Profil

În „infernul” poeziei

Afişând un ostentativ aer doctoral, critici acriţi ne asigură că poezia, o biată „relicvă romantică”, ar fi în criză. Altfel zis, nu are – în limbajul epocii noastre turboconsumeriste – piaţă. Soarta poeziei e pecetluită oare?

Sub cupola unui romantism întunecat, brăzdat de fulgere apocaliptice şi înfiorări thanatice, se consumă travaliul liric al polivalentului Radu Ulmeanu, un „răzvrătit”, de fapt, care, paradoxal, dorind „să învingă sonetul”, îşi domoleşte temperamentul, declamând o fericire absentă, „niciodată trăită”. Iubita, o întrupare a visului, va fi dezmierdată cu „forme clasice”, împrăştiind „beznele morţii”. Fiindcă, parcă mai apăsat decât în volumele precedente, Ab Urbe Condita (Editura Grinta, 2020) dezvăluie „tensiunea thanatică” (cf. Magda Ursache), timpul însuşi fiind o „corabie / care mă duce încet către moarte” (v. Timpul). Sau: „Mergem noi către moarte / sau vine ea / cu braţele larg deschise / spre noi?” (v. Drum). Unda deceptivă scaldă astfel de poeme, autorul sătmărean – resemnat – conchizând „că de toate astea va trebui să mă despart într‑o zi” (v. Am început să mă uit).

Un popas sumativ, întregitor, se impune însă. Dacă prin Siberii (Editura Tribuna, 2017), dovedind – pe suportul unui roman autobiografic – vigoare prozastică, Radu Ulmeanu ne oferea „o carte câştigătoare” (cum notifica energic Tudorel Urian), volumul de Sonete (Editura Grinta, Cluj‑Napoca, 2018) reactiva ipostaza de sonetist, poetul sătmărean, admirabil şi în publicistica sa vitriolantă, tangentă pamfletului, păstorind, de ani buni, revista Acolada. Romanul pomenit, urmând Chermezei sinucigaşilor (ediţia a II‑a, 2016, tot la Grinta), reconstituia, sub masca lui Vlad, o studenţie dramatică, cu vreo două exmatriculări la activ şi anii tumultuoşi ai navetei profesionale. Vlad dorea să devină o voce, mânat de ambiţia de a scrie; dorea, slalomând printre cutezanţe, speranţe, dezamăgiri etc., să devină poet. Ceea ce, desigur, în cazul lui Radu Ulmeanu, s‑a întâmplat convingător, în pofida unui debut întârziat (Patinoar, 1979), chiar dacă, încă din 1966, Geo Dumitrescu îi semnala prezenţa în Contemporanul. Dar Siberii este, negreşit, mai mult decât o autobiografie ficţionalizată (pe alocuri); după cum Ceea ce suntem (2016) proba, pe coarda unei însingurări zbuciumate, un vitalism grav, topind în magma lirică (erotizată) o neistovită căutare a iubirii / iubitei, refugiată într‑o absenţă durernică, mixând dorinţa, visătoria, speranţa etc. într‑o melancolie dezolată, ascultând „muzica tăcerii”. Iată o probă (v. Sonet LXXX): „Când dragostea îmi seacă, pe hârtie / îngheaţă mâna grea şi nu mai mişcă. / Se‑nvârte mintea‑n gol, ca o morişcă / şi vânturile‑o poartă, o învie. // Iar inima dacă mi‑a‑ncremenit, / cuvintele‑s ca pietrele de moară. / Nici nu mai spun că viaţa mi‑e amară – / sunt un schilod ce pleacă la cerşit. // Mă pedepseşte cineva de sus / că‑am fost prea fericit şi plin, prea harnic, / că am turnat prea mult, de vin sedus, // fiind un mult prea generos paharnic. / Iubito, sunt aproape de apus, / De‑am fost, cu mine nu e nimeni darnic.”

În fond, amintitul volum de Sonete, prefaţat de C.D. Zeletin, se înscria pe linia unei continuităţi tematice, împăcând „tumultul senzual”, virilitatea sa „neliniştită” cu „o formă artistică restrictivă”, impunând un constructivism rigid, aşa cum o cere de altminteri bătrânul sonet. Dar Radu Ulmeanu „joacă liber”, „nu ideologizează estetic fixitatea”, scria, în docta sa Prefaţă, regretatul C.D. Zeletin şi, în consecinţă, îşi îngăduia şi evadări din sonet, ca „admisibile forme de neascultare creatoare” (v. Spre înălţimile alpine ale sonetului), fără a sfida, însă, „graniţele”. Tras în „cleştare translucide”, sonetul urcă în zona ucroniei, constata Ion Papuc.

Să reamintim că Ospeţele iubirii (o masivă antologie ivită, în 2012, la TipoMoldova) avea meritul de a reface cronologia reală şi de a repune în drepturi titlurile iniţiale. Era şi un jurnal liric (cum bine observase Barbu Cioculescu), întins pe vreo patru decenii, aparţinând unui „talent torenţial”, pozând în „ins lunatic”, oricum în ceartă cu ziua de azi, încercându‑şi harfa „pe toate corzile”. Şi care, „nepotrivit” cu veacul său, rebel, tumultuos, „cu două feţe”, reuşeşte a nu fi monocord. De altminteri, poetul însuşi îşi recunoaşte starea hibridă (v. Coboară‑te noapte) aglutinând trăiri complementare. Din „vaginul fierbinte al lumii”, lansează imprecaţii sau declaraţii amoroase, simţind că în sinele său clocoteşte „un univers necreat”. Acoperă, aşadar, un „spectru amplu” (cf. Gh. Grigurcu), oscilând de la spaimele care‑l împresoară la mirajul râvnit, doritor a prinde „sunetul grav / ce acoperă lumea” (v. Acum).

***

Să observăm că, afişând un ostentativ aer doctoral, critici acriţi ne asigură că poezia, o biată „relicvă romantică”, ar fi în criză. Altfel zis, nu are – în limbajul epocii noastre turboconsumeriste – piaţă. Soarta poeziei e pecetluită oare? Totuşi, se scrie inflaţionar, diluviul editorial ne ameninţă, cititorii, vai, se răresc. Iată, abia schiţat, contextul, deloc prietenos, în care acest remarcabil poet cuteza a propune pomenita antologie, întocmită chiar de autor, după Laptele negru (Editura Brumar, 2008). Şi care, atunci, îi prilejuia lui Gh. Grigurcu, semnatarul unui cald şi exact Profil (în chip de Prefaţă), să constate că împricinatul, redescoperit cu bucurie, „şi‑a ţinut promisiunile juneţii”.

Dacă prin Cosmos suav (1973) acel insidios lamento romantic vorbea despre un eu tulburat şi pofticios, nota senzuală, de un vitalism clamat, debordant („stelele se sfâşâie”), capta şi fiorul metafizic, recunoscând: „atâta cer e‑n tine”. Şi asumându‑şi, dincolo de retorica violenţei, tonul deceptiv. Poetul presimte „mareea neagră a disperării”, ştie că urmează, împresurat de o spaimă luminoasă, „sfărâmarea făpturii”, ştergerea de pe faţa pământului. Orizontul se frânge, „viaţa se scurge mâhnită ca fumul din roze”. Această mărturisită şi fecundă (poeticeşte vorbind) disperare îl obligă la trăiri coşmareşti, despicând „un soare sângeros”. Dar spre neagra lumină bătând la Porţile nopţii, năzuia încă de prin 1971‑1972; acum suferinţa e devastatoare: „Prin sufletul meu bate vântul, / prin casa mea trec drumurile lumii”.

Cum spuneam, tabloul e terifiant: cerul însuşi e o groapă, stelele „urlă”, iar „puroaiele în hohot spală oglinzile cerului” (v. Corăbii). Chiar şi poemele regăsite, aparţinând, uşor de bănuit, unei alte vârste lirice (1968‑1987; vezi Climatul fulgerului, Ed. Dacia) vesteau această predispoziţie. Aşadar: „îngăduie‑mi totuşi să urlu puţin / cu gura în cenuşă, cu fierbinţii mei creieri / în frumoasa noapte cu lună senină”. Poetul acuza spleen‑ul, boema şi „crâşmele zadarnice”; sufletul atârnă „spre ţărână”, trupul „are o moarte” şi braţele nopţii, în această luptă inegală cu timpul, îl cuprind: „Dar, când am vrut să‑ncep să mor / M‑ai smuls din groapă, ca pe‑un mire” (v. Parasonete). Speratul gest salvator e anihilat, lumea însăşi – înmuiată în „jeg de zeiţă”, bântuită de spaime – „se gudură la picioarele morţii”. Materia „dansează rumba” (v. Mereu va fi), iar Babilonul, nedomolita „fiară ancilară”, sărbătoreşte în ruine, confirmând profeţiile negre ale declinologilor: „Şi am găsit cetatea Babilon / plesnind de veselie şi gudron, / înmiresmată ca‑n Apocalipsă, / târfă de lux intrată în eclipsă” (v. La Babilon).

Poet puternic, cu lecturi întinse, metabolizate, Radu Ulmeanu face, paradoxal, figura unui „profet mohorât”. „Totul e rană sub haina mea albă” – ne anunţă d‑sa. În pofida undei deceptive, vitalismul răzbate gâlgâitor, iar directorul Acoladei, urmând a‑şi asigura, merituos, o altă vizibilitate, ne anunţă: „Urăsc poezia şi‑mi doresc totodată / moartea fierbinte de a trăi”.

O voce sigură acum, „strunită bărăbăteşte”, cum constatase Ion Papuc, Radu Ulmeanu dezvăluie o gravitate de fond, asumată în numele unei responsabilităţi vituperante, căzând deseori în sarcasm. Şi care, acceptându‑şi propria‑i limitare şi finitudine, împinge în paroxism „sfărâmarea făpturii”. Apologia iubitei (absentă) convoacă doar „carnea dulce a amintirii”; totuşi, precaritatea biologică rezonează cosmic, invocând „noaptea placentară” sau „galaxiile feline”. Viaţa‑dezmăţ eliberează un vitalism răsfrânt în biliardul cosmic, developând „feţele” poetului: bacovian (poate) când ne aminteşte de „dizolvarea esenţelor lumii” (v. Ploaie), profetic, anunţând colapsul, („Colcăie nebuniile / în paradigma civilizaţiei”; v. Invazie), retrăind, cu „sete de viaţă”, vremurile apuse (v. Îmi amintesc) sau gustând aerul tare al libertăţii într‑o „bolboroseală maniacală”, cu o voce fie îngerească, fie demonizată. În fond, o Epistolă (din 1980), cu dor de cei plecaţi, ne avertiza asupra acestui traseu zigzagat. Venit „din secolul bucuriei şi al disperării”, o fiară rănită, oferindu‑ne „un chip întunecat”, poetul e capabil, deopotrivă, de visătoreală. Încât, contemplându‑şi trupul (o „biserică în ruină”), livrând „delicii scabroase”, aflând că „la temelia lumii” stă mirosul de hoit, Radu Ulmeanu propune iubirea ca „soluţie soteriologică”. Un vizual, aşadar, dovedind o solidă cultură poetică, eliberând pulsiuni contrastative, împăcând violenţa exprimării cu nostalgii paseiste, Radu Ulmeanu, ispitit de a scrie „epopei”, şi‑a asumat, de fapt, destinul. Şi o mărturiseşte franc: „Din momentul când ai început să scrii, ţi‑ai asumat infernul”. Nimic nu ar justifica absenţa lui Radu Ulmeanu din marile Istorii; o reevaluare a poetului, cum sugera Tudorel Urian, se impune în regim de urgenţă.

Odată cu Ab Urbe Condita, sub un titlu derutant, împrumutat de la Titus Livius, străin, însă, de cronica liviană, înţelegând iubirea ca „principiu prim şi ultim al existenţei”, Radu Ulmeanu, fără a fi un răsfăţat în lumea noastră învălmăşită, în ceaţă axiologică, ţine să tragă un semnal de alarmă. Ne invită în stricta actualitate pandemică. „Totul se prăbuşeşte”, constată poetul, nici poezia ultimei generaţii, târâtoare, „cu ochii aţintiţi asupra propriului sex” nu ne poate salva, literatura „gâfâie” (v. La pas), „ţara are cu totul alte griji” (v. Paradis), moartea bântuie în vremea coronavirusului, dragostea e „scâlciată”. Încât, însinguratul poet, invocând „ordinea inimii”, e convins că „în doi chiar şi moartea pare o dulce poveste”. Iar poezia rămâne „o duminică fastă”, când sufletul, pregătit pentru marea călătorie, „se frânge în versuri”…

Adrian Dinu Rachieru

Total 1 Votes
0

Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava (1967) şi al Facultăţii de Filosofie-Sociologie (1971), Universitatea din Bucureşti.

Debut: 1983, Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), Editura Facla, Timişoara

Volume publicate:

Critică şi istorie literară: Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986; Scriitorul şi umbra (Sorin Titel), 1995; Poeţi din Bucovina (1996); Marin Preda – Omul utopic (1996); Liviu Rebreanu – Utopia erotică (1997); Alternativa Marino (2002); Nichita – un idol fals? (2006); Eminescu după Eminescu (2009); Poeţi din Basarabia (2010); Ion Creangă – spectacolul disimulării (2012); Despărţirea de Eminescu? (2012).

Sociologia culturii: Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), 1983; Vocaţia sintezei (Eseuri despre spiritualitatea românească), 1985; Elitism şi postmodernism (1999, 2000); Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară, (2008);

Eseistică: Cele două Românii? (1993), Bătălia pentru Basarabia (2000, 2002)

Roman: Trilogia Legea conservării scaunului. Au apărut deocamdată Vina (2002); Frica (2004); în pregătire Revoluţia SRL.

Publicistică sportivă: Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007).

Premii literare: Premiul pentru critică al revistei Luceafărul (1982); Premiul „M. Eminescu” – Suceava (SSB): 1995, 1996, 2010; Fundaţia Culturală a Bucovinei: 1995, 1999; Salonul Naţional de carte (Iaşi): 1997, 1999; Salonul Internaţional de carte (Chişinău): 2000, 2006, 2007, 2010, 2012; Diplomă de onoare Societatea Română de Radiodifuziune (2001); Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002); Premiul pentru critică (Reims, Franţa): 2002; Premiul revistei Lumina (Novi Sad, Serbia): 2007; Premiul revistei Cafeneaua literară, Piteşti, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: 2001, 2011, 2012; Premiul pentru istorie literară, Filiala Bacău a USR, 2011. Membru al USR, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Asociaţiei Sociologilor din România. Membru ARIP (Asociaţia Română de Istorie a Presei).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button