Lecturi - Despre Cărți

Horia Pătraşcu: Hic sunt leones

Mai convingătoare decât toate dovezile raţionale că o altă lume există este imersiunea în ea şi relatarea a ceea ce ai reuşit să vezi şi să simţi. Păstrându-⁠ţi, în egală măsură, simţul critic nealterat. În ştiinţele spiritului, empatia este, de altfel, o facultate indispensabilă

Cartea lui Vasile Ernu, Bandiţii, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o antropologie desfăşurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observaţia şi introspecţia, cercetarea şi incursiunea în propria memorie. Bandiţii, aceşti marginali „extremi” şi-⁠au adus contribuţia la formarea spiritului deschis şi problematizant al autorului cărţii. Ca şi Sectanţii – prima parte a trilogiei marginalilor –, Bandiţii intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuşi se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălţime mai… sigură. Atât în Sectanţii, cât şi în Bandiţii, Vasile Ernu îşi foloseşte propria experienţă de viaţă ca „metodă” de cunoaştere subiectiv-⁠obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-⁠un „tărâm al leilor”. Nu se putea o mai bună abordare. Et inter leones ego – ar putea suna motto-⁠ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă ştiinţifică şi mărturisitoare. Cititorul n-⁠ar putea fi introdus mai bine în această „altă lume” altfel decât printr-⁠un asemenea tip de investigaţie personală, de „trăire” personală. Diferenţa dintre un studiu stocastic şi scriitura lui Ernu – este de acelaşi tip cu diferenţa dintre un tratat de teologie şi scrierea unui mistic. Mai convingătoare decât toate dovezile raţionale că o altă lume există este imersiunea în ea şi relatarea a ceea ce ai reuşit să vezi şi să simţi. Păstrându-⁠ţi, în egală măsură, simţul critic nealterat. În ştiinţele spiritului, empatia este, de altfel, o facultate indispensabilă…

Lumea răsturnată a bandiţilor – oglindă fidelă a lumii noastre şi conştiinţă acută a limitelor ei…

Bandiţii sunt o altă specie de oameni. Marginali, retraşi într-⁠o lume a lor – cu reguli şi legi clare pe care autorul încearcă să le traducă pe înţelesul „fraierilor”, cum sunt denumiţi de către ei „ceilalţi”, oamenii „normali” – cei care se căsătoresc, au copii, merg la muncă şi respectă regulile şi legile statului. Bandiţii îşi creează o lume „pe dos”, în răspăr cu cea standard, pe care o repudiază din toată inima. De fapt, universul banditesc este urmarea unui act de excluziune: pentru că au fost respinşi de societate, fiind de la cele mai fragede vârste victimele nedreptăţii ei, bandiţii îşi exprimă explicit inaderenţa faţă de aceasta, o neagă şi luptă împotriva ei. Mecanismul de „naştere” a „bandelor” este simplu – un act de excluziune este urmat de un act de respingere, unei negări îi urmează o negaţie sau un „sistem” de negaţii, nedreptăţii constitutive societăţii noastre – o „lege” al cărei fundament este resentimentul, frustrarea şi răzbunarea.

A fi „hoţ în lege” înseamnă a căuta prin orice mijloace să te dezici de această societate care, mai întâi, s-⁠a dezis ea de tine. A fi „penal” înseamnă a „penaliza” abaterile şi strâmbătăţile profunde ale lumii noastre. Tocmai de aceea în vârful ierarhiei răului – în concepţia banditească despre lume – se află puterea, organele legii (poliţia, musor) şi colaboratorii lor. O regulă de aur pentru bandit este să nu participe sub nici un motiv la structurile de forţă ale societăţii, iar cel care totuşi o face este decăzut la cel mai de jos nivel – pedeapsa fiind oprobriul sau chiar moartea.

Lucrurile diferite trebuie să rămână separate: echilibrul fiecărei lumi în parte, cea a „fraierilor” şi cea a „bandiţilor”, depinde de menţinerea opoziţiei dintre ele, de păstrarea tensiunii. Banditul ştie că este contrapartea sau contraponderea „fraierului” – şi că unul depinde de celălalt, deci „fiecare trebuie să-⁠şi facă treaba”. Menirea poliţiei este să-⁠i închidă, menirea banditului este să fie un om „liber” – aflat în afara zidurilor închisorii, dar şi în afara rigorilor vieţii sociale. Orice depăşire a acestei frontiere este un păcat de moarte pentru că ameninţă să trimită lumea în haos, în hybris sau, cu un termen din argoul bandiţilor, în bespredel.

Căci deşi banditul este constrâns să-⁠şi facă o lume la marginea – şi în contra lumii din care a fost expulzat şi chiar dacă o duşmănie neîmpăcată, de moarte stă între bandit şi societatea oamenilor „cinstiţi”, totuşi aceeaşi credinţă întemeiază cele două lumi: credinţa în ordine şi în respectarea ei. Şi banditului îi repugnă haosul, dispariţia ordinii – aceasta fiind cel mai mare rău imaginabil. Chiar dacă regulile lui sunt inverse faţă de cele ale noastre, ale „fraierilor”, principiul ce-⁠i întemeiază lumea este de aceeaşi natură cu principiul propriei noastre lumi: a distinge ceea ce este distinct, a apropia ceea ce este similar. Restul e confuzie, haos, dezordine: bespredel!

Trăind într-⁠o lume aflată dincolo de graniţele lumii noastre, banditul joacă rolul unei conştiinţe lucide şi acide a limitelor noastre: 1. el este „răul” întrupat al societăţii noastre care se reîntoarce, înarmat, împotriva ei. El ne arată că „binele” societăţii noastre este atât de îngust şi atât de egoist încât generează în flux continuu nedreptate după nedreptate, scuipându-⁠şi la groapa de gunoi fiii şi fiicele lipsite de noroc. Bandiţii sunt copiii schilozi, stâlciţi de stânci de o societate… spartană şi care, scăpând, numai ei ştiu cum, cu viaţă, se întorc să ceară socoteală celor ce au făcut sau au permis să li se întâmple aşa ceva, adică nouă tuturor. Pentru ei noi toţi suntem vinovaţi. Noi toţi, cei cărora ne e bine în această societate care lor le-⁠a făcut atâta rău. 2. Banditul este o conştiinţă a meschinăriei modului nostru de economie şi de viaţă bazat pe ecuaţia bani = viaţă. Banditul introduce o disjuncţie exclusivă acolo unde noi toţi credem că există o egalitate. Suntem atât de obişnuiţi cu această idee încât nici nu mai suntem conştienţi de ea, la fel cum nu suntem conştienţi de propria noastră jugulară. Cu cuţitul la gâtul nostru, banditul ne face să devenim brusc conştienţi de fragilitatea ambelor… „Banii sau viaţa!” Deopotrivă, banditul ne arată că timpul înseamnă nu bani, ci suflet, iar a-⁠ţi vinde timpul muncind înseamnă a-⁠ţi vinde sufletul. Banditul este cel ce este stăpân mereu pe timpul său – chiar şi atunci când ajunge după gratii, faţă de noi ceilalţi, ce urmăm, bine dresaţi de societate, de bună voie, mai rău decât nişte sclavi (care uneori mai şi fug), ca nişte roboţi, traseul programului zilnic. 3. În sfârşit, banditul este conştiinţa morţii noastre – el este un adevărat înger al morţii, întruchipat în cartea lui Vasile Ernu de Finkă, un asasin plătit, tatuat cu icoane pravoslavnice. Moartea livrată de el reflectă, scoate la suprafaţă puroiul care curge prin sângele societăţii noastre: faptul că viaţa oamenilor are un preţ. Odată plătit – oricine poate dispune de ea. Dacă viaţa omului este o marfă, de ce ar fi mai puţin moartea lui? În lumea lor, fraierii plătesc ca să trăiască – muncesc, se spetesc, respectă poruncile statului, îşi achită dările către el. Invers, în raport cu banditul ce-⁠i pune cuţitul la gât, „fraierul” plăteşte ca să nu moară. Iar în raport cu asasinul său, fraierul nu mai plăteşte nimic, altcineva a plătit pentru el, dar nu ca să trăiască, ci ca să moară: este achitat!

Condiţionarea neurolingvistică şi evadarea din ea…

Pentru a comunica bandiţii îşi inventează o nouă limbă – fenea –  inteligibilă numai celor admişi în cercul lor, de neînţeles pentru reprezentanţii structurilor de putere. O asemenea limbă trebuie să fie stăpânită la perfecţie de către candidatul la eşalonul superior al banditismului. O secvenţă foarte puternică ne relatează cum puterea sovietică în încercarea ei de a descifra codurile bandelor, alcătuieşte dicţionare convingând anumiţi bandiţi capturaţi să-⁠i divulge cifrul. Cei care trădează (traduttore, traditore) sunt pedepsiţi exemplar: fie sunt omorâţi, fie li se taie limbile. „Războiul limbilor” s-⁠a soldat cu sute de asemenea limbi de trădători aruncate pe străzi.

Necesitatea de a inventa o nouă limbă – nu se reduce însă doar la dorinţa de a nu fi înţeles de duşmanul tău, ci – şi aici se află o mare intuiţie a bandiţilor – provine din frica de a gândi ca el. Cine foloseşte limba oficială, limba statului – gândeşte ca el şi în cele din urmă sfârşeşte prin a se purta conform imperativelor sale. A folosi o limbă presupune o anume sintaxă mintală şi de această sintaxă mintală trebuie să te fereşti înlocuind limba „puterii”, limba statului cu „limba bandei”. Cel care stăpâneşte perfect o limbă ajunge – se spune în mod curent – „să gândească” în acea limbă. Adică să vadă „în” acea limbă, să simtă „în” acea limbă, să se poarte „în” acea limbă. Limba îl vorbeşte pe om – spunea Heidegger şi, într-⁠o formă apropiată, Eminescu. Fără să fi frecventat seminarii private de filozofie, bandiţii intuiesc acest adevăr şi, drept urmare, îl pun în practică – inventând o nouă limbă, o limbă care să reflecte propriile lor credinţe şi propria lor gândire – şi nu credinţele şi gândirea altora, în nici un caz ale puterii.

Nu acelaşi lucru îl fac şi artiştii şi creatorii despre care zicem că inventează noi „limbaje”, „noi modalităţi de exprimare artistică”? Nu au fost ei mereu – pentru „fraieri”, pentru oamenii obişnuiţi şi pentru putere – un soi de bandiţi ce le pun în discuţie temeiurile vieţii şi gândirii lor? Şi nu au suferit aceleaşi represalii din partea reprezentanţilor puterii, dintre care cele mai dureroase au fost încercările de echivalare a limbajului lor cu vocabularul limbii obişnuite?

Poate tocmai de aceea singura modalitate rezonabilă de a traduce fenea bandiţilor este limbajul artistic, limbajul literar – pe care Vasile Ernu îl mânuieşte cu un talent de mare prozator şi de a cărui expresivitate nu face economie. Astfel, ceea ce ar putea părea o scădere a cărţii – anume că bandiţii săi par să fie nişte neverosimile rude de sânge cu personajele dostoievskiene, vorbind o limbă filosofico-⁠literară sclipitoare – se dovedeşte, la o analiză mai atentă, o calitate: cum altfel ar fi putut reda autorul întreaga bogăţie a lumii bandiţilor şi a limbii lor – fenea, dacă nu prin folosirea limbii altor bandiţi, a bandiţilor scriitori, pe care numai ipocrizia ne face să-⁠i acceptăm în societatea noastră, zguduită din temelii de prezenţa şi de gândirea lor?

■ Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor Bandiţii, Polirom, 2016, 362 p.

Total 2 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button