Profil

Cristina Popescu: Galeria marilor romancieri. Nicolae Breban

Romfilatelia s‑a afirmat încă de la înfiinţarea sa, în urmă cu două decenii, ca prezenţă activă în calendarul evenimentelor culturale şi al celor legate de istoria şi valorile de tezaur uman sau material ale României. Ca partener instituţional al Academiei Române, în colaborare cu Muzeul Naţional al Literaturii Române, Romfilatelia a promovat, alături de cel mai înalt for al culturii româneşti, personalităţile marcante ale literaturii noastre, trecute sau contemporane.

În acest context, un întreg poştal a fost introdus în circulaţie, având ca subiect personalitatea unui renumit şi distins om de cultură, membru al Academiei Române, Nicolae Breban. Romancierul este prezent în lumea scrisului încă din anul 1957, când revista Viaţa studenţească îi publica schiţa „Doamna din vis”. După debut, se regăseşte ca participant la dezbaterile Cenaclului literar Tânărul scriitor, condus de Florin Mugur. Prietenia legată în această perioadă cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu şi Matei Călinescu îi va defini atitudinea de promovare şi impunere a criteriului estetic. Gazeta Literară şi Luceafărul îi publică numeroase schiţe şi fragmente de roman.

În anul 1965 publică primul roman, cunoscut marelui public sub titlul Francisca, primit favorabil de critica vremii şi răsplătit cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Un an mai târziu, la Editura pentru literatură este publicat un alt roman având ca titlu În absenţa stăpânilor, gândit şi elaborat între 1964 şi 1966. Ediţia a doua, revizuită, a romanului Francisca (1967) îl defineşte deja ca unul dintre „cei mai importanţi romancieri ai noştri de după Al Doilea Război Mondial”.

În anul 1968, an în care romanul Francisca apare şi în traducere maghiară, i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Urmează apariţiile aceluiaşi roman în versiunile bulgară şi rusă, în timp ce Nicolae Breban este regăsit ca redactor-şef al României literare. În noua sa postură se străduieşte şi reuşeşte să reunească alături de el cele mai de seamă personalităţi scriitoreşti ale momentului.

Participând, în 1971, la Festivalul Interna­ţional de la Cannes, cu ocazia prezentării filmului Printre colinele verzi (scenariul şi regia Nicolae Breban), dezavuează public politica regimului din România în cadrul unor interviuri acordate presei occidentale. De asemenea, în semn de protest, îşi anunţă demisia din funcţia de redactor‑şef al României literare. Ca urmare, este exclus din toate funcţiile deţinute profesional şi politic. Revenit în ţară, este marginalizat, supravegheat şi împiedicat să mai călătorească în străinătate. În aceste condiţii potrivnice, se consacră în exclusivitate scrisului.

Celebritatea, deja evidentă, obligă potentaţii vremii să‑i acorde dreptul de a publica. Lui Nicolae Breban îi apar romanele Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid.

Scrie Bătrâna doamnă şi fluturele. Între anii 1986 şi 1989, renumitul romancier rămâne mai mult timp la locuinţa sa din Paris, alături de soţia sa, Cristina, psiholog şi expert în cartea de artă.

Revenit în ţară, în luna martie 1990, inaugurează, în calitate de director, noua serie a revistei „Contemporanul”, promovând, aşa cum afirmă în articolul program al primului număr, „criteriile valorii după o jumătate de secol de ură contra valorii”.

După numeroase apariţii ale unor scrieri valoroase, între care Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, un sondaj de opinie îl plasează printre primii zece scriitori români în viaţă. Ca o recunoaştere a valorii întregii activităţi şi a operelor sale, la 14 ianuarie 2009, Nicolae Breban este ales membru titular al Academiei Române.

Întregul poştal realizat de Romfilatelia alătură graficii sugestive portret‑opere literare selective textul unei apoftegme a renumitului romancier: „După o vreme, m‑am aşezat pe marginea unui drum, care a fost viaţa mea. Împlinirea unui destin în istoria romanului românesc”.

Ca semn de respect şi aleasă preţuire, Romfilatelia adaugă mesajului omagial al întregului poştal un sincer şi călduros „La Mulţi Ani!” cu ocazia împlinirii a 90 de ani de viaţă.

 

Victor Ravini
Din stejari – stejar răsare

 

Pe linie paternă, dintr‑o veche familie de ecleziaşti cu contribuţii culturale, sociale şi politice remarcabile în Transilvania – oameni ca nişte stejari ai românismului încă de pe vremurile cele mai sumbre ale ardelenilor – şi pe linie maternă dintr‑o familie de comercianţi alsacieni stabiliţi în România, avem azi în istoria literaturii române un stejar, care s‑a afirmat de la vârsta de 31 de ani, cu romanul de debut Francisca, distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

Academicianul Nicolae Breban este azi scriitorul care sărbătoreşte nouă decenii străbătute victorios împotriva terorii istoriei. A cunoscut teroarea autorităţilor maghiare în 1940, când tatăl său a fost arestat. Familia s‑a refugiat la Lugoj, unde a cunoscut teroarea autorităţilor române. Teroarea comunistă s‑a abătut şi asupra minorilor cu origine socială „nesănătoasă”, după cum considerau comuniştii, care ei înşişi erau „animale bolnave”. În 1951 a fost exmatriculat din penultima clasă de liceu. Asta era soarta copiilor de preoţi, de medici şi de alţi intelectuali sau de ţărani care nu acceptau să fie deposedaţi de pământ.

S‑a adaptat la regula jocului de‑a şoarecele şi pisica comunistă. S‑a angajat în „câmpul muncii” şi a absolvit liceul la fără frecvenţă. Intenţiona să dea admiterea la Politehnica. Însă studiile superioare îi erau interzise pe motivul comunist bine‑cunoscut de toţi. A apucat drumul pe ocolite, ca şi alţi tineri persecutaţi de comunism, şi a intrat ucenic la Uzinele „23 August” din Bucureşti. A muncit ca sudor şi s‑a calificat în meseria de strungar în fier. Într‑un sistem politic bolnav, ajuns la putere prin măsluirea realităţii şi a istoriei, nu‑i rămânea decât să măsluiască hârtiile din dosarul de înscriere la examenul de admitere la Facultatea de Filosofie în 1953.

A păcătuit, după criteriile comuniste, citind Nietzsche şi Schopenhauer. Aşa ceva nu putea să îngăduie decanul facultăţii, Athanase Joja, membru al Academiei Române. L‑a dat în urmărire. Politrucii şi securiştii facultăţii au descoperit că avea originea socială pe care o avea şi l‑au dat afară din facultate. Alţi tineri, care urmaseră căi la fel de ocolite, intraseră la Politehnica şi nu citiseră cărţi interzise, n‑au fost descoperiţi.

La fel a fost constrâns să întrerupă studiile şi la alte facultăţi. A împletit studiile cu munci inferioare. Anii de pribegie prin facultăţi şi de ucenicie în diferite meserii sunt ani grei, dar buni pentru formarea personalităţii, aşa după cum ştim de la Goethe (Wilhelm Meisters Wanderjahre, Wilhelm Meisters Lehrjahre).

Partea bună a excluderilor din facultăţi a fost că nu s‑a lăsat contaminat de programa ascunsă a învăţământului comunist, de spălare a creierilor, de îndoctrinare şi îmbâcsire cu ideologia nocivă marxist‑leninistă a subculturii politrucilor, puşi să predea în universităţi, unde unii dintre adevăraţii profesori ajunseseră în închisorile comuniste, iar alţii au rămas să predea cu frica în sân şi cu lacăt la gură.

Încă o parte bună a fost că a ştiut să fie autodidact şi s‑a orientat ce cărţi de valoare interzise să studieze, pe cont propriu şi fără atestatul unor diplome fără valoare, cum prea mulţi obţineau pentru merite politice. În felul acesta a căpătat cunoştinţe superioare celor din învăţământul superior, cunoştinţe cu valoare cognitivă şi morală superioară generaţiei spălate la creieri, într‑o vreme când cele mai spălate creiere erau puse în funcţii de control şi conducere, ca paznici, să nu se ivească vreunul care gândeşte.

A ştiut şi să‑şi aleagă prietenii: intelectuali de valoare, liber‑cugetători, pe aceeaşi lungime de undă, în opoziţie politică, puşi pe asanarea şi îmbunătăţirea climatului cultural şi restabilirea valorilor răsturnate de politica anti‑românească a vremii. A navigat cutezător şi cu dibăcie prin strâmtoarea plină de obstacole a sistemului opresiv şi represiv comunist. Din persecutat al partidului, în mod paradoxal, a ajuns membru de partid, ba chiar şi membru în CC al PCR. Întrucât era imposibil de sabotat partidul din exterior, l‑a sabotat din interior!

Alt paradox a fost că plenara CC al PCR i‑a incriminat cu vehemenţă o carte – Bunavestire – ce răzbătuse prin cenzură şi era premiată de Uniunea Scriitorilor. Nu mai enumăr alte paradoxuri pe care le‑a trăit şi a demonstrat că într‑un sistem politic absurd şi paradoxal cea mai adecvată soluţie era să ia atitudini neaşteptate şi paradoxale. Academicianul Athanase Joja l‑a exclus din facultate, dar, după decenii de studii individuale şi de activitate literară, Nicolae Breban a ajuns membru al Academiei Române. Unde e Joja acum şi unde sunt toţi cei care i‑au pus piedici şi i‑au făcut rău? Tot răul pe care i l‑au făcut unii şi alţii, Nicolae Breban a ştiut să‑l întoarcă spre binele său. Unul din multiplele aspectele ale activităţii lui Nicolae Breban este acela că a demascat şi a demonstrat mai bine decât oricine felul în care comunismul din România a fost un amestec paradoxal de Stalin şi Caragiale.

Despre valoarea romanelor şi a altor scrieri ale lui Nicolae Breban s‑a scris mult, dar evident că nu s‑a spus totul şi că se va mai spune în generaţiile următoare. Toate romanele pe care le‑a scris Nicolae Breban sunt fragmente dintr‑o realitate superioară. Le‑a scris nu cu cerneală, ci cu propriul său sânge. Unul dintre cele mai complexe, mai reuşite şi mai tonifiante romane ale lui Nicolae Breban este viaţa d‑sale; şi‑a trăit viaţa ca un roman, deci, goethean, ca pe o operă de artă. E un roman viu, după care s‑ar cuveni să se facă un film. Cine s‑ar încumeta?

Nicolae Breban va rămâne în istoria literaturii române ca un simbol luminos şi polivalent. Simbolizează patriotismul românesc şi strategia împotriva unei politici malefice. Nicolae Breban este simbolul unui model de etică şi moralitate într‑un sistem politic pe care l‑a condamnat şi l‑a pus la zid prin actul său decisiv, de un radicalism unic, făcut în anul tezelor ceauşiste, 1971, devenind astfel unul dintre extrem de puţinii disidenţi reali din spaţiul românesc, care s‑au opus făţiş dictaturii în timpul dictaturii. La zidul literaturii şi al eternităţii, Breban e un model de viaţă ce străbate prin toate adversităţile şi ajunge pe culmile succesului.

 

Mirela Roznoveanu
Un aristocrat al scrisului şi gândului românesc

 

De la începutul carierei literare Nicolae Breban a înţeles că are un destin, pe care l‑a cultivat cu răbdare şi o mistică încredere în sine. Atent la proiectarea lui în ceilalţi, şi‑a construit o persona, în timp devenită trademark care a primit numele lui întreg, ca şi pe acela de brebanian. A întreţinut de‑a lungul vieţii prietenii solide cu geniile contemporane ale culturii româneşti, care l‑au recunoscut şi pe care la rândul lui a ştiut să le identifice şi cu care s‑a asociat, dând naştere unor adevărate solidarităţi catalitice.

Scrisul lui a dezvăluit o arhitectură romanescă unde construcţia epică bine gândită şi condusă prin personaje memorabile şi‑a permis luxul de a da frâu liber aluviunilor eseistice, fluxului verbal al naraţiei greu de parcurs de cititior. Dar pentru Breban nu scrisul lui trebuie să se plieze pe gustul cititorului, ci cititorul trebuie să se educe întru înţelegerea scrisului său fără concesii de nici o natură.

Nicolae Breban a dovedit un instinct în detectarea talentelor pe care le‑a încurajat, chiar sprijinit de‑a lungul vieţii. Extrem de selectiv, nu a lăsat în anturajul lui pe nimeni care nu s‑ar fi supus exigenţelor barajului intelectual de o înaltă calitate estetică şi filosofică, aş zice aristocratică, pentru că Nicolae Breban face parte dintr‑o aristocraţie a scrisului şi gândului românesc.

Dacă gesturile lui publice au fost poate consternante, contradictorii, neconforme la suprafaţă cu o etică publică, ele au fost în realitate produse de aceeaşi exigenţă orgolioasă a supravieţuirii şi afirmării propriului talent, a operei sale pe care a preţuit‑o şi o preţuieşte mai mult decât viaţa. Ori de câte ori îndoiala i‑a întins o capcană, s‑a întors la izvoarele majore ale culturii şi literaturii ca să se verifice. Aberaţiile l‑au interesat numai în măsura explicării patologiei lor, de regăsit în scrierile lui. De aceea interesul acordat puterii şi modului ei de a se exercita asupra indivizilor, grupurilor, maselor din romanele lui Nicolae Breban, temă importantă în lumea de azi, supusă nu doar dictatelor politice transnaţionale, ci şi dezinformării la scară globală. Fermecătoarele capcane ale vieţii – căsătoria, copiii etc. – l‑au lăsat rece, singura mare dragoste a vieţii fiind o Mamă care l‑a sprijinit necondiţionat cu o putere pe care o posedă femeile care nu doar îşi iubesc copiii, ci şi cred în destinul copilului lor.

Timp de şase decenii, de la apariţia primului roman, Francisca (1965), Nicolae Breban şi‑a împletit viaţa cu literatura şi cultura română într‑o cursă ameţitoare, lăsând o amprentă puternică asupra ei. Încercând să-şi urmeze calea ca scriitor adevărat şi nu înrolat ideologiei realismului socialist în timpul ceauşismului, a apărat şi a pus în aplicare împreună cu alţi colegi de generaţie ideea coloanei a cincea, infiltrarea în structurile de putere pentru a modifica ideologia şi cenzura comunistă. Istoria literară va trebui să consemneze această realitate. Breban a scris ca şi când realismul socialist nu exista, ca şi când cenzura nu exista, a scris fără să facă concesii şi dovedind că acest lucru era posibil.

Odată ajuns director al României literare şi membru supleant în CC al PCR, a realizat că ideea coloanei a cincea nu putea fi pusă în aplicare, mai ales după tezele din iulie 1971. Acordă interviuri antisistem în Occident, unde înţelege repede că nu poate avea un destin literar real într‑o altă limbă şi cultură. Se reîntoarce în România ceauşistă, unde supravieţuieşte din greu, lipsit de orice mijloace de subzistenţă, pendulând între Bucureşti şi vestul Europei graţie cetăţeniei germane obţinute prin Mamă. Odată cu 1990 reintră pe scena culturii promovând, prin revista Contemporanul. Ideea Europeană, valorile culturii româneşti şi ideea naţională într‑o societate în degringoladă postcomunistă, globalistă şi postmodernă în înţelesul ei negativ.

Se poate observa că, dacă există o direcţie în destinul lui Nicolae Breban, acea direcţie este consecvenţa cu marea literatură, scrisul fără compromisuri, sau compromisuri minime, aliniat valorilor europene, în care idealul naţional subzistă ca parte a culturii române, una dintre culturile lumii cu vocea ei specifică. Destinul lui demonstrează că adversităţile pot fi controlate şi chiar folosite.

Nicolae Breban este o prezenţă distinctă, neobişnuită în istoria literaturii şi culturii române, prin unghiul personal de abordare estetică şi culturală a fenomenelor, o personalitate care şi‑a lăsat amprenta pe o mai bine de jumătate de secol de literatură română. Ferm, îndrăzneţ, original, Nicolae Breban a supravieţuit cataclismelor sfârşitului şi începutului de mileniu prin gesturi mari, decizii nonconformiste, care au uluit lumea în care a trăit. De aceea o să amintesc aici ceea ce spunea Plinius cel Bătrân, şi anume că norocul îi protejează pe cei îndrăzneţi.

 

Cassian Maria Spiridon
Nicolae Breban, un mare prozator

 

William Faulkner, în opera sa, în nu puţinele sale romane ale Sudului american, îşi plimbă eroii, îi lasă să sufere şi să se bucure, să iubească cu patimă şi să urască pe măsură etc., în arealul unui ţinut imaginar – Yoknapatawpha – cu o capitală fictivă, Jefferson, cu alte oraşe, conace şi cătune virtuale, locuitori albi şi negri, femei şi bărbaţi, o faună şi o floră diversă etc., etc. Toate acestea, în ţinutul faulknerian, posibile, viabile, verosimile…

Nicolae Breban (născut la 1 februarie 1934, la Baia Mare), în opera sa, în nu puţinele sale romane ale Nordului autohton şi nu doar, îşi supune unei permanente digresiuni eroii, îi ideologizează, îi descrie (precum Rogulski), până la pulverizare, îi diversionează, îi fracturează, le compune şi descompune destinele în oraşele, orăşelele şi cătunele patriei, răspândite în omnipotenta Provincie – chiar dacă nu întotdeauna nominalizată, evidenţiată expres, dar prezentă în toate ungherele, de la orăşelul acela de munte, la care se ajunge numai cu decovilul, din Animale bolnave, până la vila, conacul din Ziua şi noaptea. Toate sunt cumva marginale, excentrice, simţi peste tot cum îţi respiră în ceafă, cum îţi gâfâie prin apropiere, nu fără o anumită solemnitate, cam revolută, dar în sfârşit solemnitate, Provincia.

Provincia unde zeii, din plictiseală, coboară din provincia lor, hipercelestă… cu alei de pietriş, cu statuetele lor ciuntite care reprezentau vreun triton, vreun peştişor… vreun Bachus mărunt şi burtos, c‑un zâmbet amabil, insidios… şi deodată, ce stupoare, câte unul din ei alege din mulţimea provinciei, celei pământene pe un Grobei, un Castor… le fracturează destinul, le schimbă traiectoriile, ce păreau atât de clare şi definitive. Îi uită, îşi continuă plimbările lor hiperceleste… Ei, zeii, supra‑oameni, din romanele lui Breban, iubesc provincia şi îşi pilotează ades cvadrigele lor peste străzile ei pestilenţiale… peste oamenii ei naivi, puternici… cu râsul lor blând, ei ştiu, ca să folosim spusele lui Stendhal: „La Paris nu e exclus să întâlneşti oameni eleganţi; dar în provincie ai să întâlneşti caractere!”.

Provincia locuită de inşi de profesie stăpâni ai conştiinţelor, ai sufletelor, păstori naufragiaţi ai atâtor turme de mioare. Aici, unde… stăpâni şi slugi, amestecaţi. Eu, spune Grobei, de exemplu, m‑am născut, simt tulbure asta, să fiu slugă. Şi totuşi nu, zeul i‑a schimbat destinul. Metamorfoza lui Grobei e mai puţin radicală decât a lui Gregor Samsa, care, într‑o bună dimineaţă, când se trezeşte, constată că s‑a transformat într‑o gânganie înspământătoare. Nu, la Traian‑Liviu Grobei, eroul Buneivestiri, saltul, ruptura, clicul frapează, dar e mult îmblânzit, în slugă se deşteaptă stăpânul.

Diavolul mărunt, zeul batjocoritor, măsluitorul careului de aşi, care schimbă soarta lui Traian‑Liviu în destin, e de toată banalitatea, iar prezenţa lui nu se anunţă prin nimic; nu‑i nici măcar un diavol meschin ca la Sologub.

În toate manifestările sale, Nicolae Breban are vocaţie europeană, în concepţie estetică, în viziune, prin opţiunea nu o dată afirmată (de altfel, grupul marginal format la începutul deceniului şase, secolul trecut, din care era parte componentă împreună cu Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu şi/ori Petre Stoica, îşi propunea împlinirea unui vis estetic absurd: „Visam, după cum notează în Riscul în cultură (1997), o literatură română de tipul celei ce se făcea la «Sburătorul»… O literatură română deschisă spre Europa”; în acelaşi timp a ales (să ne amintim demisia din C.C. şi de la conducerea „României literare”, provocată de Tezele din iulie ’71, pe când se afla în Franţa, cu filmul Printre colinele verzi turnat după Animale bolnave), după cum ne declară şi într‑un dialog, purtat pe când ne aflam împreună la Beijing, să se îngroape în piramida naţiunii sale. Un gest faraonic, de contopire, de identificare cu humusul patriei, cu Arheul.

Opţiunea sa proeuropeană îşi justifică şi o anumită antipatie faţă de un anumit Caragiale, născută şi din contrastul alăturării cu Eminescu – poetul reprezentând speranţa unei spiritualităţi de tip european a literaturii române; pe când zeflemitorul dramaturg trăgea înapoi, în apele vechi, tulburi şi extatice ale Orientului…

Nicolae Breban propune şi impune, prin romanele sale, în spaţiul autohton o poetică a rupturii; ruptura ca principiu epic de demonizare a naraţiunii, printr‑o bruscă şi radicală schimbare de optică (Liviu Maliţa). Ne aflăm în faţa unei proze vidate de social, o proză‑eseu (roman eseistic) dacă se poate spune aşa, în care asistăm la sabotarea epicului prin bucle, digresiuni, „burţi”, divagaţii, un discurs diversionist auto‑referenţial ce se spune pe sine în noi şi noi faţete, în multiple şi înnoite oglinzi, ce se caută şi îşi tot amână întâlnirea, împlinirea – se bat câmpii cu graţie eseistică, ideofilă. Pentru autorul Voinţei de putere (2001), romanul este un imperiu, un gen capabil să asimileze toate celelalte genuri, să folosească toate instrumentele teatrului, liricului, filosoficului, eseului. Dar, suntem atenţionaţi, cu condiţia să ai vână epică.

Poetica brebaniană este servită de aşa‑numita frază melc, o frază redundantă, cu multiple subordonate, arborescentă, cu nesfârşite ocolişuri, digresionistă; romancierul îşi motivează opinia: „Pentru a exprima afundul, abisalitatea sufletului uman e nevoie de acest instrument, fraza redundantă lungă, fraza germană, verbul pus la sfârşit. Fraza pe care o foloseşte şi Proust, spre stupefacţia stiliştilor francezi, o folosesc şi Joyce şi Faulkner.

E fraza care‑ţi permite, ca instrument, să aduci la suprafaţă zone obscure. Singurele importante în secolul XX, pentru noi, elevii marelui Fiodor Mihailovici Dostoievski, al cărui regn abia începe”.

Nimeni nu contestă abisalitatea romanului brebanian, în descendenţă dostoievskiană, iar dacă marele rus are o implicare aproape carnală, vitală, fierbinte, la Breban, creatorul probabil al celor mai complexe personaje din literatura naţională, observaţia este una distantă, rece, aproape ştiinţifică, un studiu de caz – nu departe de Doctor Faustus a lui Thomas Mann.

Complexitatea psihologică a personajelor permite o mai eficientă desfăşurare a poeticii rupturii – ele se autodescoperă, se descojesc precum o ceapă, oferind noi valenţe, metamorfoze uimitoare – devitalizatul Castor prin farmecul său atrage, pe diverse orbite, numeroase personaje din roman, cu o forţă asemănătoare lui Grobei.

Glosând pe marginea ideii de oportunism, atât de răspândit în regimul comunist, drapat în faldurile unei morale mincinoase, aservite puterii totalitare, directorul de la Contemporanul. Ideea Europeană încearcă a trasa graniţa dintre oportunism şi ideile proprii, autentice, reale, şi ia ca reper ideile naţionale. Porneşte de la premisa practicării libere a ideilor în care crede fiecare, cu excepţia perioadelor în care poliţia unui stat totalitar îşi părăseşte îndeletnicirile şi scopurile fireşti, acela de a asigura securitatea persoanei şi a bunurilor, şi se ideologizează. În acest context se recomandă a se lua „distanţă faţă de propriile‑ţi idei, oricât ţi‑ar fi de intime, dacă ele coincid cu cele ale poliţiei. Autenticitatea noastră însăşi trebuie să înceteze din clipa aceea, pentru a nu mări confuzia de criterii, de valori, pentru a nu servi, în fapt, totalitarismul”.

Sunt amendate două cazuri, C. Noica şi Nichita Stănescu, ce au căzut în această capcană – fapte mărunte în raport cu opera. Această pledoarie poate fi o justificare a gesturilor romancierului cu o fulgerătoare ascensiune politică – membru în CC al PCR – ca după Tezele din iulie 1971 să‑şi dea demisia din toate funcţiile (era şi şeful României literare), luând distanţa necesară faţă de ideile poliţiei.

Eseurile brebaniene sunt şi o aşezare în lume, o definire proprie prin raportare, dar şi afirmare a atitudinii personale. Atent la clipa socială, implicat, nu pierde nici un moment din atenţie creaţia în general şi scrisul, ca profesiune ce îl defineşte.

Pentru Nicolae Breban scrisul, această gângăveală de geniu, este opoziţia prin definiţie, un protest, ades involuntar faţă de cărţile de şcoală, de manualele în care textele literare sunt lustruite şi deificate la nesfârşit. Şi acum definiţia brebaniană a scrisului: „Scrisul este o opoziţie tot mai fermă faţă de zidul compact şi mohorât al oricărei biblioteci, al oricărei autorităţi, vii sau moarte, scrisul este un reflex al refuzului ideilor învăţate, les idées reçues, al refuzului tout court, o împotrivire mai mult sau mai puţin energică sau articulată faţă de lumea în care trebuie să intrăm, necesitatea revoltei. În scris se găsesc, gata «împachetate», toate formele de refuz, de negaţie, în ochii adevăratului scriitor totul devine discutabil, chiar şi propriile sale idei de altădată. De aceea, artistul va fi rareori revoluţionar, anarhist însă mereu, dacă va fi credincios sieşi”.

La Nicolae Breban romanul este pilonul major de menţinere a culturii în integralitatea sa. Iar sensul creaţiei este de a produce capodopere, în refuzul seducţiei bunurilor materiale atât de trecătoare, confiscat de singurătate, în sărăcie şi neînţelegere; capodopere ce ajută orice naţiune (…) să se afirme, să supravieţuiască în esenţial, capodoperele absolute ce (…) sunt stâlpi ele însele existenţei istorice a unei naţiuni.

Cultura, alături şi poate înaintea Bisericii, este o instituţie fundamentală şi fondatoare a naţiunii, ea asigurând unitatea de limbă, teritoriu, istorie şi spirit. Respectul şi lupta întru menţinerea şi afirmarea Culturii este pentru Nicolae Breban un program naţional – ea fiind formatoare, dar nu mai puţin apărătoare a fiinţei naţionale în vremea terorii comuniste. Sunt amendaţi toţi cei care, ştiind ororile staliniste, că puşcăriile sunt pline cu elita românească, au semnat Cronici ale optimistului (G. Călinescu) sau romane mincinoase şi diletante precum Bălcescu de Camil Petrescu, nu sunt iertaţi Ralea, Vianu, Sadoveanu. Preferă pe un Voiculescu (care va muri în urma detenţiei politice), Ţuculescu, Ion Barbu sau Blaga, ce au preferat automarginalizarea compromisului.

În aceste memorii constată că este un supravieţuitor al propriei sale treceri, dar, trebuie să spunem, este şi un supravieţuitor al propriei generaţii, al grupului său marginal, despre care este dator a depune mărturie – şi nu se abstrage, un supravieţuitor extrem de viu, de prezent şi productiv, dispus a risca în permanenţă, a se autodepăşi, conştient de posibilitatea căderii în eroare. Slujitor devotat al literaturii, nimic altceva nu mai există pentru scriitorul Nicolae Breban.

Calitatea supremă a individului, pentru autorul Spiritului românesc în faţa unei dictaturi (2000), este demnitatea. Marea demnitate a lui Nicolae Breban a fost aceea de a‑şi urma vocaţia, de a‑şi construi opera în contra tuturor piedicilor reale sau imaginare.

Întrebat la o întâlnire cu cititorii care este idealul său de fericire, răspunde: Foarte simplu. Să public zece mii de pagini! Providenţa l‑a ajutat să atingă acest prag. Speră la cincisprezece mii de pagini. Să credem că zeul va fi îndurător cu nonagenarul Nicolae Breban şi‑i va îngădui să‑şi împlinească sensul vieţii, cele cincisprezece sau două zeci de mii de pagini spre gloria lui, dar nu mai puţin spre mai marea glorie a literaturii române.

Total 0 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button