Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » De la Trianon la Belvedere

De la Trianon la Belvedere

Puţini suportă un război lung, dar nimeni nu acceptă o pace lungă.”
Oswald Spengler

Banatul a pornit întreg din Alba Iulia, în 1918, şi a revenit mutilat de la Trianon, doi ani mai târziu. Ardealul a plecat întreg din Alba Iulia, dar a rămas sfârtecat după „arbitrajul” de la Belvedere, în 1940. După Trianon, la Bucureşti nu a fost bucurie, dar nici tristeţe nu a fost, pentru că unirea Banatului era percepută ca un fapt încheiat la 1 Decembrie.

După Belvedere, la Bucureşti a domnit o resemnare politicoasă, pierderea Ardealului de Nord fiind privită drept o fatalitate ce putea fi mai rea.

La Trianon, văzând că nu pot obţine ce şi‑au dorit, doi şefi de delegaţie, unul prea orgolios, celălalt prea arogant, dar amândoi temându‑şi viitorul politic, au părăsit tratativele, ştiind că este mai rentabil să pleci, trântind arţăgos o uşă, decât să rămâi, umilit, îndărătul ei. Ce nu se aşteptau să devină limpede este că, făcând astfel, ei şi‑au abandonat comilitonii în situaţii grave şi, mai mult, că au lăsat cale liberă redutabilului om politic Nikola Pašić, cel care va izbuti, pentru întâia oară în istorie, să mute graniţa statului sârb la nord de Dunăre. Consecinţa: Banatul a devenit singura provincie ciuntită, care s‑a alăturat Patriei.

Pašić a avut de partea sa argumente de necombătut, care au pus delegaţia română într‑o situaţie delicată: participarea neîntreruptă a Serbiei, din prima până în ultima zi, la război, fără ani de neutralitate, fără încheierea vreunei păci separate cu Puterile Centrale şi fără încălcarea vreunui tratat de alianţă cu Antanta. Restul, adică dovezile demografice, geografice şi istorice (despre care însuşi David Lloyd George va recunoaşte mai târziu că majoritatea au fost false), nu a contat decât foarte puţin în deciziile finale. E greu de spus însă dacă s‑au obţinut beneficii diplomatice prin punerea pe taraba negocierilor a numărului celor decedaţi în război, dar e limpede că au fost aduse prejudicii morale celor care au uzat de ei. Este abominabil ca cei care s‑au jertfit să fie sacrificaţi a doua oară! Eroii nu sunt jetoane de aruncat pe masa de joc a istoriei!

De fapt, la Trianon, ţările solicitante (România, Ungaria şi Serbia) au avut acelaşi ţel: ca Banatul să le revină integral, în timp ce Puterile Aliate urmăreau scopuri diferite: sancţionarea Germaniei şi Austro‑Ungariei (Marea Britanie), asigurarea unei păci durabile în Europa (Franţa) şi respectarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor (Statele Unite). Aceste asimetrii au făcut ca Trianonul să nu se încheie cu un Tratat de pace veritabil, ci, cum s‑a spus mai potrivit, cu un Dictat de pace şi cu iluzia stabilităţii politice europene. Mult mai realist a fost mareşalul Foche, când a exclamat: „Asta nu e pace, ci un armistiţiu de douăzeci de ani!”

Speranţa că în Europa va domni liniştea a primit o formă concretă prin înfiinţarea oficială a Ligii Naţiunilor în 19 ianuarie 1920, care îşi asuma, prin statut, rolul de gardian al păcii. Din păcate, un gardian când somnolent, când apatic, sub privirile îngăduitoare ale căruia s‑au semnat, în palatul Belvedere, Diktatul de la Viena şi, la Moscova, Tratatul Ribbentrop‑Molotov, prin care deciziile luate la Trianon şi la Versailles au fost anulate.

Ceea ce a fost perceput ulterior drept un dictat, a fost numit iniţial arbitraj, termen eufemistic ce inducea iluzia corectitudinii unui act care contravenea brutal reglementărilor din 1920, aşa cum şi atât cât au fost ele, astfel că Nordul Ardealului şi Basarabia (aflată sub stăpânire rusească un secol şi sub cea sovietică 50 de ani) au fost restituite foştilor stăpâni, prin constrângerea interesată a adversarilor de odinioară, deveniţi aliaţi conjuncturali.

Acest scenariu, precedat şi continuat de altele, care nu fac decât să confirme obstinaţia de a resuscita periodic o instituţie ce şi‑a ratat cu consecvenţă scopul, indiferent de numele ce i s‑a dat: Sfânta Alianţă, Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite.

Congresul de la Viena (1815) şi‑a propus, după iureşul războaielor napoleoniene, restauraţia politică în Europa. A fost o reuniune atipică, în care discuţiile s‑au purtat, timp de o jumătate de an, în contexte ciudate: baluri, mondenităţi, spectacole, ceea ce l‑a făcut pe mareşalul Blücher să‑l asemuiască cu un „iarmaroc în care fiecare şi‑a adus vita fie pentru a o vinde, fie pentru a o schimba”. Sfânta Alianţă, constituită tocmai pentru a garanta pacea continentală, nu a izbutit să‑şi slujească scopul, căci de‑a lungul secolului al XIX‑lea bătrânul continent a devenit repede scena unor conflicte şi lupte care s‑au succedat la intervale tot mai mici. Şi de data aceasta, alianţele iniţiale între învingători au fost uitate, prietenii de altădată devenind duşmani, iar adversarii, amici.

Conferinţa de pace de la Paris (1946), încheiată cu semnarea unui Tratat de pace (1947), a anulat deciziile de la Belvedere, nu însă, din nefericire, şi pe cele care ne priveau, ale Pactului Ribbentrop‑Molotov. Multă lume se leagănă cu iluzia că ONU, înfiinţată încă în 1945, izbuteşte ceea ce au promis întemeietorii ei: stabilizarea păcii pe glob. E drept că nu au mai avut loc mari conflagraţii, dar se uită că sub ochii noştri s‑a permanentizat o ciudată stare de război, în care parcă nu mai sunt învingători şi învinşi, ci doar combatanţi, în care nu mai e nevoie să câştigi, ci doar să participi. S‑a descoperit acum că războiul este o afacere ca oricare alta şi cu atât mai profitabilă cu cât teatrele militare au fost externalizate de marile puteri, membrii acum permanenţi ai Consiliului de Securitate, pe teritoriile cărora nu s‑a tras nici un foc de armă.

Această perseverenţă într‑o logică repetitivă confirmă lipsa de imaginaţie a diplomaţiilor, dar, paradoxal, tot ea le face previzibil comportamentul pe termen lung.

Diplomaţia eşecului anticipat, reactivată periodic ca soluţie salvatoare: acest scenariu, în care nu se ştie dacă pacea încheie un război sau îl pregăteşte pe următorul, s‑a repetat cu consecvenţă, sub veghea binevoitoare a instituţiilor care şi‑au ratat, sistematic, raţiunea de a fi. În ciuda acestui fapt, istoria a găsit mereu sau, dacă nu, a produs conştiincioasă oportunităţile de a le legitima la nesfârşit. Sau poate că scopul lor nici nu este cel de a promite pacea eternă despre care scria, cu mari speranţe, Immanuel Kant în 1795 (Zum ewigen Frieden), ci mai degrabă să ne obişnuiască cu ideea că aşa ceva nu este posibil. Neputinţă tot mai evidentă, în condiţiile în care diplomaţia politicienilor se distanţează, cinic, de înţelepciunea popoarelor. Căci compromisurile, cedările şi trădările nu se fac în colibe, ci în palate. Iar în Europa mai sunt încă palate, mai sunt.

P.S. Printr‑o bizară coincidenţă, sediul Ambasadei române din Viena se află într‑o clădire de pe Prinz Eugen Strasse 60, ale cărei ferestre dau spre Palatul Belvedere, aflat peste drum şi pe care îl privesc nu se ştie dacă cu reproş sau cu teamă.

■ Profesor, prozator, poet, critic, teoretician şi istoric literar

Crişu Dascălu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest