila la evenimente culturale internaţionale ar pune în dificultate până şi specialiştii de la Google Maps, iată de ce mă voi limita la unul în care Soarta a avut grijă să ne întovărăşească: mai exact la Festivalul interconfesional de la Pécs, oraşul‑multinaţional de la poalele muntelui Mecsek, care în timpul Imperiului Roman răspundea la numele Sopianae. Alegând să mă deplasez cu propriul automobil din Baia Mare (Maramureş) via Mátészalka, am străbătut circa 600 km nu fără ca autostrada (A3) ce leagă Transilvania de Europa să îşi arate colţii spre est. Să faci pană exact la intrarea în Budapesta presupune ca maghiara să intre obligatoriu pe lista poliglotului, norocul meu materializându‑se chiar în persoana lui Attila, ajutându‑mă să fac rost de o anvelopă nouă de marcă, ba chiar la un preţ negociabil în forinţi pe care tot el mi i‑a împrumutat cu aceeaşi amabilitate. Cazul ideal când se lasă cu folos mai mult decât estetic să cunoşti şi profilul uman al unui scriitor, nu doar cel impregnat pe hârtia tipografică de şpalturile de plumb.

Cele câteva zile culturale petrecute în compania panonică a lui Attila şi a invitaţilor mi‑au sensibilizat ireversibil filtrul hermeneutic al lecturilor, originat de capacitatea intrinsecă a culturii de a se reproduce din punct de vedere informaţional: „doar pietrele prăvălindu‑se/ şlefuiesc/ eternitatea”. (Pietre prăvălindu‑se)

Presupusa culturogenitate (pe care am teoretizat‑o într‑un manuscris ce stă să apară) mă poate ajuta să scurtcircuitez discursul liric dominant distribuit pe axele vectoriale „reversibilitate‑permeabilitate‑tangibilitate”. În dosarul liric al lui Attila F. Balázs, Soarta, Melancolia, Dragostea sunt pilonii pe care se vor edifica ciclurile cărţii luate în vizor: „Timpul atârnă/ pe limbile‑ncovoiate ale ceasului/ omul cu cheile zăvorăşte uşa cu grilaj/ tăind lumina în fâşii/ frumuseţea se scurge printre vergele/ iar imaginea se‑ncheagă pe retină”. (Vânătoare de frumuseţi)

Odată materializată, vederea poetului încearcă să prioritizeze şi restul simţurilor, markeri filogenetici pe care prinde carne Arhetipul lui Saturn cel Implacabil şi Venus cea sprinţară. Motiv pentru care autorul apare în toată statura unui Anacreon modern, ezitând să aleagă între improvizaţia de banchet, rapsodia erotică şi imnul religios: „carnea umple golul/ privelişte/ tact/ căldură/ carnea se usucă/ şi slăbeşte pe oase/ viermii se‑ngraşă/ apoi se prăpădesc şi ei”. (Pietre prăvălindu‑se) De altfel, în poemul programatic Piatra zvârlită poartă căldura mâinii Attila F. Balázs construieşte în amănunte convingătoare interconectarea lui Thanatos cu Eros, nerefuzându‑şi nici jocul poetic al rolurilor de gen (bărbat‑femeie) inversate, şi cu atât mai puţin tentaţia de fetişizare a Morţii în vederea transcenderii arhaicii poveşti din O mie şi una de nopţi arabe. Meniul „meseriei” de Poet este servit la pachet cu toate Avantajele şi Vulnerabilităţile incluse în fişa de Post: „Villon îşi aranjează frânghia/ în jurul gâtului cu cicatrici”. (Cravata lui Villon)

Adesea în volumul O mie de tentacule şi‑o frânghie autorul îşi asumă inevitabil vestimentaţia post‑blagiană în sensul că duce până în pânzele albe imaginarul poetului din Lancrăm „mut ca lebăda”, dar cu instrumente proprii şi prin filtrul culturii maghiare. Şi mă gândesc, în primul rând, la poemul de incipit al cărţii ce exploatează binomul „cunoaşterea paradisiacă‑cunoaşterea luciferică”: „ce joc zglobiu/ lumina cu lumina/ lumina cu umbra/ umbra cu umbra/ se deschid culori (…)/ îşi iau zborul într‑un loc/ de nepătruns cu privirea/ briza se‑mpleteşte/ în părul fetei/ în ochii ei duelul/ neîntrerupt/ dintre lumină şi umbră”. (Lumină‑umbră).

Iradierea (con)textuală face trimitere intertextuală obligatorie la binecunoscutul poem blagian Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină (…)/ şi tot ce‑i neînţeles/ se schimbă‑n neînţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei –/căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. (s.m. – I. U.) Remarc în trecere faptul că ultimul vers blagian comunică perfect cu acest catren din poemul Frântură: „miros/ praf/ zgomote stinse/ resemnare (s.m. – I.U.)

Exaltarea aplicată cu aceeaşi grijă pesimismului exultant scoate la iveală o rană intangibilă secretă ce ţine loc totodată de cataplasmă, exact cum pharmakon‑ul era otravă şi remediu indispensabil la grecii antici: „cuvintele îşi pierd greutatea/ obiectele – forma/ gesturile – sensul/ buzele – strălucirea/ păsările – vocea/ iar poemele – mesajul”. (Viperă)

Spre bucuria nesperată a consumatorului de cultură postmodernă, stirpea extinctă a iniţiaţilor reuşeşte să se perpetueze discret, dovada cea mai pură e interpretul Leonard Cohen cu tulburătorul său Dance Me to the End of Love. Ce altceva decât o replică pe potrivă este poemul final al cărţii semnate de Attila F. Balázs, intitulat programatic Puzzle: „Şi nu mă tem nici de mine/ cărţi de joc sunt zilele deşirate/ pe harta chipului tău cercetez/ ţine‑mă de mână pân’ la moarte!”.

■ Scriitor, culturolog şi traducător poliglot. Cambridge, Regatul Unit

Igor Ursenco

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest