Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Criticii şi critica criticii

Criticii şi critica criticii

În lumea literară, criticul stârneşte cele mai inflamate aversiuni: e permanent bănuit că face jocurile cuiva, că profită de pe urma scrisului său, că urmăreşte interese dubioase, că îşi vinde conştiinţa etc. Rar am întâlnit scriitori care să înţeleagă un lucru elementar: judecata critică nu funcţionează ca un şubler; pur şi simplu, este în logica lucrurilor ca o carte unora să placă, altora să nu placă. Totul este ca opinia să fie argumentată, iar criticul să îşi asume onest verdictul.

Critica criticii? Mulţi consideră că se pot debarasa senini de critica literară în ansamblul ei; nu devine un discurs de acest gen destinat unei enclave limitate, la fel ca manualele de rezistenţa materialelor? Şi da, şi nu. Se petrece însă, de mai bine de zece ani, un fenomen în faţa căruia nu avem cum să rămânem pasivi: critica şi istoria literară reprezintă un teritoriu în continuă expansiune, apar anual nume noi, se tipăresc lucrări foarte bune, rapid clasicizate, aparţinând nu doar seniorilor, ci în special tinerilor autori; se vorbeşte deja, cu argumente, despre o nouă critică. S-⁠au schimbat criteriile. Poezia poate…

În orice caz, de vreme ce eu unul citesc sau măcar foiletez lacom cam tot ce apare, an de an, în domeniu şi ştiu precis că sunt mulţi alţii ca mine, nu doar din breaslă, de vreme ce cărţi de critică şi istorie literară continuă să apară, şi nu puţine, e limpede că nu e o pierdere de energie. E drept, nu aşa arată lucrurile pentru toată lumea. Nici măcar exegeţii profesionişti nu cred toţi în utilitatea criticii criticii. Marian Popa, de pildă, formulează unul dintre cele mai dure verdicte: „Se ocupă de critica altora criticii comozi care vor să evite reacţiile beletriştilor (de parcă ale confraţilor critici ar fi mai elegante – n.m.), cei fără opţiuni ferme sau un mod personal de abordare a beletristicii (există aşa ceva, unul stas, care să funcţioneze indiferent de opera comentată? – n.m.), cei ce sunt convinşi că activitatea critică momentană nu e la nivelul ştiinţei, al gustului lor şi al operelor apărute, cei cu amici şi inamici în tagmă (adică toţi – n.m.), cei parveniţi la concluzia că sunt prea multe comentarii la prea puţine cărţi beletristice (critica noastră a fost de la început disproporţionat de diversă şi de bună compara tiv cu literatura pe care, în loc să o secondeze, adesea a tractat-⁠o – n.m.), cei care cred că starea rea a beletristicii se explică prin starea criticii. O atare critică e utilă dacă descurajează activitatea critică nemeritorie; dacă nu, este efort inutil şi fără speranţă destinat uitării.” Cuvinte nedrepte, cinice, de un scepticism şarjat. Fiecare diRevizionismul ca imposturantre aceste speculaţii poate fi facil demontată. Dar la ce bun? Adevărul este că, prin acest exerciţiu de autoexaminare, critica literară îşi întreţine tonusul şi creează anticorpii necesari bunei funcţionări a literaturii. Ideile circulă, se influenţează una pe alta, dialogul se încheagă, iar cea care profită, în ultimă instanţă, este literatura însăşi. Sunt un naiv vetust dacă mai cred că literatura nu poate exista fără instituţia criticii? Asta în pofida reticenţei frustrate a majorităţii scriitorilor de pluton faţă de confraţii critici. În fine, cum oricând găseşti un citat care să combată un altul, recurg la un scurt pasaj, fireşte că decupat din context (dar cui îi pasă, câtă vreme scopul este nobil?), dintr-⁠un eseu al lui Montaigne; spune el într-⁠un text dedicat experienţei: „Il y a plus affaire à interpreter les interpretations qu’à interpreter les choses, et plus de livres sur les livres que sur autre subject: nous faisons que nous entregloser.” Prefer, mai încape vorbă?, să greşesc împreună cu Montaigne, decât să am dreptate alături de Marian Popa. Cu toate că nu cred că mă înşel îngânându-⁠l pe rafinatul moralist francez.

* * *

De la o vreme, cred din ce în ce mai mult că rostul meu nu e să mai fac critică de întâmpinare sau o fac, mânat de la spate de obligaţia rubricii fixe, într-⁠un ritm mai lent (o dată-⁠de două ori pe lună). Pentru că de renunţat nu se poate renunţa… Mă uit încă admirativ în urmă, când aveam răbdarea şi energia şi disciplina să scriu cel puţin un foileton săptămânal. Criticul se salvează, totuşi, prin cărţi, prin sinteze. Cronica literară nu îţi asigură decât o putere iluzorie; pe unii îi atrage. Pe mine unul nu. După mintea mea, ea presupune mai degrabă altruism, smerenie în faţa literaturii, curaj al opiniei şi riscul de a nu găsi timp suficient să stai în bibliotecă, în compania clasicilor. Trebuie găsit echilibrul între foileton, care înseamnă consemnarea spontană a unor impresii de lectură neaşezate şi cercetarea propriu-⁠zisă, care e, totuşi, altceva. Fericit cel care a găsit-⁠o. Mulţi dintre colegii mei au renunţat cu totul la critica de întâmpinare şi e păcat; eu unul le simt lipsa. Alţii nu reuşesc să se scuture nici atunci când pretind că scriu studii serioase de ticurile căpătate în anii de foiletonistică; scriu recenzii despre clasici. E dificil de păstrat calea de mijloc, după cum spuneam…

Statutul criticului de întâmpinare nu este, din câte simt pe propria-⁠mi piele, deloc de invidiat: el se expune suspiciunii confraţilor şi a scriitorilor, indiferent despre ce şi cum ar scrie. În lumea literară, criticul stârneşte cele mai inflamate aversiuni: e permanent bănuit că face jocurile cuiva, că profită de pe urma scrisului său, că urmăreşte interese dubioase, că îşi vinde conştiinţa etc. Rar am întâlnit scriitori care să înţeleagă un lucru elementar: judecata critică nu funcţionează ca un şubler; pur şi simplu, este în logica lucrurilor ca o carte unora să placă, altora să nu placă. Totul este ca opinia să fie argumentată, iar criticul să îşi asume onest verdictul. Dar nu, lui nu i se iartă astfel de puncte de vedere, pentru că, în ochii scriitorului, criticul nu este un om, cu drept la gusturi şi preferinţe, ci un funcţionar al literaturii, a cărui unică justificare este să realizeze cât de valoroasă este opera lui. Lauda este încă şi mai blamabilă, pentru că se bănuieşte că în spatele ei se ascund interese meschine (nu neg că aşa ceva nu se mai întâmplă). Scriitorul român nu se vrea doar valorificat, ci şi cocoţat în vârful ierarhiei, ceea ce presupune eliminarea celorlalţi. Prin urmare, a scrie de bine despre cartea lui X atrage automat deprecierile unui şir de confraţi ai lui X, care ştiu ei ce ştiu… A nu scrie este în egală măsură un semn de ticăloşie; e clar, dacă nu „vede” opera „Marelui Scriitor”, criticul se află în solda inamicului său…

Nu neg că există critici pentru care cronica literară (practicată când şi când) nu este decât o metodă de a-⁠şi aranja anumite lucruri. Se simte uneori asta din tonul recenziilor, pentru că şi lauda trebuie să fie, conform unui principiu ce datează din antichitate, decentă, dacă vrea să fie credibilă. Am rămas, cu un prilej oarecare, siderat când un critic respectat în breaslă încerca să mă convingă de faptul că ceea ce contează sunt cărţile, sintezele, recenziile nu se pun, acolo ai dreptul să mai laşi de la tine, să mai plusezi când îţi convine. Confratele cu pricina avea un suflet mare, pentru el conta mai mult omulfoto-carti-fot-prez decât cartea. Culmea e că părea absolut convins de „corectitudinea” opiniei sale; să încerce să fie obiectivi cei care scriu săptămânal şi care îşi arogă titlul de cronicar en titre, spunea criticul respectiv, pe care l-⁠am surprins apoi vehiculând puncte de vedere destul de tranşante, pe care le întorcea pe dos când recenza cartea pe care, în particular, o desfiinţase. L-⁠am „invidiat” (vorba vine!) pentru natura fericită care îi permite să jongleze cu propriile idei după cum bate vântul.

Nu e neapărat nevoie ca în urma acestor „negocieri” să se ascundă cine ştie ce avantaje, mie mi se pare că şi „bunele intenţii” bruiază corectitudinea actului critic. E greu să scrii negru pe alb ce nu îţi place în cartea unui amic? Este, pentru că scriitorii sunt sensibili şi rişti să strici o relaţie. Dar, dacă o relaţie se strică pentru că ai fost onest, ea nu era oricum una care să merite să fie apărată… E şi mai dificil să te apleci în faţa evidenţei valorice a cărţii unui scriitor ori coleg de breaslă pe care nu-⁠l ai la inimă sau care, cine ştie, ţi-⁠a făcut rău cândva? Sigur că este, dar eşti obligat să încerci; iar dacă nu reuşeşti, dacă „luciditatea” critică îţi este bruiată de patimă, dacă ai poliţe de plătit, dacă nu poţi „ierta”, mai bine scrii pamflet sau te mulţumeşti cu studiul academic. Critica adevărată se scrie cu seninătate, chiar când este negativă. Nu, nu este vorba de „impostură” într-⁠o astfel de atitudine, cum s-⁠a spus, ci de un resort obligatoriu al actului critic: efortul de obiectivare. În lipsa acestuia, critica îşi pierde esenţa şi devine discurs plezirist, eseu empiric sau orice altceva. Adoptă un ton călâi (ceea ce este caraghios, după mine) sau recurge la tot felul de trucuri retorice pentru a nu risca un verdict tranşant.

A mai repeta, după Călinescu, faptul că obiectivitatea este imposibilă în critica literară poate suna redundant. Cu toate acestea, a tinde către obiectivitate este obligatoriu. Ce înseamnă „obiectivitatea” altceva decât subiectivitate asumată, onestă? Adică a-⁠ţi spune punctul de vedere în orice situaţie, indiferent de presiuni, indiferent de interese, indiferent de opinia majoritară. Criticul literar are tot dreptul să greşească, dar să o facă „pe barba lui”, din consecvenţă cu sine însuşi, cu ideile în care crede, cu principiile pe care le vântură, cu gusturile şi opţiunile sale ideologice asumate deschis (aici cade accentul). Dacă respectă această regulă elementară, nu poate fi acuzat de malpraxis.

Problema aşa-⁠numitului „conflict de interese” nu mi se pare foarte complicată. Câtă vreme se respectă principiul mai sus descris, nu poate fi vorba de aşa ceva. Câtă vreme un critic laudă o carte bună, argumentat, nu după ureche, indiferent în ce soi de raporturi s-⁠ar afla cu autorul ei, cu editura care a publicat-⁠o, nu este de blamat. Pentru un critic adevărat, capabil să ia „distanţa” obligatorie faţă de tot ce este în afara cărţii, autorul în carne şi oase se abstractizează, capătă consistenţa unui abur. În caz contrar, face servicii de presă, nu critică literară. Nu ştiu de ce aceste principii atât de simple, exprimate clar încă de la începuturile criticii noastre, devin atât de neclare în zilele noastre.

Nu-⁠mi scapă faptul că ceea ce am scris mai sus poate suna idealist, de nu chiar naiv. Cu toate acestea, este igienic să repetăm din când în când, chiar niţel patetic, nişte truisme care riscă să se demonetizeze. Încerc să cobor cu picioarele pe pământ pentru a încheia. Sigur că sunt destule presiuni cărora un critic de întâmpinare trebuie să le facă faţă. Ţine însă de riscurile meseriei. La fel de agresive şi încă mai periculoase sunt însă şi tentaţiile. Cronica literară te poate ajuta dacă eşti carierist, te poate angaja pe o orbită mondenă a vieţii literare. Îţi poate da sentimentul puterii; e vorba de un surogat, de fapt, unul destul de ieftin… Criticul autentic nu caută puterea şi nici nu ţine la imaginea sa în ochii scriitorilor. Ţine în schimb la imaginea sa din oglindă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now