Profil

Cristian Livescu: Nicolae Breban – romanul psihologic de viziune

Apostol Bologa (Pădurea spânzuraţilor) şi Ion al Glanetaşului (Ion), din romanele lui Liviu Rebreanu, Vitoria Lipan (Baltagul) şi beizadeaua Alecu Ruset (Zodia Cancerului), din M. Sadoveanu, Maitreyi Devi (Maitreyi) şi Stefan Viziru (Noaptea de Sânziene), din Mircea Eliade, Ilie Moromete (Moromeţii) şi Victor Petrini (Cel mai iubit dintre pământeni) din Marin Preda, Liviu Ioan Grobei (Bunavestire) şi Castor Ionescu (Drumul la zid), din Nicolae Breban – iată câteva personaje din cele celebre pe care istoria literară şi memoria colectivă le reţin în galeria de aur a romanului românesc. Între aceşti prozatori de vârf, Nicolae Breban impune genului analitismul psihologic de tip nemţesc, venit din Thomas Mann şi Musil, din Jürgen şi Lenz. Pagina sa e densă, austeră, distilează cu precizie realul, apasă pe zonele obscure ale existenţei, intră în subteranele inconştientului şi explică pe larg undele sensibile ale relaţiilor umane. Dacă citim cu atenţie romanele sale, de la Francisca (1965) şi În absenţa stăpânilor (1966), la recentul, intitulat Frica (2018), remarcăm că ele se înlănţuie unitar nu atât tematic, ci prin modul elaborat, studiul de o rară amănunţime, în care stilistica se mulează pe câteva repere ficţionale, în favoarea construcţiei dense a edificiului narativ, ilustrând arhiva unui dat mitologic.

Într‑un interviu pe care ni‑l acorda, în 2018, cu prilejul decernării Premiului Naţional pentru proză „Ion Creangă” · Opera omnia, Nicolae Breban spunea: „Odată cu voluminosul poem epic numit Drumul la zid, scrierea mea, fraza tot mai greoaie, mai «germană», mai alambicată, ca şi amploarea construcţiilor, tind spre ceea ce visam în juneţe – o operă! Nu puţini din cei care înainte păreau că‑mi acceptă cât de cât stilul şi temele mele, după Revoluţia din Decembrie, par a fi dezamăgiţi. Aceştia uită că nu numai stilul, dar şi autorul îmbătrânesc cumva ca şi un râu, care în tinereţe sare sprinten şi uneori năvalnic peste atâtea praguri şi stânci abrupte ca, prinzând substanţă şi siguranţă de sine, folosind aceleaşi puţine teme obsesive – relaţia Stăpân şi Sclav, tensiunea între masculin şi feminin sau cea dintre Maestru şi Ucenic, o variantă a primului motiv! – să‑şi continue cursul său, unduind calm şi sigur, ciudat de sigur de sine, printre «colinele verzi» şi sclipitoare ale timpului!” Cât priveşte Bunavestire (1977), unul din marile reuşite ale romanului românesc, amestec de realism, grotesc şi cinism, care la Paris nu s‑a bucurat de succes, autorul menţiona: „E adevărat, o parte a emigraţiei vechi româneşti în frunte cu familia lui Eugen Ionescu s‑a împotrivit lansării cu un oarecare fast a romanului meu L’Annonciation, aşa cum se gândeau cei ce conduceau editura Flammarion… Poate că am greşit, cum mi‑au reproşat nu puţini, prin faptul că nu am insistat în cariera mea de romancier pe malurile Senei. Recunosc că m‑a atras, oarecum irezistibil, posibila viitoare libertate a Românilor, în anul ’90, dar m‑a şi obosit, dezamăgit, poate chiar binişor scârbit aplecarea unei bune părţi a intelectualităţii germane şi franceze pentru forme culturale şi ideatice de tip neo‑marxist, iar în ultimele decenii, cum se vede pe piaţa literară franceză de unde au dispărut marii critici literari, dar şi vechile edituri ţinute de familii care susţineau, chiar şi după Primul Război Mondial, poezia emblematic metaforică, dar şi romanul de viziune, în siajul lui Proust sau Thomas Mann”.

Am recurs la aceste citate spre a aduce în atenţie conceptul roman psihologic de viziune, potrivit pentru a denumi modalitatea analitică pe care Nicolae Breban şi‑a asumat‑o cu încredere. Castor Ionescu, protagonistul romanului Drumul la zid (1984), este unul din cele mai sinuoase personaje din literatura noastră, ins cu adevărat labirintic, cu imprevizibile schimbări de direcţie, fluent şi totuşi frânt în mai multe situaţii, Omul‑labirint se joacă fantezist cu cei din jur, cu sine, cu gândurile, cu trecutul, cu afectele; întoarce mereu faţa de la sine însuşi, luând ipostaza slujbaşului mărunt, a funcţionarului fără însuşiri, din cei făcuţi să fie „umplutura lumii”, aparţinând unei tradiţii glorioase, de la Gogol încoace, Suflul eseistic din romanele lui Nicolae Breban încheagă fişele de studiu, saturându‑le totodată datorită citatelor exterioare, comentate în răspăr. Amploarea de sine a lui Castor Ionescu, voluptatea ascezei şi jocurile „înnoirilor” sufleteşti etalează o răbdare a detaliilor enigmatice greu de egalat. Ceea ce caută el nu este sursa originară a libertăţii, reflex uman mereu eşuat, prin nostalgia pe care o inspiră (să amintim epilogul romanului Don Juan, important pentru înţelegerea ideologiei prozatorului), ci un fel de armonie a interiorităţii, rezultând dintr‑un lung şi epuizant proces de „supunere” a trupului la cazne, eliminarea energiilor demonice în „rama” unei mişcări mai ample, mai calme şi surâzătoare, opuse panicii şi lăcomiei de existenţă.

Discretul funcţionar, căruia i se prefigura la un moment dat o vertiginoasă ascensiune în ierarhia birocratică, se dedică benevol unui inactivism „lateral”, renunţând pe rând la toate habitudinile cotidiene şi construind din izolare un culoar spre dincolo‑ul nicidecum al morţii, cât al unei bucurii depline, de nimic provocate. Mircea Eliade i‑ar fi spus beatitudine. Breban o numeşte armonie, ca un dar venit „atunci când poţi să‑ţi stăpâneşti sângele, când nu lăsai panica să‑ţi deformeze trupul şi atitudinea în spaţiu”. Castor Ionescu nu este un mistic, menţiune subliniată repetat de romancier. Mai degrabă el îşi urmăreşte un ideal de perfecţiune, zidul spre care se îndreaptă fiind meleagul irealităţii esenţiale, în adierea răcoroasă a eternului. De altfel, trei sferturi din roman sunt consacrate desprinderii de omenescul de fiecare zi şi integrarea într‑o „ramă”, într‑o ecluză a incertitudinii, al anonimizării depline, prin străpungerea învelişului „ieftin”, suportat dureros, precum în mitul antic, unde Castor ascunde un alt Castor. Castor cel autentic şi lucid are de luptat cu un Castor bolnăvicios şi stingher, îndurând colonia instinctelor oarbe, povară ostilă, de care vrea să se lipsească. Autorul îşi construieşte riguros personajul, convins că romanul se împlineşte prin el. Nicolae Breban este un redutabil al romanuui românesc, căruia i‑a dat o vigoare vizionară de tip prusac, un adevărat fenomen, pe care deceniul zece de viaţă îl prinde la masa de lucru, în plină forţă creatoare.

 

Marius Miheţ
Nicolae Breban şi cele trei debuturi

 

Fiul unui tată care nu ştia ce să facă cu propria revoltă, Breban şi‑a însuşit moştenirea prin livresc. Ca şi cum vigoarea părintelui, mai ales după dispariţie, alimentează energiile creatoare ale fiului. Legăturile şi coincidenţele primesc şanse în lumea tânărului Breban. Până astăzi, scriitorul are certitudinea că erorile vieţii au justificările în cărţile lui. Acceptarea şi depăşirea trecutului urmează calea lui Nietzsche: nimic neîntâmplat fără acceptul voinţei tale. Labirintul în care recunoaşte că se află până la debutul editorial, cu puţini complici de idee, înseamnă a convieţui cu extremele destinului. Dincolo de toate, opera lui Nicolae Breban ilustrează densităţile din extremele existenţei.

Avantajul din epocă, de negăsit în actualitate, era acela că un debutat editorial primea deodată oportunităţi – multe, nesperate. Dar şi adversităţi gratuite. Cu trei romane publicate în trei ani, începutul zgomotos al lui Nicolae Breban impunea atenţie şi recunoaştere. Întâi şi‑ntâi, succesul pune piatra tombală peste traumele tinereţii. Destinul se regenera. Abia premiul Uniunii Scriitorilor îi blindează statutul, ferindu‑l de atacurile directe; tot în 1969, debutase ca scenarist, alături de… Nichita Stănescu, în filmul lui Gheorghe Vitanidis, Răutăciosul adolescent (cu Irina Petrescu şi Iurie Darie în rolurile principale). Ca regizor, debutează în 1971, ecranizând Animale bolnave cu titlul Printre colinele verzi, anul în care se desparte, demisionând, de „România literară” şi de privilegiile din ultimii ani. Până aici, însă, să zicem că faptele se ştiu.

Ce se cunoaşte mai puţin spre deloc sunt debuturile lui Nicolae Breban. Folosesc pluralul pentru că, după textul apărut în 1957 în „Viaţa studenţească”, neconcludent, el debutează cenaclist, să‑i zicem, citind, în martie, 1959, la cenaclul „Nicolae Labiş” de la Casa Scriitorilor. Alături de Ilie Constantin şi Ion Gheorghe, debutantul Breban citeşte fragmente dintr‑o… piesă de teatru. Tânărul nu face figuraţie: se implică, polemizează, critică dinamic. De pildă, la ediţiile următoare, desfiinţează structura cărţii în curs de apariţie a lui Nicolae Ţic, fără să se gândească la consecinţe. Repede conectat la lumea literară, debutul public va fi continuat cu cel publicistic cu… critică literară. Printre altele, el scrie în „Gazeta literară” despre Calidasa tălmăcită de Coşbuc. Probabil că adevăratul debut în proză ar trebui considerat Hoţul. Textul apărea la 12 ianuarie 1961. Tânărul nu scapă fără urecheală publică: pe prima pagină în „Tribuna”, Nicolae Ciobanu face Profilul etic al eroului muncitor, Breban fiind, dintre tineri, prima victimă. Este uimitor câtă energie pun critici şi cerberi ai literaturii în distrugerea unor tineri nedebutaţi editorial. Dostoievskianismul evident din Hoţul e citit drept artificialitate, nefiresc, lipsă de unitate. Sigur că, în lumea perfectă, nimic nu poate fi negativ.

N‑am întâlnit la niciun nedebutat editorial atâtea atacuri pe spaţii largi în presă, vehemente, nicidecum încurajante. La fel se întâmplă cu celelalte texte – Portret într‑o singură culoare, Buzuilă, Noapte albă, Fascinaţia zeilor, Cocoşul de zahăr etc. – publicate până în 1963. Le‑am citit pe toate. Niciunul nu scapă de comentatorii presei literare. Uneori, de bine; de cele mai multe ori, certificate negativ. De ce‑ar fi importante primele încercări? Nu ştiu să se fi remarcat până acum, însă Bunavestire îşi are rădăcinile în Adolescenţă târzie. Merită recuperate textele de început, schiţe şi povestiri, pe care Breban refuză să le prindă într‑un volum de debut – cu uşa deschisă la E.S.P.L.A. Preferă să debuteze direct cu roman – ceea ce se şi întâmplă, după puţin timp, în toamna lui 1965, cu Francisca. Însă Adolescenţă târzie conţine nucleul ce se va ramifica în romanul lui Grobei; aici, în proza scurtă, prototipul e Plopişteanu, un şef al lucrărilor unei conducte de caz, „îndesat şi rotofei”, cu mâinile „scurte”, în timp ce „ea” întruchipează frumuseţea oraşului de provincie, femeia arogantă, emancipată, modernă, ce scrie prietenei din Capitală despre suspansul relaţiilor. Victoria, cum se poate intui, aparţine nedescurajatului, dispreţuitului ambiţios, care mai târziu va fi Grobei.

Nu s‑a remarcat niciodată capacitatea tânărului nedebutat de‑a se reinventa în fiecare proză scurtă. Niciuna nu seamănă cu cealaltă. Fiecare tratează subtilităţi de cuplu, atmosfere de confesiune şi dialog, diferenţieri psihologice; jocurile de pândă şi seducţie de‑acum se insinuează; la fel, puterea şi forţa din confruntările subtile, de amănunte, ce alcătuiesc exaltări existenţiale. Cu oarecare insistenţă, Breban avantajează protagonistele. Vivace şi inteligente, explozive şi mândre, pregătite să rateze. Concomitent cu schiţele şi articolele (mai degrabă, recenziile) de critică literară, Breban călătoreşte şi scrie reportaje, ca toţi colegii de generaţie. Uneori, scrie în colaborare. Până la apariţia debutului editorial, el nu scapă nesancţionat (de pildă, Mihai Drăgan ataca schiţele, în mai multe articole extinse).

Indiferent la sancţiuni, Breban interoghează de la nivelul zilei ceea ce trebuia alungat în zonele tabuizărilor ori autocenzurii. Ortega y Gasset nota că viaţa creatoare înseamnă o viaţă energică. Breban a făcut totul pentru ca energia dispersată (citită, adesea, mândrie, orgoliu, rebeliune, histrionism etc.) să se adune mereu în texte care schiţează utopia omului complet.

Polivalent, impunător şi totodată vulgarizator al cutumelor, Nicolae Breban intra în literatură şi cinematografie cu atitudine barbară, în sensul că hibridiza ideile ca niciun contemporan. El reuşea să descrie forme de fanatism sentimental sau ideologic poetizând vitalist, la nesfârşit. Eficacitatea lui găsea expresia în subminarea propriului discurs. Devreme, scriitorul Nicolae Breban era artistul destabilizărilor tactice, al psihologismului intuit ca întâmplare a existenţei. Cu fervoare, scriitorul îşi asumă resentimentul transformat în reflex al trăirii. Pregătit să se desolidarizeze de ideile proaste din epocă şi să solidarizeze cu personajele lui şi ale confraţilor, Nicolae Breban trăieşte viaţa ficţiunii mai mult decât ficţiunea vieţii.

 

Ion Pop
Durata lungă a artei autentice

 

Cine a citit confesiunea autobiografică de acută introspecţie, publicată de Nicolae Breban în anul 2017, sub titlul Viaţa mea, şi‑a putut forma o imagine complexă despre formaţia unei personalităţi accentuate a scriitorului devenit de multă vreme un nume de referinţă în istoria prozei româneşti din ultimele decenii. A fost nevoie să ia, devreme, pieptiş viaţa, a trăit speranţe de ascensiune socială şi decepţii ale marginalizării, dar şi‑a urmat cu o obstinaţie şi tenacitate ardeleană drumul, încrezător în destinul său creator: şi l‑a dorit a fi unul de excepţie şi aşa a şi fost şi aşa rămâne. Omul a avut dintotdeauna mari ambiţii, de altminteri mărturisite franc, şi‑a recunoscut orgoliul ca orice personalitate conştientă de valoarea sa, a ajuns, după destule peripeţii, chiar în organele puterii de stat comuniste, însă a ştiut să se şi distanţeze critic de un sistem constrângător şi oprimant, protestând contra dictaturii şi suportând, ca atare, consecinţele unor excluderi şi interdicţii. Spiritul său critic n‑a fost mai puţin ascuţit şi exigent în anii de după Decembrie 1989, când a supus unei analize aspre noua clasă politică lacomă de putere şi de averi, fără scupule în zisa acumulare primitivă a capitalului, aşa de strident agresivă în jurul anilor ’90, dar şi după aceea. A constatat, dezamăgit, proasta gestionare a noilor libertăţi democratice, metehnele „balcanice” prepetuate inerţial, atitudinile autodenigratoare ale unora dintre intelectualii români, exprimându‑se ca un spirit neconcesiv, uneori abrupt în expresie, ca autor de „confesiuni violente”, cum se intitula una dintre culegerile sale de publicistică. Se aplecase atent analitic şi asupra „spiritului românesc în faţa unei dictaturi”, a scris despre o „istorie dramatică a prezentului”, a condamnat, poate prea drastic, „trădarea criticilor”, a celor, mai ales din generaţia sa, pe care i‑a considerat dezertori din spaţiul susţinerii şi judecării drepte a literaturii după 1989… Spiritul său incomod i‑a deranjat pe mulţi, drept care n‑au lipsit şi acuzaţiile, dovedite injuste, de a fi fost colaborator al Securităţii şi altele, neconvenabile noilor conformisme politice şi sociale. Într‑un cuvânt, Nicolae Breban a rămas consecvent cu sine, a continuat să tragă semnale de alarmă, să cheme, cu accente adesea patetice, la o nouă solidaritate în jurul valorilor spirituale naţionale.

La vârsta venerabilă la care a ajuns, scriitorul total care este Nicolae Breban poate privi cu satisfacţie, şi chiar cu un neascuns orgoliu, harta unei opere de mare format. A ţinut mereu să se înscrie în suita romancierilor de solidă tradiţie europeană, de la Dostoievski şi Tolstoi la Thomas Mann, Proust ori Joyce, întemeindu‑şi lumea uşor recognoscibilă în aceste prestigioase companii, pe o viziune filosofică alimentată substanţial, între altele, de gândirea deloc conformistă a unui Friedrich Nietzsche, gânditor pe care l‑a studiat şi intrepretat cu pasiune şi despre care scris pagini dense, cu o asimilare personală a teoriilor lui C.G. Jung despre inconştient şi psihologia profunzimilor, a psihanalizei lui Freud, asigurându‑şi un fundament teoretic solid, fructuos pentru amplele şi complexele analize întreprinse în romanele sale. Întreaga sa operă de prozator are o consistenţă reflexivă rară în scrisul românesc, o reflexivitate alimentată de temele mari ale existenţei şi relaţiilor dintre oameni – cum ar fi remarcata de către critică legătură dintre stăpân şi slugă – variantă a mai generalei tematici a dominaţiei, revenită extrem de semnificativă în epoca noastră, transpusă şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie, în complexele reţele de subordonări sociale, raporturi cu puterea politică, cu angajări şi eşecuri ale unor personalităţi ce se ridică deasupra grupurilor, a cercurilor de indivizi pe care le acaparează până la fascinaţie tocmai prin iradierea unor minţi superioare, spirite seducătoare şi seduse la rândul lor de Putere ş.a.m.d. O aură de mister înconjoară adesea asemenea protagonişti carismatici, niciodată simplificaţi schematic, stând toate sub puterea obsesiei unor teme mari de reflecţie precum cele amintite. Toate masivele sale romane, ce nu‑şi economisesc mijloacele de transpunere în personaje dintre cele mai vii, ale unor largi şi aprofundate „demonstraţii” geometrizate în tipare de cugetare filosofică, antropologică, literară, în care pericolul „tezismului” este evitat prin harul încarnărilor într‑o tipologie umană de o impresionantă diversitate, ce dă trup şi suflet personajelor patronate, ca să zic aşa, de „Idee”. Miza acestor cărţi a rămas în timp una majoră, în contrast cu relativizările şi experienţele formale şi de limbaj ale generaţiilor mai noi de prozatori. Cu titlurile marilor sale cărţi, de la, să spunem, În absenţa stăpânilor, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan, Îngerul de gips, până la mai recentele Singura cale, Jocul şi fuga ori Frica, Nicolae Breban a putut înfrunta contestări şi etichetări superficiale ale cititorilor mai tineri, câţi mai sunt, prinşi în alte ritmuri ale vieţii şi care‑şi găsesc tot mai rar răgazuri de lectură adâncită a unor opere care solicită eforturi de lectură răbdătoare şi cu un profit spiritual mai puţin avut în vedere în lumea prea grăbită de acum. Marele scriitor Nicolae Breban lucrează, însă, cu energii mereu înnoite, pentru durata lungă a artei autentice. E timpul în care a crezut, continuă să creadă, şi care îi va da cu siguranţă dreptate. Îl văd, la această etate frumoasă, în vecinătatea picturii lui Caspar David Friedrich, cu personajul contemplând maiestuoase piscuri alpine. Scriitorul Nicolae Breban îmi pare că priveşte şi el, de la înălţimea unei opere împlinite, de pe astfel de înalte reliefuri.

Total 1 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button