Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Tăcere şi cunoaştere

Tăcere şi cunoaştere

George Remete (n. 1954, Poiana Sibiului), teolog, filosof, scriitor, traducător, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Alba‑Hunedoara, teolog ortodox strălucit, în primul rând, cu o carieră universitară la Bucureşti şi Alba Iulia, este o personalitate cu o operă temeinică, din care amintesc volumele: Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox‑lutheran, teză de doctorat, 1999, editată în 2009; Cunoaşterea prin tăcere (2004‑2020, cinci ediţii, premiată de Academia Română în 2006); Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu (2005‑2017, trei ediţii); Martin Heidegger între fenomenologie şi teologie (2010); Fiinţa şi credinţa (3 vol., 2012‑2016); Dogmatica Ortodoxă (şase ediţii, ultima în 2016, destinată seminarelor ortodoxe), Leacuri contra evlaviei (2 vol., Bucureşti, Editura Paideia, 2018, 2021); Iisus Hristos, iubirea trădată (3 vol., Bucureşti, Editura Paideia, 2019‑2020). A tradus din Rabindranath Tagore, Max Picard şi Wolfhart Pannenberg.

Cele cinci tomuri ale tratatului Cunoaşterea prin tăcere au fost retipărite în trei volume, într‑o ediţie revizuită, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, la Editura Reîntregirea, Alba Iulia, în 2020 (I, Tăcerea artistică a lumii, II, Tăcerea artistică a omului, III, Tăcerea filosofică şi teologică). Despre o estetică şi o condiţie umană a tăcerii s‑a vorbit, desigur, în cultura lumii, de la spiritualitatea extrem orientală (daoism, budism), presocratici şi Sfinţii Părinţi şi de la celebra restul e tăcere shakespeariană până la Eminescu, G. Bacovia, Lucian Blaga, Rainer Maria Rilke, Heidegger, André Neher[1] (1914‑1988), Nichita Stănescu, Susan Sontag (1933‑2004) şi David Le Breton (n. 1953). Scriitoarea americană a elaborat o „retorică a tăcerii”, ca strategie de rezistenţă critică în faţa abuzurilor de interpretare şi a imposturii în artă[2]. În genere, cercetările s‑au limitat la o estetică şi o filosofie a tăcerii: Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă (Ludwig Wittgenstein). Noutatea pe care o aduce George Remete este extinderea complexă, exhaustivă, la trei niveluri de Realitate: artă, filosofie şi teologie. Asta face autorul în cele trei masive volume, toate înglobând 1247 de pagini. Un proiect hasdeian (răsplătit, pe bună dreptate, de Academia Română), dus la capăt cu o răbdare benedictină de către autor, cum se‑ntâmplă, altminteri, şi‑n celelalte cărţi dăruite culturii româneşti.

Autorul începe cu ceea ce putem numi ontoestetică a tăcerii, extinsă la tăcerea artistică a lumii, la tăcerea artistică a omului, culminând cu tăcerea filosofică şi teologică. În notele de faţă, voi începe cu prima temă, cea a primelor două volume. Fiind vorba de cunoaştere, autorul încearcă o sinteză îndrăzneaţă între formele cunoaşterii, cu extensie acoperitoare între catafatic şi apofatic, experiate la toate cele trei niveluri de Realitate, în sens disciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar, chiar dacă autorul nu operează cu metodologia transdisciplinarităţii. Încă din Argument, George Remete atrage atenţia că tradiţia culturală şi teologică a insistat mai cu seamă asupra formelor tăcerii şi prea puţin asupra conţinuturilor. Cartea sa încearcă să recupereze conţinutul/substanţa (poate şi în sensul camilpetrescian al cuvântului) ascunsă în haina formelor care duc la ideea echivalării tăcerii cu neantul, cum se întâmplă în cugetarea lui Emil Cioran despre neantul valah, bunăoară. Heidegger, în consonanţă cu Logosul divin, a afirmat: „cuvântul este acel ceva care ţine şi menţine un lucru în fiinţa sa” (Unterwegs zur Sprache). În acelaşi timp însă cuvântul îşi arată limitele sale, cum observase Eminescu (Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?), iar după el Nichita Stănescu, care a pus în balanţă cuvântul şi necuvântul, indiciu că dincolo se ascunde tăcerea/necuvântul: „Orice cuvânt din orice limbă este un strigăt de moarte” (A inventa o floare). „Atât sub raport existenţial, cât şi artistic, filosofic şi teologic, – spune George Remete – cuvântul totdeauna limitează. Cuvântul uman se mişcă, acţionează şi este eficient în spaţii comune, el nu are acces de fapt în abisurile cunoaşterii şi în infinitul existenţei”. La prima vedere, omul e înclinat să creadă că tăcerea exprimă golul fiinţial, pe când cuvântul – plinătatea fiinţei. Raportul trebuie răsturnat, cum a făcut‑o rabinul Menzel (citat de David Le Breton): „Tăcerea este bună, chiar dacă este goală; cuvintele, nu: dacă sunt goale, aşa rămân”. Altfel spus, cuvântul omenesc nu are acces la Fiinţă fără tăcerea care este Fiinţă: „Tăcerea este izvorul cuvântului, pentru că este Existenţa Absolută ca izvor al tuturor existenţelor”, cum a intuit şi Rilke. Logosul, ca limbaj al lui Dumnezeu, este tăcerea, spune Jean‑François Thomas, iar Simone Weill a legat strigătul Fiului de pe cruce cu tăcerea Tatălui. Raport paradoxal, căci „tăcerea nu există fără cuvânt şi cuvântul nu există fără tăcere”, aceasta născând cuvântul: „Altfel spus, cuvântul este fenomenul fiinţei, iar tăcerea este rădăcina sau esenţa fiinţei”.

La limită, omul este deopotrivă locaş al fiinţei (viaţa) şi al nefiinţei (moartea), aceasta din urmă fiind „tăcerea absolută”, care este „experienţa cea mai dură, mai frecventă şi absolută a distrugerii fiinţei sau experienţa perfectă a nefiinţei ca experienţă umană”. Cu toate acestea, mysterium mortis („enigma”, „runa”, în viziunea lui Eminescu) arată că „fiinţa nu poate intra total în nefiinţă, că moartea este un accident al fiinţei şi nu o neantizare a ei”: „Moartea ca sfârşit absolut este o idee goală şi nici spaima morţii nu oferă o reprezentare a ei” (Paul‑Louis Landsberg). Toate sunt semne ale sacrului, misterul exprimându‑se prin tăcere. Athenagoras I (1886‑1972), Patriarhul Constantinopolului, încredinţa: „Fără moarte, viaţa ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deşteptare”. Tăcerea morţii transfigurează iubirea întru Fiinţă, „creşterea fiinţei întru sacrificiu”, ca taină a Învierii.

În plan artistic, tăcerea este teritoriul vast al fecundităţii creatoare, ca în una dintre capodoperele postume ale lui Eminescu, În zădar în colbul şcolii…: „Nu e carte să înveţi/ Ce viaţa s‑aibă preţ –/ Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş‑ai s‑auzi cum iarba creşte”. Practic, George Remete închină primele două volume tăcerii artistice, pregătind terenul pentru tăcerea filosofică şi cea teologică, din al treilea. În nici o cercetare hermeneutică de factură tematistă n‑am întâlnit atâta erudiţie, funcţională, îndelung acumulată, din sfera liricii româneşti şi universale care probează fecunditatea esteticii tăcerii. Cuvintele dobândesc legitimitate estetică numai în măsura în care vin din izvorul fiinţial al tăcerii.

Când la întretăierea anilor ’70‑80’ din secolul trecut, m‑am confruntat cu arta cuvântului la Eminescu şi Bacovia, am fost surprins să constat cât de îndepărtaţi erau cei doi poeţi de retorica tradiţională, dar şi de cea „modernistă”, prin enorma economie a limbajului obişnuit, în efortul de a da câştig de cauză sublimbajelor naturii şi lucrurilor, dovadă, la Eminescu, a existenţei a numeroase variante, supuse unor dramatice reducţii fenomenologice. Ca şi Hamlet, eul artistic eminescian respingea hotărât‑polemic vorbăria: Din mii şi mii de vorbe consist‑a voastră lume. N‑am ezitat, atunci, să vorbesc despre o estetică a tăcerii, la Eminescu. În locul cuvintelor, Eminescu[3] şi Bacovia[4] lăsau loc glasurilor celor care nu cuvântă, vorba lui Emil Gârleanu, pentru ca un neomodern de mare rafinament, ca Nichita Stănescu, să vorbească de necuvânt. În poezia basarabeană, regretatul Nicolae Dabija reinventa precuvântul, pe urmele lui Noica, iar Victor Teleucă crea cuvântul biform[5], o încercare aproape disperată de a lărgi şi potenţa capacitatea limbii de a acumula sensuri antinomice. Dar tăcerea ca fiinţă, ne spune George Remete, nu există în abstract, restaurarea ei însemnând restaurarea limbajului (tchen ming, Confucius), adică renaşterea sensului, după Plutarh, autorul textului De garrulitate (Despre vorbărie): „Să tăcem despre cuvânt şi să cuvântăm despre tăcere”. Şi asta, fiindcă „Cuvântul este mesagerul tăcerii, slujitorul ei, şi nu invers” (p. 100). Cuvintele sunt partea vizibilă a aisbergului, pe când tăcerea – partea nevăzută: „Cuvintele sunt atât de neputincioase/ În faţa poeziei/ Cum să faci poezie cu ele?” (Marin Sorescu, În arcul de senzaţii). Modernii şi postmodernii au degradat cuvântul, l‑au cancerizat, cum remarcă Emil Cioran, pe când arta este, prin excelenţă, „spaţiul tăcerii”, al liniştii, echilibrului, spaţiul iubirii înseşi. Cum zice Eminescu: „Ne spuneam atât de multe/ Făr‑a zice un cuvânt”.

Capitolele 2‑3 din volumul I radiografiază sentimentele şi stările umane congenere tăcerii artistice: absenţa, despărţirea, înstrăinarea, solilocviul, singurătatea distructivă, singurătatea creatoare, crima învăluită în tăcere, presimţirea morţii, stingerea vieţii şi a sensului, dar şi memoria morţii – doliul, destinul, mysterium mortis, culminând cu maladie à la mort, în limbajul lui Kierkegaard[6], tăcerea artistică mortală, în accepţia, cu mult extinsă la George Remete, ca „negativ suprem” al tăcerii, în forma cea mai gravă arătându‑se „înfrângerea în faţa morţii”, când disperarea este atât de distructivă, încât individul uman nu mai poate nici să moară, ca în Pastelul lui G. Bacovia: „Şi tare‑i târziu/ Şi n‑am mai murit…”. Toată această vastă plajă a fenomenologiei artistice creşte din tainele tăcerii: „Seminţele artei încolţesc şi cresc numai în tăcere. Creatorul este îndemnat discret, dar ferm: «Nu tulbura această încolţire prin vorbă, ci lasă‑le să germineze singure în linişte şi în secret»” (Inazo Nitobé). Eminescu, recunoaşte Părintele George Remete, a sintetizat genial puterea tăcerii artistice: „Dară ochiu‑nchis afară, înlăuntru se deşteaptă” (Scrisoarea III), ajungând până la rădăcina rădăcinilor: „Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă‑ngână cântul unei vechi evlavii” (Când însuşi glasul). Gândire artistică, filosofică şi teologică concentrată în două versuri.

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

Note:
[1] Cf. André Neher, Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, 1970, vezi versiunea românească, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002.
[2] Susan Sontag, The Aesthetics of Silance, in Styles of Radical Will, Picador, 2002.
[3] Vezi Theodor Codreanu, Eminescu – Dialectica stilului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984.
[4] Theodor Codreanu, Complexul Bacovia, Chişinău, Bucureşti, Editura Litera, 2002.
[5] Cf. Theodor Codreanu, studiile despre Nicolae Dabija şi Victor Teleucă, în Scriitori basarabeni, Bucureşti, Editura Academiei, 2019.
[6] Sören Kierkegaard, Maladia mortală, Ed. Omniscop, Craiova, 1998.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest