Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Mircea Platon: Normalitatea ca o pradă

Mircea Platon: Normalitatea ca o pradă

Normalitatea are un trecut şi o posteritate. Şi, din acest punct de vedere, unul din semnele cele mai grave ale anormalităţii nu e doar omul fără memorie, ci şi omul fără „urmaşi”: şi nu mă refer doar la copii, sau la ucenici, sau la discipoli

1. O poveste

Dimitri Panin, prieten al lui Alexandr Soljeniţin, povesteşte în notele sale de detenţie despre un anume Petrovici şi despre cum a venit Revoluţia Bolşevică într-⁠un oraş de provincie rusă: „Petrovici era născut în Viatka – devenit după revoluţie Kirov […] Până în 1917, Petrovici şi familia sa trăiseră în modest confort. Tatăl său lucra pentru o linie maritimă al cărei asociat a şi devenit spre bătrâneţe. Mama sa îngrijea de casă, iar fratele şi sora lui mergeau la liceul din localitate. În fiecare duminică mama făcea plăcinte, şi întreaga familie mergea atât la liturghie cât şi la vecernie la catedrală, unde băieţii cântau în cor. Ţineau muşcate pe pervazul ferestrelor. Viaţa se scurgea senină pentru această familie de oameni muncitori. Îşi dădeau toată silinţa să fie buni cetăţeni; în timpul Primului război mondial au donat bani pentru soldaţii răniţi; tatăl lui Petrovici a cumpărat obligaţiuni de război; mama şi sora sa au împletit haine din lână pentru soldaţi. Tatăl său a văzut răsturnarea Ţarului ca pe sfârşitul Rusiei. Curând după Revoluţia din Octombrie, un detaşament de cincisprezece soldaţi a ajuns în oraş. I-⁠au alungat pe reprezentanţii aleşi ai oraşului şi au introdus noua «ordine» bolşevică. Două regimente de rezervă ale vechii Armate Imperiale erau staţionate în Viatka, dar nu s-⁠au opus în nici un fel. Singurii oameni care au încercat să opună rezistenţă au fost membrii clubului de vânătoare – oameni bătrâni, cu puşti cu alice. Cei mai mulţi dintre ei luptaseră împotriva turcilor în 1877 şi nu se temeau de gloanţe. Au încercat să ia primăria cu asalt, dar au fost seceraţi de mitralierele bolşevice. Cei care nu au murit imediat au fost lichidaţi de CEKA. Scursurile societăţii deveniseră de acum stăpânii absoluţi ai cetăţenilor din Viatka. Curând au început percheziţii, arestări, execuţii de ostateci, confiscări ale proprietăţii private şi munca forţată. Oamenii au început să se denunţe unii pe alţii şi neîncrederea reciprocă a fost deliberat însămânţată între ei. Nu mai fuseseră niciodată atât de umiliţi şi de degradaţi ca acum […]. Înainte de arestarea sa Petrovici ţinuse prelegeri despre piese de maşini la universitate. Fusese atât de ocupat cu acest subiect încât nu găsise timp să scrie mai pe larg despre anii tinereţii sale – nici chiar în jurnalul pe care l-⁠a ţinut cu sfinţenie în lagăr. Tot ce a reuşit să aştearnă pe hârtie erau câteva generalităţi care arătau cât de ataşat era de bucuriile simple ale zilelor de odinioară. Mai notase de asemenea şi că fericirea oamenilor simpli era legată de casă şi de familie – simbolizate de acele muşcate roşii, de exemplu, care erau un semn al începutului de prosperitate […] Petrovici îşi arăta respectul şi dragostea pentru «reacţionarul mod de viaţa burghez» susţinând că orice om ar trebui să fie proprietarul unei case pentru el şi familia lui şi să câştige destul cât să-⁠şi poată procura cele necesare traiului. Mai mult, trebuia să se bucure de libertăţi cetăţeneşti, să aibă capacitatea de a se apăra pe sine şi pe semenii săi în faţa pericolului, să poată să-⁠şi educe copiii în spiritul credinţei sale şi să aibă acces la informaţii adevărate”.1
Ţinută astfel, în ochiul memoriei, ca o muşcată în fereastră, normalitatea e uşor de recunoscut. Unii o consideră un fapt al trecutului. Şi o regretă flasc. Alţii o detestă de pe poziţii ideologice, văzând în ea doar rasism, misoginism, homofobie, paseism, exploatare a omului de către om. Alţii încearcă să o regăsească, sau să o prelungească, cu preţul tuturor compromisurilor, asemeni celor care defrişează şi vând pădurile ţării pentru a-⁠şi face ei o vilă undeva, la munte, într-⁠o zonă împădurită.2 Sau asemenea celui care dă o mână de ajutor la uciderea sau îndobitocirea copiilor altora pentru a-⁠şi putea el întreţine şi trimite la şcoli particulare proprii lui copii. În climatul României de astăzi, trecute prin comunismul cel vechi şi cel nou, normali nu sunt tineri care au murit în decembrie 1989, ci cei care i-⁠au împuşcat sau au profitat de pe urma morţii lor. Pentru mulţi dintre cei care au citit paginile de mai sus, normali nu sunt veteranii ruşi de la 1877 care s-⁠au opus cu flintele lor bolşevicilor, ci ofiţerii celor două regimente ale armatei ţariste care au ales să stea în cazărmi şi să joace cărţi în vreme ce oraşul era luat cu asalt de o mână de bolşevici neisprăviţi. Normalitatea a devenit, pentru cei mai mulţi dintre noi, un lux sau o activitate conspirativă. Trebuie să-⁠ţi vinzi sufletul ca să-⁠ţi cumperi o casă. Trebuie să ucizi sau să batjocoreşti copiii altora ca să poţi avea grijă de copiii tăi. Ţi se spune mereu că aşa e normal: care pe care. Că trebuie să pustieşti totul în jur ca să îţi poţi crea mica ta oază. Că, politician fiind, trebuie să furi banii spitalelor din România ca să poţi merge să te operezi în spitale occidentale. Normal e, în România, să ceri mită, să falsifici criteriile, sau să nu ai nici unul, să linguşeşti, să-⁠ţi „ştii interesul”, să „dai din urechi”, să te faci că nu vezi, să spui/ scrii/cânţi ce ţi se cere, să adulezi sau să dărâmi fără a înţelege, să-⁠ţi plângi de milă, să fii cinic crezând că astfel dai dovadă de inteligenţă, să „tragi ţeapă”, să „dai plasă” şi să uiţi. Nu să ierţi, ci să uiţi. Sau să dispari.

2. O idee

Dar normal nu e să ai unul, doi, treci, cinci, şapte, nouă copii şi să faci, în numele lor, toate compromisurile posibile. Normal e să ai unul, doi, trei, cinci, şapte sau nouă copii şi să le laşi moştenire o ţară în care vor putea şi ei avea unul, doi, trei, cinci, şapte, nouă copii şi flori în glastră. Şi asta pentru că normalitatea nu e punctuală. Normalitatea nu poate fi consumată, ca o pradă. Nu eşti normal, deoarece consumi normalitate: deoarece îţi cumperi o casă, faci mici pe grătar la conac, te zahariseşti mic burghez sau bei porto fără să pătezi incunabulele din colecţia proprie pe care tocmai le răsfoieşti în vila de la Snagov. Eşti normal dacă trăieşti normal, dacă generezi normalitate. Şi uneori e mai normal mic-⁠burghezul care lasă paharul de vin, nebăut, pe masă şi pleacă să împuşte bolşevici decât aristocratul care stă calm în fotoliu, aşteptând să vadă cine va câştiga ca să ştie care va fi noua „normalitate” pe care va trebui să o îmbrăţişeze dacă vrea să-⁠şi păstreze fotoliul în care poate medita la profitabila zădărnicie a lucrurilor.

Normalitatea are un trecut şi o posteritate. Şi, din acest punct de vedere, unul din semnele cele mai grave ale anormalităţii nu e doar omul fără memorie, ci şi omul fără „urmaşi”: şi nu mă refer doar la copii, sau la ucenici, sau la discipoli, elevi, nepoţi, sau la alte persoane cărora ai apucat să le dăruieşti ceva trăind normal cu ei. Persoana ştie că are un trecut şi un viitor atât în planul firesc, cât şi suprafiresc. Are un tată şi devine tată: de familie, spiritual sau duhovnicesc. E creat de Tatăl şi se va întoarce la Tatăl. Regele, preotul, tatăl sunt imagini ale Tatălui, ale Părintelui. Trecutul nu e abolit, ci împlinit în viitor, care nu e lepădare de „trecutul vinovat”. În lumea postmodernă însă, în care identităţile Sunt obligatoriu hibride şi în care normalitatea e considerată o simplă convenţie, trecutul e vinovat, întâmplător, sau „sub vremi”, şi viitorul nu are nici o legătură cu noi. Şi trecutul, vinovat, şi viitorul, ştiinţific, sunt folosite doar pentru a ne induce sentimentul de vinovăţie, de culpă că suntem aşa cum suntem. Trecutul e judecat din perspectiva viitorului pentru că momentul creaţiei e, în lumea întoarsă postmodern pe dos, în viitor. În viitorul fără de trecut, din care izvorăsc fiinţe şi lucruri sui-generis, fără Tată, fără istorie, fără memorie, cu o „normalitate” descrisă cel mai bine ca „manual de funcţionare”.

Dar normalitatea nu e o modalitate de devorare a realităţii, ci de perpetuare a ei, de perpetuare a prezenţei, şi chiar o formă umilă de transfigurare a ei. Normalitatea e lucrarea realităţii, e lucrarea firii. Normalitatea e buna noastră aşezare în fire, buna noastră aşezare creaturală: firescul. Normalitatea e aşadar legată de prezenţa în lume a persoanei, a omului creat după chipul şi lucrând să ajungă după asemănarea lui Dumnezeu. Normalitatea e, deci, clorofila eliberată de buna lucrare a persoanei în lume. A consuma ticălos o carte, un vin sau o mâncare făcută bine de un om onest nu te face un om normal, ci doar o căpuşă. Omul normal e cel care recunoaşte că libertatea e totuna cu adevărul, şi că ambele sunt o cale, adică se cer trăite, nu doar observate de la distanţă astronomică. Omul care se înrobeşte falselor libertăţi poate consuma „normalitate”, dar nu poate perpetua normalitatea.

A trăi normal înseamnă a trăi ţinând cont de realitate: de realitatea firii căzute şi de realitatea firii mântuite. Încercarea firii căzute de a deveni fire mântuită dă naştere, dacă nu la sfinţenie, măcar la normalitate. Orice ideologie sau sistem care ne absolvă de responsabilitate ne absolvă de libertate şi astfel de normalitate. Pentru că, după cum am spus, normalitatea nu poate fi consumată, colonizată, cumpărată. Ea poate fi doar generată de persoane libere. Normalitatea e dependentă de libertate. De aceea, ideologiile totalitare actuale caută să ne răpească libertatea sub diverse pretexte, mergând de la grija faţă de noi până la grija faţă de alţii sau faţă de genericul „celălalt”. Bătălia împotriva normalităţii merge mână în mână cu bătălia împotriva libertăţii.

Şi bătălia împotriva libertăţii se duce, în mod pervers, în numele libertăţii absolute, al omului lipsit de responsabilităţi, dezrobit de propria identitate, dezrădăcinat din propria naţiune, eliberat de dogme, polimorf sexual, poligam şi globalizat. Dacă accepţi, conform behaviorismului corect politic, că doar „societatea patriarhală e vinovată” pentru răul pe care îl face un violator, atunci accepţi că doar societatea e liberă. Fără responsabilitate, nu există libertate. Nevinovăţia ideologică e nevinovăţia sclavului căruia nu i se spune că e rob doar ca să nu afle că se poate elibera.

Erzaţurile de normalitate sunt rodul erzaţurilor de realitate. Erzaţul de normalitate e obţinut prin mişcarea liberă în interiorul unei false realităţi. Un comunist, de exemplu, care se mişcă autonom în cadrul falsei realităţi constituite de celula de partid şi de lectura marxistă a realităţii, trăieşte un erzaţ de normalitate. Un activist al corectitudinii politice, asemenea. Orice instalare, oricât ar fi ea de comodă şi de benevolă, într-⁠o grilă reducţionistă de înţelegere a realităţii, nu creează normalitate, ci anormalitate pentru că secţionează omul fie de trecutul, fie de prezentul, fie de viitorul său, adică fie de starea de creatură, fie de asceză, fie de mântuire, îi refuză adică fie adevărul, fie calea, fie viaţa.

3. Un final

Există astăzi ideea că normalitatea e o convenţie, că normal e „ceea ce se face”, că normal e să faci ceea ce vezi pe alţii că fac. Normal înseamnă, în acest sens, a urla cu lupii, a nu înota împotriva curentului, a te adapta. Nu există normalitate, ci doar procente de populaţie şi de „opţiuni”. Normalitatea e redusă astfel la efemeridă, la modă. Ce vor – deşi nu aleg! – „masele” e bun. Maselor li se opune „elita”, împărţită în cei care vor să instrumentalizeze politic creştinismul, şi cei care nu vor. Unii, cei pentru care Biserica trebuie instrumentalizată politic şi folosită pentru virtuţile ei „civilizatorii”, îşi spun „de dreapta”. Ceilalţi, care nu acceptă utilitatea socială a Bisericii, îşi spun „de stânga”. Pentru primii, creştinismul e o cultură. Pentru ceilalţi, o incultură. Pentru ambele tabere, un mit. În rândul elitei, masificarea nu e cu nimic mai prejos decât în cel al „vulgului”. Manipularea mediatică, manufacturarea publicitară a consensului, invidia egalitaristă, clientelismul, mafiotismul sunt la fel de mari şi la fel de acceptate ca şi în rândul restului populaţiei.

E normală această stare de fapt? Procentual, aşa funcţionează România, cât mai funcţionează. Aşa e modelul. Dar e normal? Nu. De ce? Cât la sută din români nu funcţionează după acest model? Nu ştiu. Ştiu doar că sunt. Pe unii îi cunosc, pe alţii îi bănuiesc. Dar normalitatea nu se judecă procentual. Aşa după cum, dacă peste o sută de ani, în urma unor inginerii genetice şi sociale, 80% din populaţie vor fi androizi unisex, asta nu îi va face normali, ci doar coerenţi în interiorul paradigmei date. Va fi un „adevăr” care nu corespunde nici unei realităţi. Asemenea delirului nebunilor.

România are un deficit uriaş de normalitate pentru că are, în premisele de la care porneşte, un deficit uriaş de realitate. O falsă abordare a realităţii duce la o falsă normalitate: la figuranţi, decoruri şi vedete. Practic, România e un uriaş studio de televiziune dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei din studio se uită la cei din azilul de noapte nu ca la oameni, ci ca la o „masă biologică”, ca la o „populaţie” bună de manipulat, supt şi sacrificat. Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio nu ca pe oameni, ci ca pe „vedete”, ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă joci după regulile jocului. Din toată această dinamică, realitatea umană, rostul şi scopul nostru în lume au dispărut sub lozincile „înţelepciunii” („de, fă şi tu ce ţi se cere, adaptează-⁠te”) sau ale „civilizării” politic corecte.
România e prea relaxată, prea satisfăcută cu sine însăşi, prea coerentă cu propriile premise pentru a fi normală. E o Românie punctuală: fără trecut, fără viitor şi cu un prezent al uitării de sine. E uitarea de sine a fiarei în timp ce sfâşie normalitatea ca o pradă.

Note:

1. Dimitri Panin, The Notebooks of Sologdin, trad. John Moore (New York: Harcourt Brace Jovanonich, 1976), p. 216-⁠218.
2. În articolul „We’re running out of room in town”, publicat de Bill Briggs în Financial Times, 23 februarie 2007, autorul vorbeşte despre situaţia unui micuţ orăşel american de munte de unde, spre nemulţumirea bogătaşilor care şi-⁠au cumpărat case acolo (preţul unei case e de 2 milioane de dolari), a plecat toată populaţia. Bogătaşii îşi cumpăraseră case tocmai pentru că voiau să aibă în jur pitorescul „oamenilor simpli” împreuna cu peisajul alpestru. Instalarea în orăşel a bogătaşilor a atras însă după sine creşterea preţurilor atât la proprietăţi, cât şi la bunuri de consum, astfel încât oamenii obişnuiţi au plecat şi bogătaşii au rămas singuri şi mofluzi, plângându-⁠se că orăşelul e pustiu după căderea serii, când „poporul” închide magazinele şi pleacă acasă, în vale, unde totul prinde viaţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest