Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Bogdan Creţu: Actualitatea ideologică a literaturii lui Mihail Kogălniceanu

Bogdan Creţu: Actualitatea ideologică a literaturii lui Mihail Kogălniceanu

Actualitatea tentativei de roman a lui Kogălniceanu nu mai este una estetică, ci una ideologică: dilema naratorului din Tainele inimei şi a societăţii contemporane lui este cumva şi cea a noastră, de azi. Căci România anilor 2000 pare a fi cuprinsă de aceeaşi furie a imitaţiei necritice a Occidentului, a renunţării la tot ceea ce este specific, la tradiţie, la trecut

Tainele inimei, tipărit sub protecţia anonimatului în 1850 (când Kogălniceanu era personalitate publică, cu funcţii importante, deci, nu îi mai cădea bine să se identifice direct cu statutul, un pic frivol, de scriitor), îl va face pe Mircea Zaciu să afirme că autorul ar fi avut „cele mai moderne intuiţii în epocă”. În mod evident, modelul cel mai puternic este cel al lui Balzac. Dacă pariul său ar fi fost unul prioritar literar, Mihail Kogălniceanu ar fi putut da cel dintâi roman balzacian din literatura română. Tot ce a reuşit să scrie e un preambul, un început. Prea puţin ca să conteze în istoria literaturii, dar suficient cât să ne indice gradul de absorbţie a poeticii balzaciene. Literatura română încerca măcar să facă pasul de la modelul Paul de Kock, Eugène Sue la Balzac. Ceea ce înseamnă că începea să se formeze şi un public cititor capabil să suporte digresiunile, parantezele, paginile eseistice, descripţiile prelungite, altfel spus suspendarea epicului pur. O analiză cu instrumentele naratologiei, cea mai amănunţită, face Al. Călinescu. „Naratorul are, ca şi la Balzac, vaste cunoştinţe în toate domeniile, intervine autoritar în povestire, generalizează, nuanţează, îşi interpelează cititorul, îi ghidează lectura. (…) Lipseşte de aici povestirea ca atare, însă tocmai această expansiune a «introducerii» este în cel mai înalt grad semnificativă pentru strategia romancierului de tip balzacian: tabloul iniţial trebuie să asigure lizibilitatea textului în ansamblul lui, să dea datele esenţiale despre personaje şi cadru, să faciliteze şi să «orienteze» lectura.” Prin urmare, primele pagini refac atmosfera Iaşilor din 1844, cu dealul Copului, locul de promenadă predilect al noii protipendade occidentalizate, plin de praf, cu ispititoarea cofetărie a lui Felix Barla. Există însă, ca un simptom al lipsei de experienţă a prozei autohtone, un amestec de pespectivă: naratorul omniscient al lui Kogălniceanu este mai curând un memorialist, vocea sa nu e una impersoanlă, ci mai curând vocea orgolioasă a autorului, care ţine, la un moment dat, să-⁠şi facă simţită prezenţa în text.

Îna­inte de asta însă, el are abilitatea de a introduce în scenă un personaj episodic, care pregăteşte terenul pentru pledoaria sa. E vorba de un domn Stihescu, proprietar din Basarabia, care îşi păstrase intactă „naivitatea provincială” şi care reacţionează direct, nediplomatic, la toate pretenţiile dandy-⁠ulului care este vărul său, colonelul Leşescu. Revolta sa este provocată de ifosele celorlalţi, mult prea dispuşi să împrumute fără să clipească tot ceea ce vine din Occident: „Nu credeţi însă, urmă domnul Stihescu, că urăsc tot ce este străin. Nu, că, chiar dacă sunt prost, nu sunt însă neghiob. Dar urăsc tot ce nu se cuvine ţării noastre, toate acele parascovenii şi bazaconii pe care voi le luaţi de la străini cu ochii închişi. Ştiu că europenii au multe lucruri bune; ştiu asemene că românii nu sunt desăvârşiţi şi că, prin urmare, ei au toată dreptatea de a se împrumuta de la cei dintâi; dar socot că le-⁠am putea lua altăceva decât straiele, butcele şi luxul desfrânat, care vă pregăteşte un viitor de ticăloşie. (…) Ce aduceţi, în adevăr, din ţări străine, voi europenii cei noi? Straie de Paris, lornete în nas, datorii în pungă, şi în adevărate cunoştinţe şi în folositoare aflări, tufă!” Naratorul aprobă, tacit însă, pentru a nu se expune „râsului omeric” al societăţii mondene, opinia moşierului. Provincialismul acesta i se pare soluţia cea mai potrivită pentru dilema societăţii româneşti, care abia a părăsit o formă de civilizaţie patriarhală, cea orientală şi s-⁠a aruncat furibund în alta, pe care nu a avut răgaz să o asimileze, să o adapteze.

Încurajat, naratorul ocupă prim-⁠planul şi îşi derulează propria teorie. E o teorie a propăşirii organice, a adoptării dublate de adaptare a formelor de civilizaţie occidentală, fără renunţarea la specific. „Propăşirea este mai puternică decât prejudeţile popoarelor; şi nu este zid destul de nalt şi de tare care să o poată opri în drumul său. Românii, prin poziţia geografică, politică, morală şi etnografică, sunt datori mai mult decât orişicare altă naţie de a nu rămânea străini la tot ce face gloria şi puterea secolului. Mici şi slabi, ei nu se pot face mari şi tari decât prin civilizaţie, adică prin îmbunătăţire intelectuală şi materială a ţării lor. Din nenorocire însă, noi n-⁠am vrut a înţelege în dreptul simţ puterea acestui cuvânt; şi cum mă tem, luând un drum strâmb, avem să ajungem la calea rătăcită. Civilizaţia nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi al omenirii în general. Noi, însă, în pretenţie de a ne civiliza, am lepădat tot ce era bun pământesc şi n-⁠am păstrat decât abuzurile vechi, înmulţindu-⁠le cu abuzurile nouă a unei rău înţelese şi mincinoase civilizaţii. Aşa, predicând ura a tot ce este pământesc, am împrumutat de la străini numai superficialităţi, haina din afară, litera, iar nu spiritul, sau, spre a vorbi după stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n-⁠avem nimic pregătit pentru viitor, decât corupţia năravurilor. O naţie însă nu poate decât prin o ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-⁠şi renega trecutul; căci adevărata civilizaţie este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă.” Cine vorbeşte aici? Naratorul sau Kogălniceanu însuşi, care a găsit prilejul să îşi expună doctrina prin intermediul literaturii? E mai curând discursul de la tribună al unui om politic, într-⁠un moment în care România se afla la răscruce. Chiar dacă unii critici au considerat că acest discurs ar reprezenta „digresiuni dăunătoare” sau chiar „o excrescenţă pe corpul romanului”, îndrăznesc să cred că tocmai această pledoarie pentru moderaţie, pentru modernizarea organică reprezintă cheia romanului lui Kogălniceanu, poate chiar esenţa lui. Dacă nu a mai simţit imboldul de a duce la bun sfârşit textul, este şi pentru că şi-⁠a dat seama că miza ideologică a cărţii fusese deja atinsă încă din primul capitol. Nu le mai rămânea personajelor schiţate decât să confirme adevărul tezei deja expuse, printr-⁠un antagonism deja vizibil (cuplului masculin Leşescu-⁠Stihescu, dandy-⁠ul vs. moşierul legat de glie, îi corespunde cel feminin Laura-Elena, femeia diabolică vs. donna angelicata). Tipologiile sunt deja create, cadrul lor doctrinar este devoalat. Tot ce ar fi urmat ar fi fost confirmarea epică a acestor premise. Din punct de vedere ideologic, Kogălniceanu nu ar fi putut aduce nimic nou în roman. În orice caz, „digresiunea” sa este extrem de acută şi azi. E o lecţie din care putem încă învăţa destule. Motiv pentru care nu ezit să citez in extenso: „Noi am socotit că, lepădând tot şi împrumutând tot, am face mai bine şi am merge mai departe. Ce am isprăvit? Am adus în ţara noastră plante străine, nepotrivite cu clima şi pământul nostru, şi care nu ne vor da niciodată roduri coapte, în loc de a ne mărgini a curăţi şi a vultui plantele înrădăcinate de sute de ani în ţara noastră. Aşa am schimbat abuzurile pământeşti cu abuzurile străine; dintr-⁠o ţară patriarhală, ne-⁠am făcut ţară feudală. Am luat luxul, corupţia şi formele exterioare ale Europei, dar nu şi ideile de dreptate şi deopotrivă îndrituire, bunăstarea materială şi descoperirile geniului, care astăzi fac fala seculolui. Ce am isprăvit că avem, cum am zis, litera, iar nu spiritul? Ne pretindem naţie civilizată şi avem robi; civilizaţia noastră se mărgineşte în lux, în mărfurile europene, care ne exportează toată bogăţia, în caretele şi juvaerele femeilor noastre şi în cunoştinţa superficială a unei sau două limbi străine, care ne dau înlesnire de a înţelege romanele doamnei Sand şi vodevilele domnului Scribe. Propăşirea noastră intelectuală se mărgineşte în şasesprezece şcoli publice! Iar bunăstarea materială este închisă între pereţii poleiţi a câteva palaturi boiereşti. Burjuazie, adică stare de mijloc, puterea cea mai de căpetenie a unui stat, nu avem, căci prea o dispreţuim pentru ca cineva să vroiască a rămânea în ea şi să nu se silească, la cel întâi prilej şi cu orice preţ, de a se preface în boier. Ţăranul trăitor în vizunii, căci numai case nu le putem zice, îmbrăcat în stremţe şi îngenuncheat, este tot aşa ca şi când era silit de a fugi înain­tea hunilor şi tătarilor. Oraşele noastre sunt numai nişte sate mari. N-⁠avem drumuri, n-⁠avem canaluri, producturile noastre putrezesc pe loc, comorile noastre minerale zac necunoscute în vinele pământului. În mijlocul celor mai mari bogăţii, cu pământul cel mai roditor, cu apele cele mai vii, cu pădurile cele mai frumoase, suntem săraci; şi pentru ca să ne putem îndestula nevoile civilizaţiei ce ne-⁠am dat, adică straiele europene, trăsurile lui Brandmaier, mobilele de lux ale Parisului, poftele aprinse ce am dobândit în ţări străine, ne sărăcim prezentul şi ne ruinăm viitorul. Cât de departe însă am merge, câtă fericire ne-⁠am pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi capitalurile noastre, le-⁠am întrebuinţa în sporirea buneistări materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie. Politica noastră nu trebuie să fie în chestiile din afară; adevărata noastră politică este cu totul în reformele dinlăuntru. Să răspândim luminile şi bunăstarea materială în clasele de jos, care astăzi zac în neştiinţă şi în sărăcie, să îmbunătăţim agricultura şi creşterea vitelor, ţâţele statului, cum a zis un mare ministru al Franţiei, să deschidem nouă comunicaţii şi nouă căi de exportaţie productelor noastre, pentru că, cum a zis odinioară în fosta Academie un bun prieten al nostru şi profesor de economie, importanţa noastră politică nu poate spori decât prin numărul chilelor de grâu ce vom exporta. Să ne unim, mai ales, toţi într-⁠un singur şi mare ţel, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara noastră din haosul, din ignoranţia şi demoralizaţia de astăzi; atunce vom avea adevărată politică, atunce vom fi adevăraţi bărbaţi de stat!”

Actualitatea tentativei de roman a lui Kogălniceanu nu mai este una estetică, ci una ideologică: dilema naratorului din Tainele inimei şi a societăţii contemporane lui este cumva şi cea a noastră, de azi. Căci România anilor 2000 pare a fi cuprinsă de aceeaşi furie a imitaţiei necritice a Occidentului, a renunţării la tot ceea ce este specific, la tradiţie, la trecut.

Marele nostru ghinion? Nu mai avem un Kogălniceanu!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest