Contemporanul » Polemice » „Boierii nu se plâng”

„Boierii nu se plâng”

Radu Greceanu: „Bucureştii în care m-⁠am născut, Bucureştii în care mi-⁠am trăit tinereţea, în cetatea Arhivelor Statului, vorbeau sufletului. Dar când m-⁠am întors de pe front, din prizonierat, oraşul nu mai era acelaşi. Şi de atunci s-⁠a schimbat mereu. Am împlinit 97 de ani. Am văzut multe, am trăit atâtea. Mă întreb: va mai vorbi vreodată oraşul acesta sufletului?”

Într-⁠un timp răsturnat, strivitor de valori, s-⁠au ajutat unul pe altul să-⁠şi păstreze cutezanţa şi spiritul critic, să acţioneze în respectul propriei demnităţi: Grecenii. Istoricul Radu Greceanu şi arhitecta Eugenia Greceanu. Câte astfel de conştiinţe limpezi, fără eschivă deţinem, care să fi respins tot ce moralmente era discutabil? Radu Greceanu îşi scutură arborele genealogic şi are ce scutura. Prin bunica maternă, Melania, fiica lui Const. Creţulescu, descinde din Constantin Brâncoveanu; bunicul Dimitrie Ghica, traducătorul Istoriilor lui Herodot (Premiul Academiei) era fiul cel mare al lui Ion Ghica; fratele Tudor Greceanu, pilotul de vânătoare martirizat în puşcăriile politice 16 ani pentru eroism în război, a purtat la rever medalia Mihai Viteazul şi Crucea de Fier germană. Postum, a primit un nume de alee în Bucureşti. Mă aştept, însă, ca şi în cazul Petre Ţuţea, torturat pentru crezul său naţional, să se găsească niscai universitari, de Vest, de Est, să-⁠i conteste martiriul. Doar trăim vremi supra­realiste. Nu-⁠i suprarealist să treci de la socialism ştiinţific la magie, de la predarea materialismului dialectic la istoria religiilor?

Boierii nu se plâng, afirmă istoricul Radu Greceanu, povestind episodul scoaterii părinţilor săi din conacul de la Topliceni, pentru a fi aruncaţi într-⁠o casă mărginaşă din Râmnicu Sărat, cu pământ pe jos. În toiul nopţii, aşa cum se întâmpla pe vremea Dubei, maşina cu geamuri oarbe. „Boierii adevăraţi, după ce au venit vremurile crunte, niciodată nu ar fi amintit cu jale ce au pierdut” ne spune Radu Greceanu. Asta înseamnă demnitate, vocabulă din ce în ce mai declasată din Fondul Principal de Cuvinte. Oricum, Moscova nu crede în lacrimi. În casa din Bucureşti, unde s-⁠a născut, din Spătar, nr. 13, Radu Greceanu a mai intrat doar ca pacient al policlinicii „Ana Aslan”.

Nimic nu regretă mai mult arhivistul decât actele, corespondenţa, albumele genitorilor, confiscate. Şi mă gândesc la arhiva Stere, arsă în curtea cona­cului de la Bucov. La naţionalizări, arhivele de familie au fost distruse. Acum, în libertate, din inconştienţă, din nepăsare, din cinism, se continuă „opera” de distrugere, în ignorarea faptului că arhiva probează continuitatea noastră, atât de necesară.

Spune, mereu chibzuit şi precis, Radu Greceanu: „Istoria arhivelor româneşti este însă o tragedie cumplită”. Epurat din Arhivele Statului în ’52, din cauză de dossier: părinţi moşieri, luptător pe frontul de Est (pe placa de mormânt din cimitirul Ghencea Militar scrie: „Am luptat în Est!”), refuz de a se întoarce cu Divizia trădătoare, „Horea, Cloşca şi Crişan”), Radu Greceanu avea să asiste şi la demolarea cetăţii unde lucraseră Hasdeu şi Onciul, odată cu Mănăstirea Mihai Vodă. Dealul trebuia nivelat, după „înaltul îndemn” al Comandantului Suprem, să se vadă doar Casa Poporului.
Revista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-21Singurul adversar redutabil în faţa tăvălugului mondializării, al globalizării este conştiinţa etnică. Or, distrugând, înstrăinând arhivele, conştiinţa identitară slăbeşte. O luăm de la capăt, ca pe vremea sovietizării, cu amputarea sentimentului naţional? Arhivele ne-⁠ar fi arătat cât de aiuristic s-⁠au făcut retrocedările postsocialiste în Ardeal, numai în favoarea maghiarilor, când multe bunuri au fost comune, realizate din fonduri publice, la care au contribuit majoritarii. Agresaţi etnic, neacceptaţi de Dieta Transilvaniei ca naţiune politică, dar buni să plătească dări peste dări. De ce n-⁠au ridicat şi ei, românii, palate şi catedrale? Pentru că, sub Dietă, nu aveau dreptul să se aşeze în oraşe şi suportau restricţii privitoare la construcţii în piatră, locuinţe trainice ori biserici.

Glasul arhivelor, pentru cine vrea să-⁠l audă, arată limpede că românii duceau dijma produselor şi construiau colegiile din care, acum, urmaşii lor sunt daţi afară. Şi tot arhivele ar arăta confuzia voită între fundaţie şi proprietate, cum a dovedit unionistul Onisifor Ghibu, puşcărizat (ca întreaga elită naţională românească) şi din acest motiv. Că, după instaurarea Dualismului austro-⁠ungar (1867), Statusul roma­no-⁠catolic a cerut împăratului de la Viena ca fundaţiile să treacă din administrarea austriacă în administrarea sa. Nu în proprietate, ci în administrare. Printr-⁠un fals în acte (arhivele o dovedesc), românii s-⁠au ales cu nimica, iar maghiarii au devenit proprietari, cum scrie un specialist în instituţiile şi edificiile istorice din Transilvania, istoricul Vasile Lechinţan. Tranziţia, interval de criză morală sau, după caz, amorală, a consfinţit faptul. Şi mi-⁠l aduc aminte pe Teodor Brateş, în acel Decembrie, dirijând mesajele „spontane”, după un anume scenariu. A urmat manipularea arhivelor Securităţii, ceea ce dovedeşte iarăşi că puterea o au cei care deţin documentele: de la dosarul de cadre comunist s-⁠a trecut la dosariada cenesasică.

Dar să revin la cartea Victoriei Dragu Dimitriu, Povestea unei familii din Bucureşti. Grecenii, ed. Vremea, 2012, colecţia Planeta Bucureşti, iniţiată şi coordonată de Silvia Colfescu. S-⁠ar fi putut numi Oamenii vechilor zidiri, pentru că asta şi sunt istoricul arhivist şi genealogist, din stirpea rară a erudiţilor şi arhitecta restauratoare Eugenia Greceanu, cea care trăieşte oraşul (cum notează fericit autoarea interviului cu cei doi interlocutori), dar trăieşte şi arhitectura românească. Flaşnetele „patriotice” ceauşiste nu i-⁠au făcut pe Radu şi pe Eugenia Greceanu să pună lângă sentiment naţional epitete ca încuiat ori primitiv. Iar pericolul ca trăirea firească şi luminată, patriotică, să fie legată de propaganda lui Ceauşescu şi dezavuată persistă îngrijorător.

După război, şapca stas a proletarului – descurcăreţ, incult, grosoloan – a luat locul pălăriei domnului. Nici nu-⁠i văd pe mitocanii activişti iaşioţi, de tip Şulimsohn-⁠Manciuc-⁠Floareş şi tot neamul lor activ, decât cu şapcă leninistă. Despre Alice Magheru, mătuşa lui Radu Greceanu, Victoria Dragu Dimitriu povesteşte: „pălăriile ei erau un stindard.” Boieroaicele îşi purtau sfidător pălăriile în tramvaie, chiar şi la coada pentru pâine (neagră), numai că pumnul şi şapca au biruit. „Cu revolverul pe masă”, cum versifica un proletcultist. Şi-⁠mi vine în minte replica promptă, energică a unei doamne, actriţa Olga Tudorache, versus Florin Călinescu. A fost întrebată telefonic la Duminica în familie „ce nu are de nu vă place.” Răspunsul a venit sec: „N-⁠are manşete”. Cu alt cuvânt, maniere.

În altă carte a sa, Arhitecţi în timpul dictaturii. Amintiri (ed. Simetria, Bucureşti, 2008), plină de „şarje critice”, aşa cum avertizează în cuvântul de însoţire arh. Şerban Sturdza, Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Eugenia Greceanu foloseşte apă tare pentru portretele utemistelor agitatoare, în cap cu Ţuchi Roth, „participantă dezlănţuită la lupta de clasă”, viitoare soţie a lampadoforului Ovid S. Crohmălniceanu.

În „alegerea neghinei reacţionare de grâul rodnic, în vederea eliminării din profesie a duşmanilor de clasă”, ţinuta conta: „În timp ce studentele obişnuite visau la fustele lungi, corole cu jupoane ale Casei Dior şi la pantofi cu tocuri de 8 cm, revoluţionarele noastre purtau fuste drepte, oprite sub genunchi, jachete de piele şi cizme militare cu toc plat, în stilul femeilor – comisar, interpretate cu brio de Irina Răchiţeanu în piese de teatru sovietice (lucr. cit., p. 133).

A fredona „un hit capitalist al momentului, C’est si bon, putea fi caz de excludere din UTM. Înviorarea masei inerte (de 7 noiembrie, la aniversarea Revoluţiei din Octombrie, nota mea, Magda U.) se încerca şi cu intonarea Internaţionalei, dar pentru mine imaginea de neuitat rămâne cazaciocul pe vine, cu picioare zvârlite lateral, jucat în sunetele Kalinkăi de Ţuchi Roth şi Mary Cocimarov, o basarabeancă aterizată direct în anii superiori, despre care se şoptea că ar avea şi grad militar.”

Jeni Greceanu a fost exclusă după doi ani din UTM. Acuzele: prietenie cu „reacţionari”; acţiune de „lămurire” doctrinară printre colegi – nulă; valorile culturii sovietice luate în derâdere. I se asigurau astfel fiicei de maior căzut în asaltul Odessei piedici în carieră, dar, paradoxal, obstacolele au ajutat-⁠o să rămână ea însăşi.

Context: în anul şcolar ’50 – ’51, s-⁠a interzis a se consulta cărţi şi reviste în alte limbi decât rusa. „Genocidul cultural” (sintagma Eugeniei Greceanu) începuse în ’49, când au fost „exmatriculaţi doi studenţi, excelenţi în toate disciplinele”, pentru că nu luaseră examenele la economie politică, materie obligatorie în anul IV (în III, obligatoriu era marxism leninismul şi în V, estetica marxistă). Era vremea „demascării” utemiste a celor acuzaţi de „cosmopolitism” şi de „individualism burghez”. Precizare: în U.R.S.S., pentru eticheta de cosmopolit se condamna la 10 ani de muncă silnică: două cincinale.

Carte a făcut Eugenia Greceanu cu elita reală: teoria arhitecturii cu Pichi (Gheorghe) Petraşcu. Admirabili profesori i-⁠au fost G. M. Cantacuzino, Titus Evolceanu, Grigore Ionescu, Gabriel Sudan (Matematici superioare) Richard Bordenache, Mircea Alifanti (cursul de Finisaje), Horia Teodoru (Restaurarea şi protecţia monumentelor), ing. Borneanu (Rezistenţa Materialelor). G. M. Cantacuzino a ajuns în puşcărie, apoi a fost exilat la Iaşi. Graficiana Ligia Macovei, soţia lui Pompiliu Macovei, secretar UAP, obedientă în exces faţă de „linia” peceristă, i-⁠a închis, după o zi numai, o expoziţie din parcul Herăstrău. G. M. Cantacuzino avea succes, deranja. Nicolae Bădescu a ajuns profesor de estetică marxistă, silit să combată curentele reacţionare, ruperea de realitate, individualismul burghez. Diferenţă de atitudine. Dexterii conjuncturali, complet şterşi profesional, ca Yura Curinschi ori Nicolae Kepeş, selecţionau propagandişti, dar şi întocmeau liste negre, care funcţionau la repartizarea în producţie. Naturile acomodante, cei deja „cooptaţi”, marxişti cu diplomă de arhitect, erau promovaţi asistenţi ai marilor profesori, luându-⁠le chiar locul la catedră.

La Litere n-⁠a fost altfel. Studentul Vicu Mândra, avansat postdecembrist „pe scurtătură” de la lector la profesor, pe timpul ministeriabilului Paul Cornea, şi-⁠a înfierat profesorul, pe G. Călinescu, conchizând că „n-⁠are putere să se spele de rugina trecutului.” Iar ziarul lui G. Călinescu, „Naţiunea”, era supravizat de big brother, Marcel Breazu. Până la ultimul contact cu studenţii săi, a fost controlat de cei doi Pauli (Georgescu şi Cornea), de Savin Bratu, Silvian Iosifescu, Mitu Grosu, Emil Boldan. Iar Crohmălniceanu, soţul lui Ţuchi Roth, dansatoarea de cazacioc, i-⁠a reproşat în Amintiri deghizate că a beneficiat de protecţia lui Dej; „bacilul Croh”, cum îi spunea Ion Barbu, mergea pe mâna Pauker.

„Studentul (sublinierea îi aparţine Eugeniei Greceanu) Marcel Melicsohn a fost integrat colectivului catedrei, deşi mai avea de făcut un an de facultate, ne-⁠a predat arhitectura romanică, cea mai diversificată pe şcoli regionale dintre toate curentele medievale, în numai două ore, dintre care una a cuprins prezentarea obscurantismului mistic medieval. De la cine să înveţe generaţiile noi?”

Răspuns: de la Eugenia şi Radu Greceanu, martori rari, într-⁠adevăr, oneşti şi direcţi, fără fisuri de caracter, cu respect faţă de istorie şi urmele ei, monumentele. Cartea – dialog, cartea – document, un fel de paidee, ar trebui tipărită în tiraj substanţial şi distribuită în învăţământ. Tezaurul de memorie e la fel de preţios ca arhiva. Povestea unei familii din Bucureşti. Grecenii se încheie cu constatarea amară a boierului demofil Radu Greceanu: „Bucureştii în care m-⁠am născut, Bucureştii în care mi-⁠am trăit tinereţea, în cetatea Arhivelor Statului, vorbeau sufletului. Dar când m-⁠am întors de pe front, din prizonierat, oraşul nu mai era acelaşi. Şi de atunci s-⁠a schimbat mereu. Am împlinit 97 de ani. Am văzut multe, am trăit atâtea. Mă întreb: va mai vorbi vreodată oraşul acesta sufletului?”

Da. Când vor conta cinstea, onoarea, bunele maniere. Deocamdată, trăim într-⁠o lume fără manşete.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now