Artă. Ai visat vreodată să mergi într‑un tablou, poate una dintre cele mai mari capodopere din istoria artei? Dacă da, care?
Personal, îl alesesem direct pe Hieronymus Bosch – marele suprarealist umoristic al Evului Mediu, numit şi „pictorul diavolului”. Imaginează‑ţi că mergi prin fălcile iadului! Salută demonul ocazional care torturează preoţi corupţi şi poate ajuta puţin. Priveşte cum cuplul se mângâie într‑o bula de sticlă, începând să facă dragoste. Vorbeşte cu bărbatul agăţat răstignit pe o harpă. Auzi ce a făcut tipul care urmează să fie sărutat de un porc îmbrăcat în călugăriţă pentru a ajunge într‑o poziţie atât de precară. Ca să nu mai vorbim de bărbatul care urmează să fie mâncat de o pasăre uriaşă, în timp ce o grămadă de păsări mai mici îi zboară din fund.
Bosch a fost foarte mult un pictor de acţiune, magistral în a crea armonii între evenimente complet haotice, pentru a speria şi a amuza în acelaşi timp. De asemenea, se spune că ar fi fost cu adamiţii, o sectă de oameni care au încercat să trăiască despuiaţi şi fericiţi de parcă ar fi fost încă în Paradis – ceea ce nu poate fi uşor având în vedere cât de puţin a fost nevoie pentru a ajunge la stâlpul ruşinii sau ars pe rug în acea perioadă.
Mai presus de toate, gândiţi‑vă să obţineţi acces la viaţa reală a lui Bosch! Umblă în viaţa lui de zi cu zi. Sau mai bine – capul lui? AI este la ani lumină de a putea face oricare dintre aceste lucruri. Din păcate. Sau din fericire. Pentru că ce s‑ar întâmpla cu picturile originale ale lui Bosch? Riscul este ca oamenii să înceapă să le considere copii palide ale lucrurilor reale. Eu vreau şi nu vreau ca AI să revoluţioneze arta în acest fel. Dar nu există un risc şi mai mare cu scepticismul tehnologic, de a ajunge în aceeaşi poziţie ridicolă ca Proust, căruia îi era teamă că telefonul va ucide dorinţa?
Zilele trecute, însă, am descoperit spre marea mea încântare de ce este capabilă AI. Revista franceză de artă Beaux Arts a dedicat un număr întreg AI. Editorul‑şef Fabrice Bousteau (care în prefaţa sa asigură că el însuşi şi nu un robot a scris textul) a cerut agenţiei Bright, care, de obicei, ţine prelegeri educaţionale de artă pentru tineri la Centrul Pompidou, să facă o excursie manipulată de inteligenţă artificială în „Grădina deliciilor” a lui Bosch. Redările Bosch de la Bright realizate cu aplicaţia Midjourney (şi da, estetica diferă foarte mult între diferitele ateliere de AI) sunt uluitoare, dacă nu geniale.
Magnifică şi clară, lumea bizară a lui Bosch se deschide în faţa noastră, de parcă ar fi fost pictată după perspectiva liniară clasică a Renaşterii. Reducerea la scara umană creează iluzia că suntem într‑un safari imprevizibil prin grădina deliciilor, unde peisajul se descoperă treptat, parcă fotografiat. Cu alte cuvinte, sunt exact opusul perspectivei divine originale a lui Bosch, ochiul atotvăzător care poate vedea atât imaginea de ansamblu, cât şi mărirea detaliilor, da, diavolul este întotdeauna în detalii, dar aşa cum am spus – niciun fel de diavoli aici. Suntem în paradis, înainte ca totul să meargă în iad. Nu ştiu dacă experienţa ar fi fost la fel de plăcută dacă ar fi fost o lucrare 3D. Multă artă VR care se bazează pe crearea de lumi alternative tinde să lase utilizatorul să joace rolul principal.
La ultima Bienală de la Veneţia, am avut şansa să văd interpretarea VR de către Loukia Alavanou a dramei „Oedipus la Kolonos”, care este prezentată în prezent la Accelerator din Stockholm. Acţiunea are loc într‑o zonă de mahalale din Grecia actuală. Actorii sunt romi. Piesa a fost genială, pe mai multe planuri, cu excepţia unuia – ochii şi replicile tuturor erau îndreptate spre mine, dându‑mi senzaţia de a fi într‑o dramă pe care nu o cerusem. Poate asta a fost ideea pentru că exact asta se întâmplă cu naivul Rege Oedip. Problema nu este acolo, ci în tendinţa artei AI şi VR de a juca cu narcisismul nostru. Pasul de la narcisism la paranoia – dorinţa de a fi în centrul evenimentelor până la credinţa nefericită pe care o face de fapt – nu este unul mare.
Când dispar într‑o altă lume, vreau să uit de mine, să mi se permită să‑i descopăr pe alţii cu adevărat, să părăsesc etapele oglindă ale narcisismului şi, ca Alice în Ţara Minunilor, să merg prin oglindă, să mă transform şi să mă bucur de transformările constante ale împrejurimilor. Dar funcţionează? Să laşi oglinda pentru ecran fără a cădea într‑o nouă capcană? Aici AI va juca un rol important – în modul în care ne va închide sau ne va elibera din închisorile noastre mentale. Supraeul atotvăzător va veghea mereu asupra noastră şi se va asigura că nu ne aruncăm în aer, nimeni altcineva nu o va face.
În cel mai rău caz, putem întotdeauna să facem ca Neo în „The Matrix” şi să ne conectăm la o realitate visată. Personal, aş alege cu uşurinţă grădinile utopice ale lui Bosch pentru a mă juca şi a face baie cu adamiţii într‑un iaz. În vecii vecilor. Bărbaţi AI.
Problema cu AI în acest moment, în afară de aspectele ecologice şi ideologice, este că putem vizita doar lumi deja imaginate de alţii şi obţinem doar un remix al ceea ce este dat. În ziua în care AI va putea crea noi forme, noi poveşti şi filosofii, chiar noi utopii – putem începe să ne îngrijorăm cu adevărat. Căci fiecare utopie se bazează pe excluderea unei realităţi insuportabile. Pangloss a avut poate dreptate în ironia sa blândă când a spus că „trăim în cea mai bună dintre lumi”. Cel mai bine e să te bucuri de aceasta cât durează.
Întâlnirea viitorului ca un parc?
Cartea lui Marie Bergström este distractivă şi oferă o analiză profundă. Sociologul Marie Bergström apare adesea în presa franceză ca expert în întâlniri online. Acum ea a scris cartea „Noile legi ale iubirii”. Este cultura aplicaţiei matrimoniale noul loc de întâlnire pentru isterici sau un forum pentru dragoste dincolo de preferinţele de clasă, gen şi ideologie? Aceasta este marea întrebare cu care mă lupt când citesc Noile legi ale dragostei a lui Marie Bergström, o carte despre modul în care aplicaţiile de întâlniri ne schimbă obiceiurile amoroase. În această carte profund distractivă şi bine documentată, care ne oferă o serie de investigaţii statistice, Bergström reuşeşte să ne ofere atât o trecere în revistă istorică a site‑urilor de întâlniri, cât şi o analiză profundă a mecanismelor sale reale.
Bergström răsuceşte şi întoarce pe toate părţile prejudecăţile despre „generaţia Tinder” care îi îndeamnă pe tineri să renunţe la credinţa lor în dragoste, în favoarea sexului ocazional. Sigur, o noapte fierbinte cu un străin a devenit acum la fel de banală precum mersul la film şi alegerea unui partener ceva la fel de uşor precum e cumpărarea unui iaurt de la magazin, dar marea schimbare, explică Bergström, este că locurile de întâlnire au corespuns anterior în mare parte cu geografia vieţii sociale. Întâlnirile online permit atât relaţii subterane, cât şi relaţii dincolo de reglementările sociale şi geografice.
Bergström nu crede că aplicaţiile de întâlniri ameninţă dragostea. Serviciile de potrivire au fost ţapi ispăşitori încă din secolul al XIX‑lea, cu Matrimonial News în SUA, explică ea, şi nu platformele de întâlniri creează preferinţele sociale, rasiale şi sexuale care se manifestă online, ci oamenii. Cu toate acestea, ele pot accelera procesele de întâlnire, explică ea. Oamenii se întâlnesc mai repede, fac sex mai repede, se căsătoresc mai repede şi au copii mai repede, dar au făcut şi erotismul să apară şi să dispară la fel de repede. Cea mai mare schimbare este că oamenii care se bucură de aplicaţiile de întâlniri din ziua de azi doresc mai ales să simtă libertatea de a consuma ceea ce doresc atunci când doresc. Dezavantajul este că mulţi mint cu privire la vârsta, înălţimea, greutatea şi sexul lor.
În unele aplicaţii de întâlniri pentru lesbiene, sunt bărbaţi care stau şi vorbesc între ei fără să ştie. Caut pe google un interviu cu creatorul Tinder, care vorbeşte despre virtuţile platformei: a adus oameni izolaţi la Polul Nord să se întâlnească peste graniţele geografice, în Israel şi Palestina a permis o serie de căsătorii peste graniţele religioase şi culturale şi în India, unde nunţile aranjate sunt încă obişnuite, pur şi simplu pentru a scăpa de controlul parental.
Un lucru care mă surprinde este cum comunicarea diferă atât de mult între clase. În clasele „modeste” bărbaţii şi femeile de obicei vorbesc direct despre sex, în cele mijlocii au loc la început multe ocoluri. În Franţa, unii aleg să întrerupă imediat comunicarea dacă celălalt scrie cu greşeli de ortografie.
Sunt atât de curioasă referitor de modul în care funcţionează aceste pieţe digitale de întâlniri, încât mă abonez la o aplicaţie pentru utilizatorii europeni. Spre surprinderea mea, sunt imediat copleşită de nişte bărbaţi fierbinţi care par scoşi dintr‑o revistă de stil de viaţă pentru bărbaţii care vor să fie la fel de bogaţi ca Elon Musk, dar care arată ca James Bond. Unii locuiesc în Toronto. Alţii în Australia. Au spart sistemul?
În aproape orice altă imagine, îşi arată costumele, maşinile de lux sau panourile de spălat. Unii kitesurfează. Alţii stau şi beau ceai lângă un şemineu cu o carte în mână, încercând să arate serioşi, deşi se pare că şi‑au acordat ore întregi înfăţişării lor. Întreb, oarecum amuzată, dacă sunt chatbot‑uri cu care am de‑a face sau pur şi simplu gigolo‑uri. Majoritatea trimit imediat mai multe poze „normale” şi mă asigură că nu caută o relaţie bănească. Apoi încep să mă bombardeze cu întrebări intime.
Unul dintre ei care locuieşte la Paris vrea să ne vedem deja diseară. Nu înţeleg entuziasmul, dar încă încerc să menţin contacte cu vreo zece bărbaţi. După un timp, se simte ca şi cum lucrezi pentru o grămadă de bebeluşi nervoşi. Mă deconectez complet. Când mă întorc după câteva zile, unii au reuşit să se îndrăgostească „până peste cap”, alţii mi‑au cerut deja să merg în iad de mult. Îmi dau seama că întâlnirile digitale sunt o muncă în sine, dar singura muncă pare să fie să te îndrăgosteşti cât mai mult posibil. Deja Marcuse declara că „lumea liberă” tehno‑capitalistă era un nou fel de totalitarism soft, în care singura libertate consta în a consuma şi a se lăsa consumat.
Mă întreb în calitate de psihanalist: ce comunităţi pregăteşte pentru noi cultura de întâlniri din aplicaţie? Nu m‑ar surprinde dacă pe viitor vom locui într‑un parc de distracţii sexuale în care celălalt se reduce la o plimbare atractivă printre altele, dar singura problemă este că trebuie să stai la coadă.
Un alt scenariu posibil de viitor este că fiecare va avea propriul lui harem, cu un sclav pentru fiecare dorinţă. Dacă unul dintre sclavii haremului este ocupat, atunci există întotdeauna altcineva liber. Haremul poate stăpâni şi o dorinţă excesivă de consumerism, pentru că aşa cum spune un calif în O mie şi una de nopţi, marea lectură preferată a tinereţii mele: „Nu‑mi înşel niciodată haremul cu alt harem”.
Un lucru este sigur – cultura întâlnirilor din aplicaţii este, aici, pentru a rămâne. Unii o piratează deja, făcând‑o un loc de întâlnire cu prietenii sau de extindere a reţelei sociale. Nu cred că trebuie să moralizăm. Dacă cultura aplicaţiei de întâlniri a devenit un obstacol în calea iubirii, atunci nu există nimic care să îi priască dragostei aşa de bine ca obstacole.
■ Scriitor, psihanalist, publicist
Sînziana Ravini
