Lecturi - Despre Cărți

Românii în Uniunea Europeană

Profesorul Vasile Puşcaş, deţinătorul unei catedre Jean Monnet Ad Personam, la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, membru corespondent al Academiei Române, fost ministru al integrării europene, oferă în cartea intitulată Românii în Uniunea Europeană (Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca 2022) răspunsuri la numeroase întrebări pe care şi le pune omul contemporan. Ea cuprinde 32 de texte: interviuri, conferinţe, declaraţii de presă, articole din publicaţii româneşti şi internaţionale, elaborate între anii 2017‑2021 şi grupate în trei mari capitole: Drumul către şi în Uniunea Europeană, Integrare europeană, dezvoltare, competitivitate şi Viitorul Uniunii Europene. Un cuvânt‑înainte, un indice de nume şi de materii dau volumului un caracter rotund, bine gândit şi accesibil cititorului de azi. De altfel, anul 2022 este pentru autor un an deosebit, vezi Românii şi România în context european: istorie şi diplomaţie. Omagiu profesorului Vasile Puşcaş la împlinirea vârstei de 70 de ani. Editor: Ioan Bolovan. Cluj‑Napoca, Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane 2022.

Românii în Uniunea Europeană e o contribuţie de primă importanţă la cunoaşterea istoriei noastre contemporane şi merită să fie citită, cunoscută în cercuri cât mai largi, deoarece ajută la formarea şi dezvoltarea culturii politice a oamenilor. Vasile Puşcaş vorbeşte cititorului ca unul care a trăit momente cruciale ale evoluţiei României după 1989: în anii 1992‑1994 a avut o contribuţie esenţială la reobţinerea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate în raport cu Statele Unite ale Americii, clauză care fusese retrasă în vremea dictaturii ceauşiste (v. pe larg: Bastoane şi morcovi: reacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România, Cluj‑Napoca, Eikon, 2006), iar între anii 2000‑2004, a fost negociatorul‑şef al Aderării României la Uniunea Europeană (v. Negociind cu Uniunea Europeană, vol. 1‑6, Bucureşti, Editura Economică 2003, 2005).

Românii în Uniunea Europeană prezintă evoluţia ţării noastre de la statutul totalitar şi de la problematicul deceniu 1990‑2000 la cel de membru important al Uniunii Europene, la care am aspirat cu toţii foarte multă vreme. Ne putem închipui ce efort intelectual şi câtă abilitate de negociere au fost necesare pentru racordarea legislaţiei noastre la cea a Uniunii Europene, câte emoţii, decepţii şi bucurii de etapă a trăit negociatorul‑şef, purtând pe umeri această dificilă sarcină. Şi ce bucurie va fi avut la 17 decembrie 2004, când Consiliul Europei a anunţat încheierea negocierilor şi semnarea Tratatului de Aderare, intrat în vigoare, după ratificarea lui de către parlamentele celorlalţi membri, la 1 ianuarie 2007! E ziua în care România şi‑a ocupat locul cuvenit în Uniunea Europeană, alături de cele mai avansate state de pe continent! Munca devotată, ardelenesc‑tenace şi eficientă (circa 20 de ore pe zi) desfăşurată de Vasile Puşcaş la vârsta celor mai frumoase împliniri ale oricărei personalităţi, se înscrie ca un moment crucial în evoluţia ţării noastre. Istoricul austriac Michael Gehler considera că acest eveniment a fost „aproape un miracol” (cf. interviul cu Michael Gehler: Am prins ultimul tren când am încheiat negocierile de aderare în decembrie 2004, în: România şi calea de viaţă europeană. Cluj‑Napoca 2017, p. 231), la care Vasile Puşcaş răspunde că a fost o mişcare foarte înţeleaptă din partea României. Am făcut asta pentru poporul român, zicea el în acelaşi interviu. Prin urmare, ceea ce aflăm de la profesorul clujean nu este ceva învăţat/citit/auzit de la alţii, ci lanţul concret al momentelor trăite de‑a lungul acestui maraton de peste patru ani, încheiat la atingerea liniei de sosire. Şi nu putem să nu observăm aici că România a fost dăruită cu mulţi diplomaţi de valoare, între care Vasile Puşcaş ocupă un loc foarte important, în compania lui Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu!

Cartea despre care vorbim este o analiză temeinică a drumului parcurs de România spre Uniunea Europeană, care a îmbunătăţit nivelul de trai al oamenilor, a deschis spaţiul economic european pentru mărfurile produse în România, pentru mobilitatea socio‑profesională şi educaţională etc. Ea este totodată o critică aspră a neajunsurilor politicii, nu numai a celei româneşti, de după aderare, însoţită de propuneri pentru reformarea Uniunii Europene şi pentru îmbunătăţirea poziţiei noastre în acest cadru.

Sunt relevate carenţe ale politicii româneşti, nu numai ale celei actuale. E reluată opinia lui C. Rădulescu‑Motru, după care „vocaţia europeană” a românilor a fost pervertită, în urmă cu opt decenii, „chiar de liderii României”. Acelaşi lucru s‑a repetat – scrie Vasile Puşcaş – după 1989 şi chiar după 2007, când „nimeni nu s‑a ostenit să elaboreze o strategie post‑aderare” pentru aplicarea întocmai a angajamentelor cuprinse în Tratatul de Aderare (strategiile sunt, în cultura noastră politică, „mai degrabă întâmplătoare şi întâmplările înlocuiesc perspectiva”). În loc să informeze toate categoriile sociale „despre conţinutul procesului integrării europene” şi despre consecinţele lui, politicienii noştri s‑au mulţumit cu beneficiile care decurgeau din noul statut şi au asistat pasiv la plecarea multor români (aproximativ 25% din populaţia aptă de muncă) „spre zonele mai dezvoltate ale Uniunii”. Cu alte cuvinte, aderarea nu a fost urmată de integrare, adică de adaptare la dinamica celorlalţi membri ai Uniunii, de înlocuire a culturii de supravieţuire, cu cea de competitivitate. Căci, intrând într‑un organism care aprecia realizările (nu vorbele!), trebuia să ne avântăm curajos în mişcarea celorlalţi. Am aderat, dar nu ne‑am integrat, scrie autorul cu o anumită amărăciune. România nu s‑a înscris „în mod durabil, sincer şi fără şovăire pe calea de viaţă europeană pe care o pavează politicile Uniunii Europene”, aşa cum au cerut românii, de pildă, prin votul pentru parlamentul european, la 26 mai 2019.

Printre cauzele nereuşitelor noastre se numără faptul că a dispărut „altoirea pe istorie”, prin despărţirea de trecut sau chiar prin negarea lui, atât a trecutului familiei, cât şi al naţiunii. Spre deosebire de generaţia de la 1918, care era antreprenorială, cea de la 1989 a intrat pe linia automulţumirii de sine şi a consumului. E uimitor, pe de altă parte, cât timp şi câtă energie au cheltuit politicienii români cerând Uniunii Europene să le rezolve problemele politice interne – ne amintim cu toţii de perioada vizitelor la Bucureşti din partea unor reprezentanţi ai Uniunii sau de convocarea la Bruxelles a unor politicieni români, în scopul de a fi traşi la răspundere pentru neîmpliniri sau erori care ar fi trebuit să fie rezolvate de ei înşişi, acasă.

Au apărut manipulări de tot felul, cea mai gravă fiind aceea că, pe fondul conştiinţei naţionale, explicabilă istoric la toate popoarele europene, a putut fi resuscitat, un „suveranism de acum un veac şi jumătate”, care a împiedicat formarea unităţii politice europene: populişti, fals‑suveranişti au sădit în oameni frica unei posibile pierderi a suveranităţii statale. Această frică putea fi evitată dacă oamenii ar fi ajuns la înţelegerea superioară a principiului după care „Suveranitate înseamnă să fii la masa la care se decide legislaţia” (Hans Morgenthau), principiu pe care Vasile Puşcaş îl dezvoltă, arătând că o societate sănătoasă trebuie să pună „în acord globalizarea şi integrarea cu suveranitatea şi democraţia” (vezi România şi calea de viaţă europeană, 2017, p. 26). Oamenii trebuie să înţeleagă că „Globalizarea se întâmplă, cu sau fără voia noastră”, dar de ea vor beneficia doar cei care ştiu să gestioneze acest proces. „Maneliştii politici autohtoni europenizaţi” trebuie să fie înlocuiţi, atât la nivelul Uniunii, cât şi al fiecărui stat membru, de un leadership politic dornic să realizeze integrarea europeană. Povestea PNRR arată „că autorităţile şi actorii politici contemporani din România încă nu sunt deplin convinşi (poate nu sunt nici capabili) să se înscrie în procesul integrării europene, aşa cum Ţara a dorit şi s‑a angajat prin Tratatul de Aderare”, fenomen agreat, uneori, chiar şi de „factori politici de la Bruxelles”.

Nu a fost abandonată obişnuinţa de a arunca vina pe altcineva pentru nereuşitele proprii, „vinovatul” a devenit uneori Uniunea Europeană. Un exemplu recent: e o mare ipocrizie ca statele membre să dea vina exclusiv pe Uniunea Europeană pentru incapacitatea lor crasă de a gestiona criza pandemică şi a considera experţii ca „vrăjmaşi” ai liderilor politici.

Tot atât de pasionantă e partea a doua a cărţii, care pune un accent deosebit pe ideea integrării europene. Vasile Puşcaş arată că liderii de după 1990 nu erau „nici vizionari şi nici deţinători ai abilităţilor necesare reconstrucţiei şi avansării naţiunii române”; ei nu au aplicat angajamentele asumate faţă de propriii cetăţeni şi de partenerii integrării europene, au promis mult, dar au realizat puţin.

După aderarea la Uniunea Europeană – scrie autorul –, România s‑a remarcat „prin ratarea mai tuturor oportunităţilor deschise de Tratatul de Aderare şi de statutul de membru al organizaţiei”, încă nu face parte din spaţiul Schengen şi nu a introdus încă moneda euro. Unele dintre neîmpliniri se datorează împrejurărilor istorice: România a intrat în faza revoluţiilor liberal‑democrate, în 1989, „fără un program propriu şi fără o elită politică şi intelectuală educată pentru trecerea la o economie de piaţă şi democraţie liberală”. Se zicea că legislaţia noastră reprezenta interese „naţionale”, dar în realitate, acestea erau ale unor grupuri. România a adoptat calea „originală”, care a dus la „o criză economică şi socială de mari proporţii”. Vasile Puşcaş cere României să‑şi dezvolte capacităţile interne şi puterea de negociere pentru a participa la o integrare intensificată în Uniunea Europeană şi a ajunge în plutonul statelor membre cu un înalt grad de competitivitate societală. Dacă va rata şi oportunităţile participării la constituirea şi funcţionarea Pieţei Unice de Capital şi a Uniunii Bancare Europene, România îşi va reduce posibilităţile accederii la dezvoltare!

În consecinţă, autorul pledează clar, vizionar, fundamentat, pentru revigorarea procesului de integrare şi arată că politicienii au dovedit „mai degrabă lene, incultură, iresponsabilitate, rea‑voinţă în relaţia cu interesul integrării europene, la care se adaugă o poftă nesăţioasă de profit imediat personal sau/şi de grup”. Capacitatea Europei de a renaşte mereu (Edmund Husserl) nu a fost impulsionată pe măsură „de spiritualitatea creativă şi inovatoare europeană, care are menirea de a da noi sensuri însuşi spiritului european”.

Accidentul ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană e explicat de Vasile Puşcaş astfel: politicienii britanici nu au înţeles corect raportul dintre patriotism şi integrare, adică „s‑au întors în timp spre conexiunea patriotism‑naţionalism”, recurgând deseori la falsităţi şi neadevăruri, despre un anume „excepţionalism” britanic. E adevărat că şi liderii Uniunii Europene poartă răspundere pentru acest eveniment, deoarece au dovedit inabilitate şi ezitare în rezolvarea provocărilor, Tratatul de la Lisabona, acest surogat de Constituţie, putând fi perceput de identarişti/suveranişti ca tentativă „de a concentra guvernanţa Uniunii Europene în mâinile eurobirocraţilor”; politicienii britanici şi‑au justificat acţiunea de ieşire din Uniune cu argumentul că „ţara lor nu era considerată la valoarea pe care aceştia o autopercepeau”, iar promisiunea Bruxelles-ului că „se va realiza o reformă amplă şi profundă a Uniunii Europene a fost mereu amânată”. Uniunea Europeană a uitat că planul Monnet‑Schumann (1952) stipula necesitatea unor negocieri permanente, „care să ducă la armonizarea şi apoi la fuziunea intereselor tuturor”. Se va dovedi însă că integrarea nu exclude patriotismul şi că „insularizarea şi parohialismul naţionalist duce mai degrabă către stagnare şi desprindere de ritmurile dezvoltării globale”. Uniunea Europeană are de învăţat din acest eveniment, iar Marea Britanie va înţelege că pasul făcut în anul 2017, respectiv 2020, nu a fost în folosul britanicilor.

În ultima vreme, conştienţi că Tratatul de la Lisabona „nu instituia mecanisme adecvate pentru soluţionarea crizelor”, lideri politici şi intelectuali europeni cer tot mai insistent „statelor şi instituţiilor europene să găsească viziunea şi curajul unei refondări a Uniunii Europene”, să nu se lase intimidaţi de ameninţările unora cu ieşirea din Uniune, deoarece singura soluţie pentru supravieţuirea statelor din Europa este integrarea, convergenţa, competitivitatea. Trebuie să fim dispuşi cu toţii la o transformare majoră a mentalităţii naţionale şi a celei europene (p. 180), iar liderii „să aibă pregătirea şi abilitatea de a negocia permanent corelarea între interesul local/naţional şi cel european, de a dezvolta conceptul de suveranitate naţională în corelare cu suveranitatea europeană şi de a maximiza eficienţa gestionării diversităţii europene pentru realizarea binelui european şi a binelui individual al fiecărui cetăţean din Uniunea Europeană”.

Portughezii au propus o Conferinţă care să dea posibilitate cetăţenilor să‑şi exprime opiniile cu privire la viitorul lor în Uniune. Conferinţa, în curs de desfăşurare, a început cu adunarea pe cale electronică a părerii cetăţenilor cu privire la 10 teme centrale (schimbări climatice, sănătate, economie, justiţie, digitalizare, drepturi, securitate, migraţie, sport, democraţie europeană ş.a.), care vor fi dezbătute de instituţiile europene cu statele membre şi cu cetăţenii acestora, pentru a stabili „atât modul de continuare a activităţii Uniunii Europene, cât şi a politicilor europene” 280‑01. Vasile Puşcaş exprimă speranţa că dezbaterile la diferite niveluri şi etape vor încuraja „liderii actuali pentru o abordare transformativă, refondatoare a Uniunii Europene înseşi, nu doar a unor politici sau instrumente de acţiune europeană”. Conferinţa va trebui să reaşeze fundamentele Uniunii Europene, să diminueze „euroscepticismul radical”, să elimine „oboseala de criză”, să reconstruiască o Uniune Europeană capabilă să facă „faţă proceselor volatile şi scenariilor nefavorabile”. Vor urma, desigur, confruntări între federalişti şi inter‑guvernamentalişti, dar sperăm că negocierile vor duce spre o Europă „mai bună pentru cetăţeni, pentru statele membre, pentru ea însăşi şi pentru lumea de mâine”.

Constatăm că discuţia despre viitorul Uniunii Europene e purtată de autor la nivel intelectual superior, considerând că dorita refondare a Uniunii Europene trebuie să producă o construcţie federală diferită de tipurile federaţiilor din prezent şi „să aibă o relaţionare confederală cu continentul nord‑american”, cu care să constituie cea mai puternică piaţă integrată transcontinentală şi să evolueze spre un centru internaţional cu potenţial economic, comercial, cultural‑ştiinţific şi politico‑social capabil să dea tonul civilizaţional mondial.

Nu ajunge – scrie autorul – ca politicienii şi decidenţii statali din Nordul Emisferei Vestice şi din Uniunea Europeană să repete că susţin intensificarea relaţiilor euro‑atlantice. E nevoie ca ei să pună în faţa cetăţenilor din cele două spaţii aflate de o parte şi de alta a Atlanticului un nou proiect ambiţios şi inovator al inter‑conectivităţii şi interdependenţelor euro-americane.

În acest context, identitatea europeană, prea puţin discutată până acum în presa politică şi culturală contemporană, devine o temă de maxim interes. Se ştie că liderii europeni sunt rezervaţi în a purta „o discuţie despre identitatea europeană”, a redesena traseul pe care îl va urma Uniunea Europeană, a defini „calea de viaţă europeană”. Vasile Puşcaş îndeamnă românii să profite de această dezbatere şi să participe curajos, inteligent şi abil la ea, pentru a‑şi aduce contribuţia preţioasă „la regândirea viitorului nostru în Uniunea Europeană viitoare”.

După lectura cărţii de faţă ne întrebăm: cum se face că Jean Monnet şi Robert Schumann au avut, în 1952, la numai câţiva ani după Al Doilea Război Mondial, clarviziunea de a fonda Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, nu numai în scop comercial‑economic, ci şi pentru a elimina pericolul unui nou război pe continent? Ei s‑au orientat spre o integrare europeană, au iniţiat elaborarea unei Constituţii europene, respinsă, din păcate, de Adunarea Naţională a Franţei, rămânând uniunea vamală şi piaţa comună, dar tendinţa era totuşi spre integrarea politică. Politicienii actuali au realizat însă prea puţin din ceea ce au gândit fondatorii Uniunii. Rămâne ideea acestora o himeră? Va putea fi vreodată înlocuită ideea de stat naţional cu aceea de identitate europeană? Integrarea economică e dificilă, dar, oare, cea militară şi politică sunt realizabile? Autorul pledează hotărât în această direcţie şi are dreptate când ne spune că „a fi singur pe lume ar însemna autocondamnare la pierzanie”. Cu alte cuvinte, pentru a supravieţui, statele europene nu au altă soluţie decât integrarea, inclusiv politică, iar evenimentele din acest an dovedesc temeinicia analizei şi a propunerilor făcute de profesorul Vasile Puşcaş. Acestea reprezintă contribuţia românească la modul superior de a gândi viitorul Uniunii Europene.

■ Scriitor, profesor

Ion Taloş

Total 1 Votes
0

Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În 1999 a absolvit și Facultatea de Științe Politice a SNSPA, cu lucrarea „Partidele politice în România postcomunistă. O analiză a partitocrației”. Din 2007 până în 2016 a fost deputat, membru al Comisiei de cultură, arte și mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților, raportor al comisiei pentru mass-media. A elaborat și susținut inițiative legislative în domeniul artelor și al mass-media. A publicat Partidele politice în tranziție (Editura Libripress, 2002) și Îndrumar în liberalismul politic (Editura Curtea Veche, 2004, cuvânt-înainte de Constantin Bălăceanu-Stolnici). A fost senior editor al publicației Cadran politic (2005-2008) și senior editor al publicației Perspective politice (2004-2007). A fost reprezentant al prim-ministrului în comisia bursei speciale Guvernul României (2005-2007). Este membru al Consiliului de conducere al Institutului de Studii Liberale, pentru care este și lector. Face parte din conducerea Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film (UARF), secțiunea „scenariu de film”.

A debutat în literatură cu trei proze scurte în revista Conta în 2012 (Uniformele blestemate, Vin tractoarele, Jido Szappan). A mai publicat proză scurtă în revistele România Literară, Contemporanul, Caiete Silvane, Convorbiri Literare şi Literatorul. A publicat romanele Colecționarul de nuduri (Editura RAO, 2018, prefață de Mircea Platon, Premiul pentru volum de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru volum de debut al Revistei Convorbiri Literare, Premiul pentru volum de debut al Revistei Contemporanul) și Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019, prefață de Nicolae Breban). A publicat scenariile de film Casa de pe fundul lacului (în volumul colectiv Utopia, Editura Eubeea, 2018) şi Forţa inocenţei (în volumul colectiv de scenarii de film Cartea cu scenarii, Editura Universitară, 2019). Este titular de rubrică la Revista Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button