Promovarea culturii române la Londra. De la Zevedei Barbu la expoziţii cu vânzare de produse bio şi naturiste

Zevedei Barbu este unul din intelectualii uitaţi ai perioadei interbelice; enciclopedia online a filosofiei româneşti nu-i reţine numele, referinţele în spaţiul virtual sunt foarte puţine, nici semi-profesionista Wikipedia nu conţine un articol cu numele lui. Abia în ultimii ani personalitatea lui a început să fie recuperată, meritul principal revenindu-i Editurii Tracus Arte, care a publicat în rafală volumele Zevedei Barbu. Psiholog, sociolog şi filosof român şi englez de Daniela Maci şi Michael Finkenthal (2015), Metafizică şi umanism (2015), volum ce include texte de referinţă ale intelectualului, precum şi Drum şi destin printre husarii istoriei. O naraţiune bioculturală (2016).

Unul din puţinii intelectuali de stânga din perioada interbelică, Zevedei Barbu s-a născut în satul Reciu, judeţul Sibiu, în 1914. Cu trei ani mai mare decât Cioran şi cu un an mai mare decât Alexandru Dragomir, el a urmat Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Cluj. Student apreciat de D.D. Roşca, el a fost ales de Lucian Blaga ca asistent la catedra de Filosofia culturii; la Cluj, el a fost văduvit totuşi de popularitatea şi de prestigiul pe care generaţia interbelică de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti o câştigase în viaţa culturală a ţării ca discipoli ai lui Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, fiind expus unor medii de stânga foarte active în universitatea clujeană. Zevedei Barbu stăpânea cu deplină siguranţă idealismul german, neo-kantianismul şi existenţialismul, în special filosofia lui Kierkegaard şi Heidegger, deşi îşi luase doctoratul în psihologie. Vorbitor perfect de germană, pasionat (ca şi Constantin Noica) în egală măsură de Hegel şi de Goethe, el face în textul Dialectică şi existenţialism (publicat în revista Saeculum, condusă de Lucian Blaga, în 1943, revistă la care era secretar) un compendiu consistent al Fenomenologiei spiritului, cu acut şi pasionat interes (tipic pentru orice intelectual de stânga) pentru dialectica hegeliană (în 1947 va publica Le development de la pensée dialectique la Alfred Costes Editeur, Paris). Am intrat prima dată în contact cu un text de Zevedei Barbu ca student în anii ’90, încercând să fac un referat despre istoricitatea culturii. Din surse în surse am ajuns la un text al lui Zevedei Barbu, publicat în aceeaşi revistă Saeculum a lui Lucian Blaga, Cultură şi istoricitate, text din care am înţeles mecanismul prin care unele epoci produc un fenomen cultural istoric în timp ce altele scapă complet istoricităţii. Pentru o lucrare mai amplă, studiez acum tot ce a scris Zevedei Barbu, surprins la fiecare rând de dimensiunea intelectuală a unui român încă în mare parte necunoscut.

Mai departe trebuie spus despre Zevedei Barbu că, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat la Sibiu, împreună cu Universitatea din Cluj. Ostil dictaturii lui Ion Antonescu, de pe poziţii de stânga, a fost închis doi ani într-o închisoare politică la Caransebeş, alături de Mihai Beniuc. După 23 august 1944, a intrat în cercul principal al puterii comuniste, cunoscându-l bine pe Lucreţiu Pătrăşcanu, pe care îl considera singurul intelectual din conducerea PCR, dar şi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. A intrat în aparatul diplomatic şi în 1944 a fost numit ataşat cultural la Ambasada de la Londra, intrând într-o galerie largă de intelectuali care, în perioada interbelică, până la instaurarea comunismului, au făcut diplomaţie culturală în beneficiul României, în primul rând prin personalitatea lor culturală. Ne gândim, aici, la Lucian Blaga în Portugalia, Emil Cioran şi Eugen Ionescu în Franţa, Valeriu Papahagi în Spania, Dumitru Cristian Amzăr în Germania, Mircea Eliade în Anglia şi apoi în Portugalia, Emil Panaitescu şi George Mateescu la Roma şi mulţi alţii, toţi produsul unei Românii meritocratice distruse de regimul comunist (o largă majoritate a intelectualilor români din perioada interbelică proveneau din mediul rural: Emil Cioran, Constantin Noica, Lucian Blaga, Dumitru Cristian Amzăr, Nicolae Balcă etc.). Intuind natura criminală a regimului, în 1948 a cerut azil politic la Londra.

Evoc personalitatea lui Zevedei Barbu într-un contrast strident cu o informaţie de care am aflat recent: Institutul Cultural Român de la Londra (cu care România s-a făcut de râs, împreună cu instituţiile de rigoare) a organizat o expoziţie cu vânzare de produse bio şi naturiste (chiar în sala de evenimente a Palatului din Belgrave Square, în care tronează un Steinway cu o sonoritate nobilă, din alte vremuri, pe care o legendă a diplomaţiei noastre culturale spune că ar fi cântat Dinu Lipatti). Aş pune cu plăcere această escapadă bizară pe seama epocii contemporane, în care termenul de cultură a fost transformat în cu totul altceva decât e în realitate, de care se trage în toate părţile, astfel încât devine cultură te miri ce zugrăveli, instalaţii sanitare sau happeninguri nici măcar ritualice (am văzut o asemenea prestaţie din partea unei artiste gata să ajungă şi ea diplomat cultural al României). Dar cu expoziţia cu vânzare de produse bio şi naturiste nu suntem nici măcar în acest registru pseudocultural sau pseudointelectual; am fost scoşi complet din cultură de lipsa discernământului cultural şi intelectual. Nimic de mirare, de vreme ce la Berlin (unde a fost ataşat cultural Dumitru Cristian Amzăr, student preferat al lui Heidegger…) a ajuns să promoveze cultura română un domn care se miră că limba germană are substantive care au gen invers faţă de limba română, în Portugalia (unde au fost ataşaţi culturali Mircea Eliade şi Lucian Blaga) se ocupă de promovarea României un domn care nu a putut numi un scriitor român contemporan, în Franţa (unde au fost ataşaţi culturali Emil Cioran şi Eugen Ionescu) se ocupă de cultura română un inginer metalurg… Testarea zilnică a limitelor penibilului şi ale ridicolului pot face totuşi parte dintr-un experiment de studiat în viitor de istorici, istorici ai culturii, politologi sau psihologi.

■ Romancier, eseist

Mirel Taloş