Iubirea de şcoală

Aproape toate şcolile româneşti vechi din Transilvania au împlinit în 2019 o sută de ani. De ce doar atâţia? Este foarte simplu, fiindcă înainte de 1918 nu existau în provinciile româneşti ocupate de monarhia habsburgică şcoli româneşti de stat, adică şcoli în care toate materiile să fie predate în româneşte…

Aproape toate şcolile româneşti vechi din Transilvania au împlinit în 2019 o sută de ani. De ce doar atâţia? Este foarte simplu, fiindcă înainte de 1918 nu existau în provinciile româneşti ocupate de monarhia habsburgică şcoli româneşti de stat, adică şcoli în care toate materiile să fie predate în româneşte. Erau, totuşi, câteva şcoli înalte româneşti, la Blaj, la Braşov, la Beiuş, la Năsăud, la Arad, la Caransebeş etc., dar acestea erau întreţinute de biserică şi de comunităţile de români, nu de stat. Aşa se face că Liceul (azi Colegiul Naţional) „Emil Racoviţă” din Cluj – unul dintre cele mai bune aşezăminte de învăţământ secundar din ţară – îşi sărbătoreşte centenarul.

În aceste momente, am putea reface istoria aşa de bogată a liceului, dar sunt sigur că ea este cunoscută ori poate fi uşor cunoscută din bazele de date existente. Putem avea în minte şi ideea de a vorbi despre Universitatea „Babeş‑Bolyai” (UBB), cu o istorie strâns legată de istoria Colegiului Naţional „Emil Racoviţă”, care s‑a chemat multă vreme „Seminarul Pedagogic Universitar”. Recent, şi UBB – a cărei primă fondare ca nucleu de şcoală superioară s‑a produs în urmă cu 440 de ani – şi‑a celebrat un secol de viaţă românească, într‑un moment în care, aidoma Colegiului „Racoviţă” între licee, este prima între universităţile din România. Ar fi nimerit să‑l evocăm astăzi pe Emil Racoviţă, adică pe savantul moldovean de talie mondială care a avut vocaţia cercetării, a dăscăliei şi a Universităţii şi care a prezidat la naşterea şcolii superioare româneşti la Cluj. De asemenea, am fi putut trasa istoria Colegiului Academic din Cluj, în care tronează fresca lui Costin Petrescu, cu toată istoria mai recentă a românilor transilvani, vegheată de inscripţia „Prin cultură la libertate”. Câtă vreme mai credem că vom fi salvaţi prin cultură, aşa cum credeau învăţaţii Şcolii Ardelene, nimic nu este pierdut. Iar cultura se leagă indisolubil de educaţie. De aceea, mi se par nimerite câteva reflecţii despre educaţie. Acestea ar putea să sune precum nişte sfaturi, iar sfaturile date altora sunt cel mai uşor lucru din lume. Avantajul lor, al sfaturilor, este, însă, că ele rămân facultative, nu obligă la nimic.

În 1848, intelectualii români care au fost la Blaj erau convinşi că „educaţia poporului este cea dintâi treabă a patrioţilor”. Se pare că Bariţiu (care, din fericire, a dat numele său primului liceu românesc înfiinţat la Cluj) ar fi spus aceasta cel dintâi, dar ideea era în minţile tuturor acelor făurari de naţiune română modernă. La finele Primului Război Mondial, marii intelectuali români gândeau la fel, iar între aceşti patrioţi se afla şi Emil Racoviţă. Cuvintele despre educaţie, citate mai sus, le vor părea multora depăşite, în era digitală pe care o trăim. Ce rost mai are educaţia? Din fericire, are un rol fundamental în procesul de umanizare a fiinţei umane. Omul, la naştere, este ca lutul care aşteaptă să fie modelat. Dacă rămâne nemodelat, nu depăşeşte stadiul de obiect ori de mamifer superior. Educaţia organizată nu se face în familie, ci la şcoală, la şcoala publică. Iar şcolile publice au fost inventate de greci şi de romani, în urmă cu două‑trei milenii, adică de foarte puţin timp (la scara istoriei umanităţii). Educaţia îl instruieşte pe om ca să poată trăi în societate şi nu în turmă, adică să aibă spirit comunitar şi nu spirit gregar. Omul este o fiinţă socială, iar traiul în societate presupune educaţie.

În citatul de mai sus se află şi noţiunea de popor. Ce rost mai are poporul? Poporul se încadrează, sub aspect teoretic, în categoria etnicului. Etnicitatea străbate istoria omenirii de mai multe mii de ani, de când există limbi diferite, de când s‑au amestecat neamurile în Turnul Babel. Cele mai vechi şi mai bine organizate popoare au devenit, cu vremea, naţiuni. Popoarele nu au fost inventate de nimeni (cu excepţia lui Dumnezeu), ele nu au fost create prin decizii ale guvernelor şi parlamentelor, ci s‑au născut în chip organic, prin acumulări mărunte şi succesive. Prin urmare, popoarele au existat, există şi nu avem niciun motiv să credem că nu vor exista în viitor. Asta, în ciuda celor care ar vrea să vadă un „popor unic”, otova, pe întreaga planetă.

Ce mai sunt astăzi patrioţii? Mai bine să nu mai vorbim de ei! De când i‑a ironizat sau, mai exact, de când i-a satirizat Caragiale, este mai înţelept să nu atingem acest subiect în public. Iar mai recent, odată cu globalizarea, se părea că ideea de cetăţean al universului (care făcuse carieră în Secolul Luminilor) cucerise toate spiritele rafinate. Ba, unii îi confundă pe patrioţi cu şovinii, iar alţii afirmă chiar că patrioţii dispar treptat sau că se cuvine să dispară. Şi totuşi, patrioţii, adică iubitorii de patrie, există. Eu vorbesc aici de patrioţii autentici, de aceia care‑şi iubesc locul de naştere, locul de provenienţă dintr‑un pater şi dintr‑o mater (adică din doi părinţi), de aceia născuţi pe la noi, pe‑acolo pe unde „jale duce Mureşul”, pe unde „sara pe deal, buciumul sună cu jale” sau pe unde sunt locuri de basm, numite Dor Mărunt, Vâlcele Bune ori Dintr‑un Lemn … Aceştia mai cred că nimeni nu poate iubi patriile altora (adică obârşiile lor), dacă nu‑şi cunosc bine şi nu‑şi iubesc sincer propria patrie. Patrioţii sunt, în dreaptă consecinţă, aceia care ştiu bine ce este patria proprie, ca să înţeleagă bine toate patriile celorlalţi.

În consecinţă, dacă există încă şi educaţia, şi popoarele şi patriile, înseamnă că „treaba” patrioţilor este de mare actualitate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în şcoală, cunoştinţele generale nu se pot opune spiritului naţional şi că cele două principii de completează şi se armonizează. De unde vine atunci marea adversitate şi chiar ură a unora faţă de naţiune şi faţă de spiritul naţional? Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puţin două confuzii, pe care mulţi le promovează din ignoranţă şi inconsistenţă logică. Prima confuzie se leagă de considerarea naţiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea. Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială. Nu naţiunile au declanşat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte şi apoi drept „carne de tun”. Şi chiar dacă anumite naţiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar şi ar fi agreat declanşarea acestuia, naţiunea, ca entitate, nu este blamabilă. Războaie s‑au purtat pe lumea asta şi în numele dragostei, al familiei, al credinţei religioase, al libertăţii, al democraţiei etc. Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credinţa, libertatea sau democraţia? A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naţionalism (ca sentiment de dragoste faţă de propria naţiune) şi xenofobie (ideologie axată pe ura faţă de străini), pe de o parte, şi la congruenţa dintre naţionalism şi şovinism (ideologie care cultivă ura şi duşmănia între popoare şi naţiuni, precum şi ideea superiorităţii unei naţiuni în raport cu altele), pe de altă parte. Din această pricină, noţiunea de naţionalism – care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX‑lea, a ajuns să aibă azi sens negativ. Un naţionalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de naţiune şi de naţiuni, ci un egoist mânat de ură faţă de alţii. Cum naţionalismul a devenit ciumat, nici naţiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună. Asta până de curând, când valorile unor naţiuni – valori intrate în cotidian şi considerate eterne – au fost periclitate, atacate, diminuate şi chiar distruse.

Azi, globalismul artificial şi gândit ca armă împotriva naţiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul naţional – considerat de către mulţi învechit sau relicvă a istoriei – a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franţa, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc. Naţiunile nu sunt nici ele (ca şi popoarele care le stau la bază) realităţi temporare, create prin decizia omului sau a unor instituţii omeneşti, ci sunt comunităţi organice, create de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate. Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele şi graniţele, să comunice liber şi continuu, să se simtă egali şi cetăţeni ai universului. Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, naţional şi universal. Ele nu pot exista unul fără altul.

În consecinţă, suntem obligaţi să reţinem un lucru tulburător: şcoala cea bună uneşte şi armonizează cele două principii – universal şi naţional –, ferindu‑le de exagerări, de confuzii şi de contradicţii artificiale. Şcoala cea bună şi autentică este a universului şi a naţiunii (naţiunilor) în mijlocul căreia funcţionează. Apărarea spiritului românesc în şcolile româneşti este o garanţie a înţelegerii, acceptării şi preţuirii tuturor celorlalte naţiuni în cadrul concertului – destul de distonant în acest moment – al Europei şi al lumii. Servind naţiunea română şi limba română, liceul are privilegiul de a sluji şi alte naţiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi şi dialecte, de circulaţie mai largă ori mai restrânsă, într‑o armonie universală şi într‑o comuniune globală.

Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educaţiei şi care cred că prin matematică, fizică şi chimie, biologie, muzică şi astronomie nu se face educaţie, ci că se transmit doar cunoştinţe. Fals! Orice profesor, prin orice disciplină şcolară, face educaţie, chiar dacă nu ştie sau nu vrea asta. Dacă este aşa – şi aşa este – oare nu ar fi mai bine să fim conştienţi de acest lucru şi să facem educaţie bună, responsabilă, utilă pentru ţară şi pentru lume? Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede şi mai uşor decât cele bune.

Disciplinele şcolare clasice sunt bune, pentru că sunt verificate de experienţa istorică. Nu este nevoie de discipline noi, din cel puţin câteva motive: vechile materii şcolare acoperă cam toată paleta cunoaşterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoştinţe sau domenii necesare (educaţia igienică, economică, bancară, de nutriţie sănătoasă, ecologia, protecţia mediului, politeţea etc.) nu au cum să devină materii şcolare şi nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conţinuturi în materiile existente. De când este lumea, educatorii i‑au învăţat pe elevi cum să se poarte în viaţă, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura şi pe aproapele lor, ce să mănânce şi cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze şi de alte discipline decât cele consacrate.

Disciplinele de ştiinţe exacte, naturale şi tehnice rămân esenţiale. Fără ele nu se poate face şcoală, adică pregătire pentru viaţă. Dar haideţi să nu renunţăm la umanioare, să nu acuzăm ştiinţele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.! Pe lângă alternativa şi pe lângă exerciţiul minţii pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre. Limba română este cea mai frumoasă creaţie spirituală a poporului român, este o construcţie pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile şi nici catastrofele naturale! Iar istoria este viaţa noastră, fiindcă în viaţa noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut. Ca sămânţa plantei, viaţa noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintaşi. De ce s‑o acoperim de ignoranţă? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris şi la Londra şi vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de ştiinţă, avem şansa să nu ne simţim ca viţelul la poarta nouă, ci să recunoaştem, să preţuim, să ştim. Cum să conştientizăm ceea ce avem şansa să vedem, dacă nu facem şcoală serioasă? Omenirea are o experienţă în privinţa educaţiei, iar aceasta trebuie continuată şi valorificată.

Să‑i preţuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos şi pentru că ei sunt profesorii de mâine! O să ziceţi că nu toţi elevii se fac profesori. E drept şi nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenţi trebuie să fie, măcar pentru o vreme, şi profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni. Elevul este o mlădiţă, iar mlădiţele trebuie ocrotite. Cel mai uşor lucru pentru un şef (iar profesorul este un fel de şef, fiindcă dirijează un grup) şi tentaţia care ne pândeşte sunt ironia, orgoliul, răutatea, pedeapsa. Evident, la şcoală, neştiinţa ori alte abateri se cuvin sancţionate, dar cu generozitate, seninătate şi blândeţe. Elevul este maturul in nuce şi de el trebuie să avem grijă. Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru acest răsad de‑a lungul întregii vieţi.

Trebuie, fireşte, să‑i cinstim şi pe părinţii elevilor, deoarece ei i‑au adus pe lume pe elevi, ei sunt foşti elevi şi ei veghează ca mlădiţa să devină fiinţă matură întreagă.

Să avem grijă şi de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le‑ar da?) şi nici averi materiale. Unde aţi văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu nişte bani puşi deoparte pentru bătrâneţe? Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulţumesc cu un „Bună ziua!”, cu bineţea firească. Iar dacă cel care dă bineţe mai adaugă şi vorba magică „Mi‑aţi fost profesoară!” ori „Mi‑aţi fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic. Îşi opreşte un nod în gât şi lacrimile în colţurile ochilor şi merge mai departe, poate adus uşor de spate, dar cu o lumină pe faţă care face să pară înnobilat de aura cerească.

Dascălii şi elevii sunt ecuaţia şcolii, iar aceia care au fost şi sunt la licee bune pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiaţii sorţii. Clădirile au rostul lor, au valoarea şi au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult. Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem şi noi şcoli bine, în care trebuie să înveţe. Mai toţi românii realizaţi în Occident au făcut şcoala în România. Cei mai mulţi medici străini din Franţa sunt românii, adică aceia care au învăţat tainele meseriei lui Hipocrat nu la Berlin ori la Londra, ci la Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Târgu Mureş ori la Timişoara. Emil Racoviţă şi generaţia lui aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regeşte) la Paris sau pe alte meridiane din Occident şi, totuşi, au venit la Cluj, ori la Bucureşti, ori la Iaşi, ca să construiască pe solul părinţilor şi bunicilor lor. Ei ne‑au învăţat – cum ar fi spus Vasile Pârvan – „datoria vieţii noastre”. Şcoala transmite virtuţi şi valori – dincolo de cunoştinţe – dar transmite mai ales încredere şi speranţă. Un dascăl nu are voie să ucidă speranţa şi să zdruncine încrederea. Iar cei care, acum un secol, au făcut România şi liceele centenare evocate mai sus au avut, se pare, mai multe cunoştinţe decât noi, dar au avut, cu siguranţă, mai multă speranţă şi mai mare încredere.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) Este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2018 președinte al Academiei Române. Cariera științifică: Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză [...]

Vezi descriere completă

  1. comunicat@eurobservator.ro'

    Ioan‑Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, România) este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a ro‑ mânilor şi a Europei Centrale şi de Sud‑Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno‑slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei). A elaborat, de asemenea, manuale şcolare alternative pentru liceu.

    Cărți publicate de Ioan‑Aurel Pop:
    https://www.ideeaeuropeana.ro/autor/ioan-aurel-pop/

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now