Cum au reuşit câteva lecţii pentru viitor, învăţate în timpul evoluţiei noastre către umanitate, să trezească la viaţă inimi ale civilizaţiei, care au tot călătorit de‑a lungul planetei în ultimii 5000 de ani? Această legătură, dintre ce am învăţat pe măsură ce am crescut şi ne‑am dezvoltat umanitatea şi ceea ce a rezultat de aici pentru rafinarea evoluţiei şi plusul de confort, este surprinzător descris în eseul lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului (Polirom, 2016). De fapt, povestea acestei legături îndelungate dintre lecţie şi „inimă”, în interiorul umanităţii, este numai baza, fundamentul pe care se poate ridica un viitor, tot mai posibil prin reconfigurarea comportamentului colectiv faţă de mediu, faţă de profesie, faţă de ceilalţi, celălalt şi sine.
Dar mai întâi despre fundament.
Lecţia şi „inima”
Cu sute de mii de ani în urmă am descoperit că „transmiterea cunoştinţelor este condiţia progresului”, fiecare generaţie oferind celor care urmau bagajul de informaţii şi emoţii acumulate, fapt care ne‑a deosebit de toate celelalte specii de animale. Iar dorinţa de a transmite este punctul forte al acestei deosebiri. Cu numai zece mii de ani în urmă am descoperit sedentaritatea şi ne‑am ataşat de ea, ataşament sprijinit şi protejat de sacru, iar acesta a „basculat în glorificarea posesiunii solului: zeii sunt stăpâni ai pământului, tot aşa şi ai cerului”. Iar din confruntarea „nomazilor cu sedentarii, omenirea dobândeşte forţă şi libertate”. Din colbul imperiilor, mai ales în cele modelate de lumea greco‑romană, „se conturează nişte societăţi radical noi, având la bază ideea de libertate. Odată cu ele apare ceea ce va deveni mai târziu democraţia de piaţă, ordinea economică”. Cu alte cuvinte, acum este momentul când libertatea se configurează drept o finalitate, iar „respectarea codului moral devine o condiţie a supravieţuirii; bogăţia este un dar al Cerului; sărăcia e o ameninţare. Libertatea individuală şi ordinea economică vor fi de acum înainte inseparabile şi vor progresa împreună până în zilele noastre”.
Umanitatea va intra treptat în noul ev numit Mediu, cu noi lecţii universal valabile: „Când o superputere este atacată de o putere rivală, deseori un al treilea câştigă”. Apoi, uneori, învingătorul îşi însuşeşte cultura învinsului, iar cea mai interesantă dintre lecţiile pe care Evul Mediu a şi dovedit‑o, în mai multe etape şi salturi, este aceea că „în lume, puterea continuă să se deplaseze spre vest, chiar dacă principalele bogăţii rămân încă în est”.
Forţe politice şi „inimi” economice
Deşi în istorie se însoţesc una pe alta, în realitate trăiesc adesea la mare distanţă una de cealaltă. Şi totul pleacă din lecţia amintită mai sus: „Puterea se deplasează către vest, deşi bogăţiile cele mai mari rămân în est”. Să ne gândim la întinsul imperiu roman. Deşi centrul politic era în Pars Occidentalis, cele mai bogate oraşe şi cea mai dinamică piaţă economică era în Pars Orientalis. Această parte obţine cu timpul un pol nou de putere, separat de Roma, chiar dacă era în plan secund la început: Constantinopolul. Şi în cele din urmă, Occidentul se prăbuşeşte, pe când partea orientală a imperiului, mai legată economic şi urban, cotinuă să reziste.
Dar cum se deplasează spre vest „inimile” economice, deşi bogăţiile rămân în est? Care a fost punctul de pornire al acestei stranii fracturări? Inima pleacă spre vest abia în Antichitatea clasică şi aici descoperim „marea cotitură ai cărei moştenitori suntem până astăzi şi ale cărei urme viitorul le va purta încă multă vreme: Asia înţelege să‑l elibereze pe om de dorinţele sale, în timp ce Occidentul vrea să‑i ofere libertatea realizării lor. În primul caz, lumea e considerată o iluzie, iar în cel de‑al doilea ea trebuie să devină singurul loc al acţiunii şi fericirii. În primul caz se vorbeşte despre transmigrarea sufletelor, iar în celălalt, despre mântuirea lor”. Între cele două realităţi au avut loc şi confruntări violente precum războaiele greco‑persane, urmate de intervenţia ultimă a Macedoniei lui Alexandru.
Cea dintâi inimă care începe să bată în Europa şi care a creat premizele ordinii economice a fost oraşul Bruges, între anii 1200‑1350. Colmatarea ieşirii la Marea Nordului va aduce oraşului Bruges un regres lent, de neoprit. Locul este luat de Veneţia, datorită cuceririi Orientului mediteraneean, mai ales prin factoriile şi coloniile sale în sudul peninsulei balcanice, după a patra cruciadă, din anul 1204, îndreptată împotriva Bizanţului, chiar de Veneţia. Prea multă bogăţie te înţepeneşte, iar viteza de adaptare scade până la dispariţie, principalul duşman al Veneţiei fiind în interiorul acesteia.
Dar nu Florenţa va fi următoarea „inimă”. Aceasta va începe să bată din nou în nordul Europei, la Anvers, tot în Ţările de Jos. Ce anume a adus nou Anversul? O nouă lecţie, preluată de atunci de „inimile” care i‑au succedat: „Deschiderea către elitele străine este una dintre reţetele succesului”. Iar noutatea tehnologiei care aparţine acestei noi „inimi” este tiparul. Folosindu‑se de noile sale elite, Anvers construieşte o nouă lecţie, pe care a creat‑o şi gestionat‑o spre beneficiul sau: „Finanţele şi asigurările, strâns legate între ele, constituie o dimensiune esenţială a puterii economice”.
Anversul a rezistat doar 60 de ani, până în 1560. Iar ceea ce s‑a întors împotriva lui a fost tocmai inovaţia epocii: tiparul, de care s‑a folosit Martin Luther în propagarea ideilor protestante. Vremea naţiunilor şi‑a deschis drum, tiparul subminând visul Bisericii de a omogeniza Europa în jurul limbii latine. A urmat un îndelungat conflict între zonele protestante din nordul Germaniei şi posesiunile spaniole, care înglobau şi Ţările de Jos. Acestei situaţii i‑a urmat în 1550 crahul spaniol, început la Sevilla, crize bursiere care s‑au succedat până în 1560, iar argintul Americilor este oprit din traseul obişnuit de competiţia franceză şi engleză; astfel că Atlanticul nu mai este îndeajuns de sigur pentru tranzitarea comerţului mondial. Anvers aduce o altă lecţie pentru viitor: „O nouă tehnologie de comunicare despre care s‑a crezut că este centralizatoare se dovedeşte un duşman necruţător pentru forţele aflate în plin exerciţiu al puterii”.
Genova preia „inima” economică a lumii între 1560 şi 1620 datorită artei speculaţiei. Iar puterea ei a fost „întemeiată pe o formidabilă capacitate de organizare contabilă”, inovaţie strategică pusă în practică de familiile Patini şi apoi Massari, care „inventează conturile de pierderi şi de profit, care se propagă apoi graţie cărţilor genovezului Luca Pacioli, o adevărată revoluţie în ordinea economică şi în filosofie”.
Împingerea Mediteranei în planul secund al economiei mondiale după o nouă recesiune provocată de Spania şi detaşarea în viteze accelerate a Provinciilor de Jos spaniole, ale căror oraşe ating un avans al nivelului de trai, care îl depăşesc pe cel din Genova şi Veneţia, „fiind de cinci ori mai mare decât cel din regatele Franţei, Spaniei sau Angliei”. Este perioada când Provinciile Unite îşi obţin indenpendenţa (1648), dezvoltă tehnologia războiului maritim, devenind de neînvins, iar imperiul lor colonial prinde contur de la Colonia Capului (Africa de Sud) până în renumitele Indii olandeze (Indonezia de mai târziu), alături de insula Sri Lanka şi câteva factorii pe coastele indiene până la insule din arhipelagul Caraibelor, smulse de la Spania, sau o parte din coastele noilor descoperiri portugheze în Brazilia. Este momentul când „inima” economică a lumii urcă din nou spre Atlantic, la Amsterdam, pentru o etapă mai lungă de timp (1620‑1788).
Ce se întâmplă însă la finalul secolului al XVII‑lea? Tehnologia avansează, dar nu în zona flamandă, care nu mai reuşeşte să întreţină imperiul colonial şi nici să domine rutele maritime principale. Pe fondul acestui declin al resurselor, conflictele sociale cresc, iar salariile scad, precum şi ţesăturile de lână produse aici. Industria mecanizată a ţesăturilor datorată resurselor de cărbuni şi abundenţei apelor curgătoare, ca principală sursă de energie pentru început, a favorizat mecanizarea filaturilor unei noi materii prime textile rivale lânii, bumbacul, redescoperit de englezi în India. După falimentul băncilor din Ţările de Jos, tocmai pe această rivalitate economică, din 1788, a izbucnit revoluţia franceză şi anii care i‑au urmat, care au adus nesiguranţă pe continent pentru o lungă perioadă de timp. Este momentul când noua „inimă” economică a lumii se mută la Londra, prin forţa aburului (1788‑1890). În ciuda faptului că Franţa era mai înaintată cu noua tehnologie a aburului, Anglia este aceea care o dezvoltă şi o perfecţionează. De aici o nouă lecţie pentru viitor: „Lipsa îl împinge pe om să caute noi bogăţii. Rarităţile sunt binecuvântări pentru cei ambiţioşi. Apoi nu contează cine anume inventează o tehnologie, important este că situaţia – culturală sau politică – a momentului să o pună în aplicare”.
Către finalul secolului XIX, Franţa şi Germania îşi dezvoltă propriile tehnologii mecanizate, însă niciuna dintre forţele europene nu au avansul oraşelor americane. În vreme ce imperiul britanic îşi menţine cu mari costuri imperiul, mărit cu noi teritorii şi după 1900, capcana noilor tehnologii, care atrag investitori, a antrenat o puternică speculaţie bursieră, iar aceasta, la rândul ei, a declanşat multe falimente bancare în 1882, în Londra. De reţinut că „falimentul pieţei financiare dominante determină sfârşitul unei «inimi»”. Acum este momentul unui mare prag. Forţa dominantă a unei „inimi” trece Atlanticul, părăsind, pentru prima oară şi până astăzi, lumea veche, trecând în Lumea Nouă, oraşul dominant fiind Boston, datorită exploziei maşinilor (1890‑1929).
Totul a avut la bază „folosirea unei noi surse de energie, petrolul; a unui nou motor (cu explozie) şi un nou produs industrial (automobilul) care au conferit putere coastei estice a Americii de nord şi oraşului său dominant pe atunci, Boston”.
Cunoscutul crah economic pornit în septembrie 1929 la New York a determinat deplasarea „inimii” economiei mondiale, însă ea rămâne pe coasta estică a Americii de Nord, mutându‑se puţin mai la sud, din Boston la New York. Acest oraş dinamic devine noul pol al forţei economice mondiale între 1929‑1980 prin „victoria eletricităţii”.
La baza acestei mutări se află câteva schimbări uimitoare, devenite prezenţe cotidiene tot mai evidente în oraşele nord-americane la 1900 şi s‑au dezvoltat în următorii 80 de ani în toată lumea: „Înlocuirea serviciilor, gratuite sau contra cost, cu noi maşini produse în serie; după industrializarea producţiei agricole, a celei de îmbrăcăminte şi a transporturilor, motorul electric înlocuieşte serviciile domestice, prestate până acum de femei sau de servitori, cu aparate electrocasnice”.
La sfârşitul secolului trecut, pentru a noua oară, ordinea economică se reorganizează şi se deplasează spre apus, în California, un stat american de mărimea Italiei, stabilindu‑se în 1980, în Los Angeles, şi acolo se află şi azi. Această mutare a fost posibilă atât factorilor de mixt cultural şi cât tehnologiei, şi datorită „industrializării serviciilor – în cazul de faţă cele financiare şi administrative”, fapt care vizează transfomarea serviciilor „în noi produse industriale” numite, din 1985, obiecte nomade, după explozia industriei calculatoarelor şi apariţia primului model Apple în 1976. Această nouă industrie îi aduce împreună, pentru prima oară în istorie, chiar în timp real, pe sedentari şi pe nomazi. Iar obiectul nomad care reuşeşte acest lucru este calculatorul vs computerul. Astfel, „pentru sedentari, acesta constituie nişte substituenţi ai călătoriei; pentru nomazi, reprezintă un mijloc de a rămâne în contact între ei şi cu sedentarii. Şi unul, şi celălalt permit pentru prima dată oricui să aibă o adresă neteritorială (număr de telefon mobil sau adresa de e-mail)”.
După ce am străbătut prin istorie fundamentul a ceea ce am trăit şi am devenit, putem vorbi deja despre ceea ce am putea deveni, despre un posibil viitor. Eseul lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului (Polirom, 2016), şi‑a fundamentat prognoza pe călătoriile celor nouă „inimi” ale ordinii mondiale, timp de 5000 de ani. Şi pentru că am aflat cine suntem şi unde ne aflăm, putem porni spre un posibil viitor. Despre aceasta însă, în articolul următor.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
