Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Daniel Cristea-Enache – criticliterar.ro

Daniel Cristea-Enache – criticliterar.ro

Literatura română după o revoluţie

Este un gest frumos şi un act de curaj intelectual să scrii o carte despre Nichita Stănescu, deşi ai avut numai nouă ani la moartea lui. Un gest frumos pentru că înseamnă o asumare a trecutului, o situare într-⁠un raport de continuitate cu literatura dinainte.

Foarte multă lume citeşte interviurile luate de Daniel Cristea-⁠Enache unor scriitori români şi postate pe portalul cultural LiterNet. Cu acelaşi interes este accesată revista literară on-⁠line Literatura de azi, inventată de Daniel Cristea-⁠Enache şi menţinută de el în centrul atenţiei publicului, cu ajutorul unei armate de colaboratori bine aleşi. Cunoscutul critic literar, care în 1989 era un necunoscut, este o prezenţă imposibil de ignorat în literatura română de azi. Publică nu numai interviuri, ci şi cărţi întregi de convorbiri cu scriitori importanţi (Octavian Paler, Ileana Mălăncioiu, Dan C. Mihăilescu, Paul Cornea), semnează articole de critică literară în principalele reviste literare ale ţării (România literară, Observator cultural ş.a.), realizează emisiuni TV, vorbeşte la lansări de cărţi, susţine discuţii şi, din când în când, polemici pe facebook, face parte din jurii literare, îi învaţă literatură pe studenţii de la Litere, scrie şi publică volume de critică literară, apreciate, contestate, premiate.

Dar cine este Daniel Cristea-⁠Enache?

El s-⁠a instalat decis în viaţa literară, încă de foarte tânăr, la scurtă vreme după Revoluţie, când a început să semneze recenzii şi articole de atitudine în diverse publicaţii. Ca fiu adoptiv al lui Valeriu Cristea, sau pur şi simplu ca admirator al lui, Daniel Cridaniel-cristea-enache-fotostea-⁠Enache i-⁠a urmat exemplul în ceea ce priveşte modul de a face critică.

Cu o rapiditate surprinzătoare s-⁠a desprins însă de sub orice influenţă. N-⁠a fost vorba de o renegare a mentorului, ci de o afirmare hotărâtă şi armonioasă a propriei individualităţii. Înţelegerea cuprinzătoare şi responsabilă a fenomenului literar, asociată cu un simţ al umorului (care ţine de o vocaţie a comunicării şi nu de plăcerea persiflării), îl prezintă pe Daniel Cristea-⁠Enache ca pe un E. Lovinescu al anilor care vin. Discursul său critic, ritualizat, voluptuos, construcţia de idei fără nimi c greoi, adeseori graţioasă, formulările de o remarcabilă expresivitate pot contribui cu succes la relansarea interesului pentru literatură.

Începând să folosească pentru propagarea ideilor sale literare Internetul, Daniel Cristea Enache s-⁠a născut pentru a doua oară. S-⁠a născut, de data aceasta, din spuma Internetului, în care alţi critici şi istorici literari văd în mod greşit un mediu ostil literaturii.

Criticul este – cu alte cuvinte − un om al vremii sale, echipat, la figurat vorbind, cu căşti, monitoare, tastaturi şi mouse-⁠uri, toate wireless. El se află, în turnul de observaţie a literaturii române in statu nascendi, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Foloseşte GPS-⁠uri pentru detectarea rapidă a talentelor literare şi legături prin satelit pentru difuzarea rapidă şi la mare distanţă a impresiilor sale de lectură.

O apariţie surprinzătoare (deşi aşteptată, într-⁠un mod tacit, de multă vreme) a constituit-⁠o cartea sa consacrată lui Nichita Stănescu, Lyrica magna.

Despre Nichita Stănescu s-⁠au scris nu zeci, nu sute, ci mii de articole. În plus, i s-⁠au consacrat şi cărţi, emisiuni radio şi TV, filme, spectacole. Dintre toate aceste contribuţii, unele sunt indiscutabil valoroase, adevărate demonstraţii de virtuozitate a interpretării unei opere cu un grad mare de dificultate. Totuşi, predomină reacţiile necritice, exclamative, tentative naive de împărţire a gloriei cu un mare poet.

Prin cartea sa, Lyrica magna, Daniel Cris­tea-⁠Enache se opune acestei stări de lucruri propunând o interpretare nouă, din perspectiva unui cititor ultracompetent de azi.

Critici literari din aceeaşi generaţie cu Daniel Cristea-⁠Cristea, care ar fi vrut, poate, să scrie ei o asemenea carte, au reacţionat cu acreală la Lyrica magna: „Mă aşteptam ca Daniel Cristea-⁠Enache să-⁠şi compenseze lipsa de originalitate în cuprinderea ansamblurilor prin fineţea observaţiilor analitice. N-⁠a fost să fie.”; „În anul de graţie 2010 el continuă să lucreze cu un concept anacronic de poezie (ca «frumuseţe în sine»), pentru care oridaniel-cristea-enache-foto-familiece interpretare riscă să altereze «esenţa» inexprimabilă, inefabilă & inanalizabilă a operei, conducând astfel la volatilizarea funcţiei şi a valorii sale «estetice». Să ne mai mirăm, atunci, că eseistul preferă comentariului parafrazele şi citatele opulente? În rest, toate celelalte lucruri demne de reţinut în Lyrica magna par emise de un critic-⁠ventriloc, care, deşi imită, cu grade variabile de reuşită, vocile precursorilor săi, nu reuşeşte să-⁠şi găsească un timbru propriu.” (Andrei Terian).

Chestia cu criticul-⁠ventriloc este cu totul deplasată, dovedind necunoaşterea cuvântului „ventriloc” (sensul lui real este „un om care vorbeşte din burtă” şi nu „unul care imită vocile altora”). Dar această dovadă de superficială cunoaştere a limbii române n-⁠ar fi atât de gravă dacă n-⁠ar apărea în directă legătură cu dorinţa de a denigra o carte foarte bună şi îndelung aşteptată. Daniel Cristea-⁠Enache este primul critic literar care scrie despre Nichita Stănescu fără să-⁠l fi cunoscut pe Nichita Stănescu.

Este un gest frumos şi un act de curaj intelectual să scrii o carte despre Nichita Stănescu, deşi ai avut numai nouă ani la moartea lui. Un gest frumos pentru că înseamnă o asumare a trecutului, o situare într-⁠un raport de continuitate cu literatura dinainte. Alţi critici din generaţia lui Daniel Cristea-⁠Enache sau mai tineri nu cunosc literatura română din perioada antedecembristă şi, ca să nu-⁠şi divulge ignoranţa, o comentează lapidar-⁠sarcastic, cu aerul că nici nu merită mare atenţie.

…Şi un act de curaj intelectual pentru că, în absenţa lui Nichita Stănescu, care semăna, cum s-⁠a spus pe bună dreptate, cu un zeu nordic, fascinându-⁠i pe iubitorii de poezie, opera lui trebuie judecată, acum, exclusiv ca text. Nu e uşor ca, refuzând o legendă, să faci critică literară pur şi simplu.

Lyrica magna încântă de la prima la ultima pagină. Apare însă câte un cronicar literar care o citeşte încruntat: „Subtitlul acestui volum e Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu. De altfel, de-⁠a lungul său, Daniel Cristea-⁠Enache avertizează în mai multe rânduri că avem de-⁠a face cu o demonstraţie. Se prea poate. Eu, totuşi, n-⁠o văd. Nu-⁠i văd nici ipoteza, nici concluzia. Punctul de pornire e un truism.”;
„În ce priveşte interpretarea propriu-⁠zisă, sunt foarte puţine lucruri de adăugat. Daniel Cristea-⁠ Enache ne face părtaşi la eşecul său. Îşi propune să descifreze poezia lui Nichita Stănescu, are senzaţia că, pe spaţii largi, reuşeşte asta, însă se recunoaşte învins, renunţând, preţ de câteva clipe, la trufie.”;
„Mai îngrijorător însă cât de simplist se dovedeşte felul în care Cristea-⁠Enache înţelege actul interpretării. (Mai ales al interpretării de poezie.) Ca pe o translare din limbajul specific al acesteia în limbajul comun!” (Cosmin Ciotloş).

Trebuie să fii insensibil sau rău intenţionat ca să nu te bucuri de prezenţa în literatura română de azi a lui Daniel Cristea-⁠Enache. Într-⁠un moment de agitaţie a spiritelor, mai degrabă periculoasă decât productivă, şi de confuzie a valorilor, el îşi face surâzător-⁠conştiincios datoria, citind sute de cărţi, evaluându-⁠le cu luciditate, ironizând într-⁠un stil elegant mistificările. Este un spirit constructiv (ceea ce nu înseamnă că spune un da mecanic în orice situaţie) şi incoruptibil.

Nu seamănă aproape deloc cu alţi critici afirmaţi după 1989. În marea lor majoritate, colegii lui de generaţie au o nerăbdare indecentă, vecină cu isteria, de a-⁠şi face un nume şi o plăcere stranie, vinovată, de a macula prestigii. În mod surprinzător (şi ruşinos) intransigenţa lor distructivă se asociază cu opor­tunismul. Daniel Cristea-⁠Enache îşi face datoria calm şi responsabil, cu sentimentul continuării a ceea ce s-⁠a realizat până în prezent în literatura română şi, în acelaşi timp, fără grija de a-⁠i flata pe oamenii zilei. Este solidar cu generaţia sa, dar solidar cu discernământ, mizând sincer pe cei mai talentaţi reprezentanţi ai ei. Această atitudine judicioasă, departe de a-⁠l condamna la un stil convenţional şi plicticos, generează – spre consternarea celor care joacă totul pe cartea teribilismului – texte captivante, de o indiscutabilă originalitate. Explicaţia constă în spiritul critic de mare fineţe şi în excepţionalul talent literar cu care este înzestrat Daniel Cristea-⁠Enache.

Lider de opinie în lumea literară, influent aşa cum era Nicolae Manolescu odinioară, Daniel Cristea-⁠Enache nu are nevoie să provoace un scandal literar ca să se facă auzit. El adoptă o atitudine corectă faţă de istoricul receptării fiecărui scriitor. Nu ignoră, nu neagă şi nici nu ia ca adevăr incontestabil ce s-⁠a scris înaintea lui pe aceeaşi temă.
Aflat în plenitudinea afirmării, curtat de scriitori din toate generaţiile (şi antipatizat violent de cei care constată că nu poate fi manevrat), criticul comentează în stilul său literatura română de azi. Cineva s-⁠ar putea întreba: în ce constă stilul lui Daniel Cristea-⁠Enache? se poate vorbi deja, în cazul său, de un stil?

Răspunsul este afirmativ. Criticul profesează, înainte de orice altceva, un optimism al comunicării, care îi iluminează textele. El pleacă de la prezumţia de bunăcredinţă a contemporanilor săi, li se adresează cu convingerea că toţi iubesc literatura şi o înţeleg. Ironia sa fină se îndreaptă împotriva unor prejudecăţi pe care le au, poate, şi mulţi dintre cititori, dar pe care ei le abandonează pe loc, tocmai ca să fie la înălţimea aşteptărilor criticului.

În evaluarea unui text Daniel Cristea-⁠Enache este decis şi eficient, inspirând un sentiment de siguranţă (ascultându-⁠l sau citindu-⁠l îţi este clar că se pronunţă un expert). Dar aceasta nu înseamnă că se mulţumeşte vreodată cu prima impresie. Citeşte şi reciteşte textul literar, îl priveşte din toate unghiurile posibile, aşa cum răsuceşti între două degete un diamant ca să-⁠i vezi irizaţiile fiecărei faţete. În plus ia în considerare, fie şi pentru a contrazice, opiniile altora. Dacă vreuna îl convinge o adoptă cu plăcere, ştiind că are rezerve inepuizabile de originalitate şi că nu trebuie să nege maniacal tot ce au spus predecesorii săi numai ca să se impună.

În plus, îşi păstrează mereu umorul, un umor de idei, de bună calitate, care face mai uşor de suportat autoritatea lui înnăscută. Când vorbeşte despre o carte în faţa unei săli pline, toţi cei prezenţi se lasă cuceriţi de farmecul lui, simţind că intră în complicitate cu el, că sunt şi ei inteligenţi şi că proştii se află în altă parte (eventual în alte săli, în faţa cărora vorbesc alţi critici).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alex Ştefănescu

Alex Ștefănescu născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954-1965. Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now