Teatru - Dramaturgie

„La aniversară” sau Zilele „Elvira Godeanu”

Un eveniment cultural de rezonanţă a avut loc, între 20‑30 septembrie, la Târgu Jiu, produs de Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” la aniversarea a treizeci de ani de existenţă. Pe parcursul a zece zile, astfel, s‑au desfăşurat în serie manifestări culturale de varii genuri (teatru, muzică, dans, spectacole stradale şi pentru copii) la care şi‑au adus contribuţia trupe şi companii invitate din ţară: Teatrul Masca (Românii la porţile lumii), Oltenia Big Band, Filarmonica din Craiova (Poveşti din Târgu‑Jiul de altădată), Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani (Eroine, regia Andrei Măjeri), Tango Orchestra din Cluj (Buenos Aires Tango Nights), Teatrul Coquette din Bucureşti (Ursul, regia Ruxandra Bălaşu), Luiza Zan Quintet (Jazz) etc., etc. Între acestea, producţiile teatrului gazdă, trei la număr, Sus, La Lilieci (scenariu Ana Maria Nistor, regia Florin Liţă), Singurătatea pietrelor de Flavius Lucăcel şi D’ale Carnavalului de I.L.Caragiale, ambele în regia lui Gelu Badea, nu numai că au reţinut atenţia, ci au şi prefigurat cu claritate un mesaj de conectare a instituţiei sărbătorite la proiecte importante şi deschidere spre viitor. Actualul manager, Mariana Ghiţulescu, mizând „pe evoluţie, nu pe revoluţie”, demonstrează că e decisă să schimbe statutul valoric al teatrului pe care îl conduce. Strategiile ei vizează deopotrivă repertoriul şi regizorii cu care va colabora, în ultimă instanţă creativitatea în contextul unor canoane estetice diverse, dar şi o orientare declarată către un profil de promovare a regiei şi dramaturgiei feminine. Un asemenea obiectiv, desigur, e de aplaudat, întrucât pe frontispiciul teatrului din oraşul „cât o batistă”, cum aprecia Nicolae Iorga că e Târgu Jiu, figurează numele Elvirei Godeanu, marea actriţă băştinaşă a locului.

Nu am reuşit să văd, din păcate, spectacolul după poemele lui Sorescu. Mă voi referi, de aceea, doar la Singurătatea pietrelor şi D’ale Carnavalului. Cum Flavius Lucăcel e un autor mai puţin cunoscut, simt nevoia unei scurte prezentări. El e un creator cu multiple preocupări. Alături de cele literare (dramaturg, poet, probabil şi prozator), nu trebuie să i le omitem nici pe cele din domeniul artelor plastice, fiind realmente un artist vizual care performează, cu expoziţii de succes în ţară şi străinătate, Israel, Spania, Franţa, Italia etc. În expoziţia din februarie a anului în curs de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Edenul din Silvania, Lucăcel panoramează în ferestrele vechi din lemn, recondiţionate şi învestite cu cod estetic, „ferestre‑oglinzi”, „ferestre‑tablouri”, configurând dimensiunea unui spaţiu spiritual arhaic încărcat de semnificaţii. Procedeul pe care îl practică e unul de reciclare a obiectelor de altădată (ştergare, velinţe, cuverturi, cadre de ferestre considerate inutile de proprietarii lor) în veritabile opere de artă. Dacă pentru artistul vizual Flavius Lucăcel trecutul pare fascinant şi fertil, dramaturgului prezentul e cel ce‑i asigură obsesiv o tematică „a lipsei de încredere în sine şi în celălalt”, „a lipsei de caracter”, „a misoginiei din societatea românească bolnavă”. Între piese precum Ceai de Fluturi, Trecătoarea pisicii, Ospiciul local etc., aceea devenită spectacol la Târgu Jiu, Singurătatea pietrelor, e un text remarcabil, cu o structură poematică, nominalizat la Premiile UNITER în 2016. Subiectul explorează deopotrivă comunicarea şi non‑comunicarea dintre indivizi, confruntări dintr‑un mediu social în care a fi „altfel” presupune implicit marginalizare, drama membrilor unei familii căreia îi aparţine o persoană cu probleme speciale. Scenele se succed coerent, în suită, aduc în prim‑plan, alternând flash-uri de memorie, un cuplu de tineri, respectiv Ea (Mama) şi El (Tata), cum şi pe fiul lor aflat într‑o stare de dezechilibru. Evident, demersul dramaturgic propune un proces de conştientizare a faptului că autismul nu ar trebui să împingă înspre recul familia şi pe cel care suferă de sindromul în discuţie. Ab initio replici de genul „Cum gândeşte vântul? Vântul nu gândeşte. O ia haihui ca mine.Vântul e un copil special” introduc cititorul, în speţă spectatorul, în realitatea cotidiană a unui cămin în care creşte un copil „diferit” de ceilalţi copii. În dublu rol, regizor şi scenograf, Gelu Badea îşi concepe spectacolul ca o călătorie, dar nu una în sens fizic, de natură să descopere un spaţiu geografic, ci ca o incursiune în intimitatea propriilor sentimente şi frustrări, ca un dialog cu sine şi ceilalţi. Într‑un decor minimalist, redus la trei cuburi precum nişte podiumuri şi un fundal‑ecran, filmaţi înainte de începerea reprezentaţiei, spectatorii apar şi ei implicaţi în „poveste” ca actanţi. Cuplul Ea‑El (Mama‑Tata) îşi coordonează perfect mişcările în prestaţii de relief, cu replici rostite în răspăr, fragmentat, fără ca, în contrast cu fiul, să se deconecteze de la trauma existenţei lor. Cuvintele declanşează emoţii şi transformă energia în motiv de meditaţie. Prin inversarea vârstelor personajelor, distribuind în rolul copilului un actor pentru care, biologic vorbind, anii copilăriei au trecut demult, iar în părinţi doi actori foarte tineri, regizorul a dorit să sublinieze luciditatea, maturitatea şi iubirea necondiţionată pe care o nutreşte o fiinţă neacceptată în ordinea firească a unei comunităţi în raport cu lipsa de maturitate şi intoleranţa indivizilor înscrişi în regulile normalităţii. Cu naturaleţe şi inocenţă, cu mijloace particulare de transfigurare, Eugen Titu (Copilul) devine un element cu adevărat insolit în spectacol. Adelina Puzdrea (Mama), aci cu accente de duioşie, aci de patetism, îşi susţine partitura sensibil şi diferenţiat de la o stare la alta. Mihai Rădulea (Tata), în schimb, supradimensioneză la nivel de conştiinţă, cu acoperire psihologică, tragedia familiei sale, asumându‑şi‑o cu pasivă resemnare, distant parcă. Excelent punctate regizoral prin tehnica mise en abyme, vădit cu intenţia de a se grada intensitatea dramatică şi emoţională a textului, sunt cele trei momente plastice din fluxul reprezentaţiei în care personajele rămân secunde bune într‑o postură statică, amintind de Pietá lui Michelangelo. La rândul lor, prezenţa constantă a „ochiului” camerei de filmat (operator: Iulian Marinescu) şi imaginile digitale (video mapping: Florin Rotaru) se dovedesc a fi soluţii complementare armonios integrate în acţiune. Gelu Badea realizează, acordând credit simplităţii, în ideea că simplitatea înseamnă rigoare, echilibru, autenticitate şi stil, un spectacol care obligă să nu „ne privim intens, fără a vedea nimic”, ci să vedem dincolo de aparenţe.

A doua premieră, D’ale Carnavalului, tot în regia lui Gelu Badea, are programatic, ca opţiune repertorială, o semnificaţie simbolică şi se circumscrie inspirat momentului aniversar. Ea trimite direct la anul 1993. Adică atunci când cu acelaşi autor şi cu aceeaşi piesă şi‑a făcut apariţia în peisajul artistic românesc un nou teatru. În ceea ce priveşte spectacolul vizionat sunt tentată să spun în primul rând că e derutant, dar totodată plauzibil şi provocator, marcat de un prolog care serveşte ca un portal în pătrunderea universului caragialian. Regizorul mixează în scenariu, fără să fie cazul să vorbim neapărat de infidelitate faţă de textul original, scene din O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Oscilarea perpetuă a ipotezelor în care realitatea se intersectează cu imaginarul, cu fantasticul, din punct de vedere speculativ într‑un mod sugestiv, riscă totuşi într‑o oarecare măsură să creeze confuzie. Adusă în aceeaşi „încăpere”, aproape întreaga faună a dramaturgiei caragialiene, interpretată în stil tradiţional ori nu, purtând costume de epocă ori moderne, apare ca o componentă a unui complex de semne teatrale. Formula de spectacol în ansamblu, deşi îngreunează receptarea, lasând impresia de eclectism, îndeamnă cu aplomb la reflecţie. Scenografia lui Mihai Vălu, gândită metaforic, funcţional oferind mai multe posibilităţi de manevrare, se bazează pe unsprezece dulapuri. Prin uşile acestora intră şi ies actorii din scenă şi tot ele delimitează spaţial frizeria lui Nae Girimea. Aici, de pe un stingher scaun stomatologic, un personaj neidentificabil, cumva bizar, îmbrăcat în negru şi cu mască pe chip, se întreabă retoric din clarobscurul scenei „Cine sunt eu?”. Moartea devine astfel personajul central, şocant şi neaşteptat, care prevesteşte, grotesc câteodată, sfârşitul, haosul, nefericirea. Veselia morbidă în care sunt antrenaţi interpreţii (Radu Tudosie, Georgiana Enache, Oana Marinescu, Eugen Titu, Ion Alexandrescu, Iulian Marinescu, Vlad Fiu, Pompiliu Ciochia, Luminiţa Şorop, Mădălina Ciobănuc, Tedi Popescu, Monica Sfetcu, Mircea Conţ, Simona Urs, Adrian Şerban, Cornelia Diaconu, George Drăghescu şi Adelina Puzdrea), fiecare în felul lui un protagonist, îmi aminteşte de Martinez Estrada, în accepţiunea căruia „carnavalul ca sărbătoare a impersonalităţii şi a anonimatului (…) este starea alotropică a tristeţii, imitarea ei, masca ei”. Din perspectivă carnavalescă, aşadar, a măştii, a desfrâului, a libertăţii amorului, Gelu Badea îşi subiectivează viziunea, recontextualizând‑o prin imperative tematice şi estetice de ultimă oră, posibil influenţat de versurile eminesciene „alte măşti, aceeaşi piesă”.

Reţinem, în încheiere, că la Târgu Jiu, după perioade de confruntare cu interese şi orgolii deşarte, Teatrul „Elvira Godeanu” aspiră cu îndreptăţire să dobândească o identitate proprie în faimoasa urbe tutelată de spiritul lui Brâncuşi. Aceasta cu atât mai mult cu cât Mariana Ghiţulescu ştie ce trebuie să facă şi deţine toate atuurile pentru a face.

■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist

Dana Pocea

Total 1 Votes
0

Dana Pocea

Dana Pocea (actriță, editor, critic de teatru, autoare de eseuri și comentarii literare) s-a născut într-o familie de aromâni  în comuna dobrogeană Cogealac.

A abosolvit Liceul nr. 8 din Constanța, iar în 1998 Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București, secția actorie, cu examenul de licență susținut la UNTEC.

Debutează ca actriță la Teatrul Dramatic din Constanța în Penthesilea de Henrich von Kleist sub bagheta regizorală a Cătălinei Buzoianu. Tot aici joacă, în regia lui Alexa Visarion, Mașa din Pescărușul. Se stabilește, apoi, în Capitală unde evoluează în numeroase spectacole de succes. Prima apariție e în Ceasornicăria Taus de Gellu Naum, regizor Mircea Marin, după care urmează Pietonul și furia și Viitorul e în ouă, în regia lui Alexander Hausvater și respectiv Mihai Măniuțiu. Ambele  texte poartă semnătura lui  Eugen Ionescu și au făcut parte dintr-un proiect inițiat de Theatrum Mundi care își propunea să realizeze în timp o integrală a operei marelui scriitor. Deține, de asemenea, roluri importante în scrieri de dramaturgi români contemporani precum Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vișniec, Beethoven cântă din pistol de Mircea M. Ionescu, Pantofi de damă de George Astaloș, Râul de bâlci de Ioana Crăciun ș.a. În fiecare dintre spectacolele menționate are șansa ca între parteneri să se afle actori cu o experiență scenică prestigioasă: Ion Lucian, Tamara Buciuceanu, Marius Bodochi, Constantin Cojocaru, George Ivașcu, Marius Manole etc. După premiera cu Ceasornicăria Taus, un amănunt demn de reținut, e faptul că a devenit o apropiată a familiei Naum. Fabulosul poet și soția sa, doamna Ligia, de fiecare dată când îi vizita, și asta se întâmpla în ultimii lor ani de viață aproape săptămânal, îi spuneau Melanie, botezând-o cu numele personajului interpretat. Un loc aparte din punct de vedere sentimental între prestațiile actoricești ale Danei Pocea îl ocupă Zița. Spectacolul cu  O noapte furtunoasă, regizat de Toma Enache și jucat și în dialect  aromân, a beneficiat de o distribuție remarcabilă, Maria Teslaru, Claudiu Bleonț, Eugen Cristea, Alexandru Georgescu etc., și s-a bucurat de aproximativ două sute de reprezentații în țară.

A parcurs, pe de altă parte, și un itinerar internațional impresionant: Spania (Santiago de Compostela), Albania (Tirana), Ungaria (Gyula), Macedonia (Bitola și Skopje) și SUA (Charlotte și Washington). Din 2003 este consilier la Editura Palimpsest. Citește de-a lungul anilor, astfel, sute de cărți, manifestând constant exigență asupra calității manuscriselor și asupra condițiilor de tipărire. La foarte multe dintre ele  execută și coperta. În 2016 publică în Luceafărul de dimineață prima cronică teatrală și devine pentru câțiva ani titular de rubrică.  În semn de apreciere a fost distinsă cu unul dintre Premiile de debut acordate anual de revista în care și-a făcut ucenicia de critic de teatru.

Din 2020 pășește în casă nouă și opiniile sale despre fenomenul teatral sunt găzduite lunar de Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button