Anii primului război nu au însemnat numai deplasări de fronturi, situaţii neprevăzute şi succesiuni de evenimente, ci şi semnificaţia unor răsturnări radicale, dureroase pentru mentalul colectiv, cu puternice implicaţii în sfera socială şi politică. Soldatul aflat pe fronturile unui război prelungit pare o creatură „decupată” din cadrul obişnuit al socialului, realitate pe care singur o întreţine apoi şi pe care o simte atât ca un prezent familiar şi protector, cât şi ca o proiecţie a viitorului. E.M. Remarque, în romanul Nimic nou pe frontul de vest, pune această realitate în cuvintele camarazilor săi: „Ceilalţi nu ne vor înţelege – căci generaţia care s‑a maturizat înaintea noastră, deşi a petrecut aceşti ani alături de noi, are deja un cămin şi o chemare; acum se va întoarce la vechile sale ocupaţii şi războiul va fi uitat – iar generaţia de după noi ne va privi cu suspiciune şi ne va da la o parte (…)”.[1] Soldatul lui Remarque simte acolo, în intimitatea existenţei sale retrase din labirintul tranşeelor înaintate „doar sentimente – lăcomie de viaţă, dragoste de casă, poftele sângelui, anticipre a eliberării – dar nu scopuri (…)”.[2]
Anii războiului au fost pentru Europa o „teribilă calamitate”, iar în inimile celor care au luptat sau au trăit în perioada lui, „ceva a îngheţat irevocabil”.[3] În consecinţă, războiul „a sfărâmat brutal un model de dezvoltare şi a reprezentat sfârşitul unei ere”.[4] Sfârşitul unei epoci era simţit la o prima vedere de Nicolae Iorga în momentul revenirii la Bucureşti în „acea zi de Ianuar” a anului 1919, când „noroiu gros acoperea pavajul”. Întâlnea în Bucureştiul eliberat „o lume de nerecunoscut purtând scrisă pe faţă lunga pângărire de tot felul”; „lume care‑l privea ori cu mânie, ori cu totală indiferenţă, ca şi cum n’aş fi fost niciodată în acest oraş sărăcit şi acoperit de ruşine”.[5] Ceea ce a urmat anilor de război a fost „un nihilism, o deziluzie”[6], iar confuzia era accentuată de „emergenţa fascismelor”. Înnoirea etichetelor‑politice şi transformarea liberalismului au încurcat şi mai mult lucrurile. Se impune ideea de reformă spirituală, morală, socială, economică astfel încât „toată lumea se reclama de la ea”.[7]
Discreditarea adusă raţiunii şi implicit intelectualilor va aduce în prim-plan conceptul pragmatic al mitului, concept care „trebuie judecat ca un mijloc de a acţiona asupra prezentului”. Potrivit lui
Eugen Weber, „adevărata gândire politică a unei epoci relativiste nu mai credea în principii ultime, deoarece le văzuse dispărând”. Începuse să se creadă în energie, în forţă, „în pasiuni nechibzuite, pentru că acestea sunt constante pe care oameni şi mişcări sociale le captează ca să acţioneze”.[8]
Secolul XX, spunea Georges Sorel în anul 1908, „va fi cel al apariţiei miturilor, aceste imagini care împing la luptă şi înfruntare, singurele capabile să mobilizeze masele apatice”.[9] Mitul ca simbol al vremurilor mai vechi, adus în prezent, ignoră sau distorsionează vechea proiecţie, realitate care l‑a născut în timpuri străvechi, realitate „considerată prea profundă, prea complexă, prea greu de înţeles”. Astfel, mitul zilelor noastre devine dintr‑o reflectare a unui îndepărtat adevăr o miciuna propagandistică creată deliberat, „exploatând puterea simbolurilor pentru scopuri ulterioare”. Or, tocmai scopurile lipseau camarazilor lui Remarque sau Ferdinand Celine. Georges Sorel şi Renan, citaţi de Weber, afirmau că „oamenii nu acceptă niciodată adevărul din motive realiste şi, de aceea, trebuie să li se dea motive nerealiste, pe care le vor accepta”. Georges Sorel propunea să se ofere mulţimilor „combinaţii sau construcţii‑mit, care se mişcă şi acţionează pe un plan unde nu vor întâlni gândire logică, discursivă”.[10]
Mitul secolului al XX‑lea anticipat de Sorel este „supra‑intelectual”, o încercare de „a evoca şi stăpâni anumite imagini dinamice care vor produce o întreagă stare de spirit epică şi, în acelaşi timp, vor supune toate energiile minţii unui mare efort comun”. Miturile secolului XX apar ca nişte credinţe cvasireligioase, „credinţe şi nu invenţii”, inseparabil legate de Naţiune, care, la rândul ei, „era văzută ca o realitate foarte asemănătoare cu Dumnezeu din Vechiul Testament”.[11]
Naţiunea, ca un mit superior şi integrator, nu era o „noţiune filosofică” sau un „concept abstract”. Ea apare ca o putere reală, care se manifestă cel mai evident la mânie, „în acte catastrofale violente”. Mitul superior al Naţiunii cu adâncurile sale învăluite în dumnezeire impune omului, simplă creatură, o poziţie nouă, nihilistă, în faţa acestei supreme realităţi.
Omul există doar în funcţie de entitatea superioară a cărui înfăţişare a luat‑o. Care este conţinutul acestei lumi noi, a miturilor superioare, unde „vechile obiceiuri şi certitudini se dezintegrează”, iar identitatea şi scopul comun par să lipsească „o întoarcere copilărească la autoritatea părintească, pentru siguranţă”.[12]
Nesiguranţa, incertitudinea, violenţa erau valenţele „noii ere” apărute după 1918. Mitul‑Na-
ţiune servit de propriii exponenţi, naţionaliştii, se pune în slujba maselor frământate de incertitudini. Vidul de autoritate este înlocuit cu autoritatea mitului Naţiune, autoritate atotprezentă şi atotcuprinzătoare.
Pentru fascişti, „statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi grupurile nu sunt decât relative. Statul a devenit realitate a individului. Pentru fascist totul există doar în stat şi nimic omenesc sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului”.[13] În consecinţă, statul „este” şi nu trebuie să dea seama de nimic şi nimănui; societatea „i se livrează în întregime şi ea nu are de îndeplinit nici măcar funcţia formală de legitimare”.[14] Statul Total sau Statul Naţiune reprezenta „supunerea totală a individului faţă de naţiune. Această supunere suprima caracterul privat al existenţei individuale”. Pentru societatea „corporatistă” a statului total, legitimitatea şefului este asemănătoare „principiului director al statului”. Şeful nu era nici organism, nici reprezentant, ci „încarnare”, „suflet” etc.
Partidul unic, monopolist, înarmat cu o ideologie şi o autoritate absolută devine adevărul oficial al statului. Ca atare, „toate activităţile economice şi profesionale supuse statului” devin parte integrantă a aceluiaşi adevăr oficial.[15]
Revenind la mecanismul Mitul‑Naţiune, Partid Unic, Clasă, Conducător, nu putem să nu amintim existenţa unor „accesorii”: uniforma şi minciuna propagandistică. Propaganda şi festivismul totalitar au ridicat „tehnica profetică la un grad necunoscut de eficacitate a metodei şi de absurditate a conţinutului”.[16]
Lecturile recomandate să fie citite în oglindă oferă imaginea clară a mecanismului minciunii de care s‑a prevalat propaganda totalitară, între sintagma „nu vreau război” şi realitatea imediată a faptelor, care se opune dramatic mesajului iniţial. În volumul semnat de Eric Branca, Nu vreau război! Interviurile uitate ale lui Hitler (1923‑1940), descoperim cum s‑a folosit Adolf Hitler de presa democratică într‑o manieră „cum nici un alt dictator n‑o mai făcuse până atunci”, prin intermediul interviurilor, unde se regăsea viziunea sa despre viitor, un viitor unde cuvântul război nu‑şi găsise locul. Acelaşi tip de discurs a fost şi cel folosit de Vladimir Putin în lunile premergătoare declanşării atacului asupra Ucrainei. Şi Putin oferea mesaje de potolire a spaimelor referitoare la război, sub masca unor exerciţii militare comune cu Belarus, şi nimic mai mult. Dacă materialul oferit de Ėric Branca este menit să ne ajute să aflăm informaţii inedite despre personalitatea lui Hitler, fiind şi un material de studiu binevenit pentru specialişti, în continuarea lui putem plasa volumul Adolf Hitler. Însemnări intime şi politice (martie 1942‑noiembrie 1944), într‑o ediţie îngrijită de François Delpla. De această dată avem un personaj aflat în desfăşurarea lui deplină, ieşind din viclenia propagandistică a primilor ani de minciună. Avem astfel prezentată dezvoltarea mecanismului de susţinere a războiului prin propagandă, pe de o parte, şi un altul de desfăşurare a faptelor, care definesc tirania deplină, cu impact imediat privind viitorul omenirii, pe de altă parte. Un singur personaj care trece de la captarea bunăvoinţei la forţarea limitelor şi subjugarea ei deplină. De cealaltă parte a istoriei şi a lecturii se află mărturisirile trăite de Marie Vassiltcikov, Jurnalele din Berlin (1940‑1945). Însemnările unei prinţese ruse. O viaţă dedicată refugiului, cum a fost şi prima parte a secolului XX pentru o bună parte dintre locuitorii Europei. În cazul ei, părăsirea grăbită a Rusiei natale, pentru a flana apoi prin Europa distrusă de noul război mondial, experimentând şi refugiul interior într‑un oraş şi o societate care se dezintegra cu repeziciune, în Berlinul anilor 1940. Aceste noi tilturi oferite de editura Corint oferă prilej de lectură şi reflectare asupra unor timpuri nu foarte îndepărtate, a căror primejdie de recurenţă nu este pe deplin alungată.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Erich Maria Remarque, Pe frontul d evest nimic nou, cit Nicolas Nagy‑Talavera, Fascismul în ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 35.
[2] Ibidem, p. 36.
[3] Ibidem, p. 35.
[4] Ibidem, p.37.
[5] Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II (Lupta), Editura Universitas, Chişinău, 1991, p. 315.
[6] Nicolas Nagy‑Talavera, op.cit., p. 35.
[7] François Chatelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 156.
[8] Georges Sorel, Reflecţii asupra violenţei, apud Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta Europeană – profil istoric, Minerva, Bucureşti, 1995, p. 17.
[9] Georges Sorel, op.cit. apud François Chatelet, Evelyne Pisier, op.cit., p. 163.
[10] Ibidem, p. 18.
[11] Ibidem, p. 19.
[12] Hans Rogger, Eugen Weber, op.cit., p. 19.
[13] François Chatelet, Evelyne Pisier, op.cit., p. 553.
[14] Ibidem, p. 557.
[15] François Chatelet, Evelyne Pisier, op.cit., p. 566.
[16] Hannah Arendt apud François Chatelet, Evelyne Pisier, op.cit., p. 573.
Adrian Majuru
