Numele de academie vine din adâncurile mitologiei greceşti, dar de la Platon încoace el a devenit simbolul cunoaşterii superioare, al erudiţiei, al valorii intelectuale. Academos a fost, în mitologia greacă, un erou din Attica. El a trădat‑o pe Elena prin faptul că a arătat Dioscurilor unde era ascunsă sora lor, răpită de Tezeu. În „Grădina lui Academos” din apropierea Atenei, Platon şi‑a instalat şcoala sa filosofică, numită Academia. În mileniul medieval, tradiţia Academiei s‑a pierdut ori s‑a diminuat mult. Din perioada Renaşterii încoace, academiile renăscute din vestul şi centrul Europei au ajuns locuri de reunire a celor mai importanţi savanţi şi artişti, centre de consacrare a valorilor. Ele au înflorit după secolul al XVII‑lea, numit şi secolul erudiţiei colective, pentru că specialiştii lucrau în grup ca să făurească mari opere savante, culegeri de documente şi de izvoare narative. Acestea încep să fie intitulate, pe latineşte, monumenta. La sfârşitul secolului al XVI‑lea, unele universităţi, mai ales colegiile majore fondate de părinţii iezuiţi, au fost numite şi ele academii. În sfârşit, în secolul al XVIII‑lea, socotit al enciclopedismului, unele academii încep să aibă şi o foarte serioasă componentă de cercetare, prin institute specializate, cu planuri precise de elaborare a monografiilor pe ţări şi ţinuturi (Landeskunde), dar şi a lucrărilor reprezentative pe domenii ale ştiinţelor şi artelor. În acest context, a scris Dimitrie Cantemir lucrarea Descriptio Moldaviae, comandată de Academia din Berlin, al cărei membru devenise principele român, în 1714, la propunerea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz.
Tot din Antichitate, de data aceasta dinspre Aristotel, vine denumirea de liceu, cu instituţia adiacentă. Exista şcoala „Lykeion”, aşezată tot într‑o grădină, în afara zidurilor vechii Atene şi asociată în special cu filosoful Aristotel. Această şcoală a reprezentat un moment important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei şi a fost numită astfel deoarece a fost construită pe locul unui templu al lui Apollo Lykeios („zeul lupilor”, el fiind omorâtorul de lupi), aşezământ mai vechi decât secolul al VI‑lea î. Hr. Liceul a devenit o instituţie de educaţie prezentă în toată lumea, ea apărându‑i pe tineri de „lupii” ignoranţei. Ba, şcoala din Europa a avut mult timp trei cicluri, primar, secundar şi superior, iar cel secundar se confunda cu liceul, pe când acesta dura opt ani şi avea ciclu inferior şi superior.
Astăzi, aceste noţiuni şi realităţile pe care le denumesc s‑au relativizat aşa de mult încât sunt tot mai greu de definit, de încadrat şi chiar de recunoscut. Academiile s‑au înmulţit ca ciupercile după ploaie, cele mai multe au lăsat erudiţia la o parte şi s‑au reprofilat. Nu reclam neapărat faptul că au devenit militare sau de poliţie, ci că au ajuns să fie de frumuseţe, de fotbal şi chiar de coaching. Iniţial, România avea Academia Română şi basta. Toată lumea ştia ce este Academia. Azi, dacă iei un taxi în Bucureşti şi spui că vrei să mergi la Academie, te trezeşti la Academia de Poliţie, în cel mai bun caz. După 2000, s‑a creat şi aşa‑numita „Academie a Oamenilor de Ştiinţă din România” (AOŞR), care pozează în academia naţională a ţării. În străinătate, am fost întrebat dacă Academia Română este formată doar din oameni de artă, ţinând cont de faptul că cealaltă este „a oamenilor de ştiinţă”. Sunt „savanţi” români, membri ai acestei „Academii” care justifică existenţa instituţiei respective – bine plasată în peisajul nostru intelectual când se chema „Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă” – prin nevoia de concurenţă la nivel academic. Cu alte cuvinte, savanţii din Academia Română trebuie să fie concuraţi de alţi „savanţi”, ai unei „academii” paralele. Jalnică motivaţie! Nu era nevoie de o nouă instituţie concurenţială, pentru că oricum, la domeniul fundamental numit cercetare, Academia Română este în concurenţă cu marile universităţi, cu institutele subordonate Ministerului Cercetării, cu alte entităţi ale genului. Şi apoi ce fel de concurenţă poate să fie aceea, din moment ce AOŞR nu are institute de cercetare? „Se vor înfiinţa!”, mi s‑a răspuns cândva. Va fi mai greu acum, când tocmai am intrat într‑o perioadă de austeritate, de economii, de reduceri de funcţii, posturi şi chiar de entităţi de cercetare şi de creaţie. Nu ne rămâne decât să constatăm că – în opinia unor decidenţi – Academia Română are nevoie de concurenţă în ceea ce priveşte calitatea ei de for suprem de consacrare a valorilor intelectuale, ceea ce este absurd. Din 1866 încoace, niciun regim şi niciun guvern nu a făcut asta, cu excepţia comuniştilor. Eu au creat aşa‑numita Academie de Ştiinţe Sociale şi Politice şi au confiscat institutele Academiei Române, care au revenit în bloc la matcă în 1990. Comuniştii au capotat cu brio în 1989, dar mentalitatea lor a rămas.
Mai sunt academii de ramură (medicină, ştiinţe tehnice, ştiinţe agricole, ştiinţe juridice) şi o puzderie de alte forme. Nu demult, am văzut o şcoală cu gimnaziu şi liceu numită „academie”. Fireşte, trăim într‑o ţară liberă şi nimeni nu trebuie să aibă monopol asupra cuvintelor, dar se ajunge la absurd. Cuvintele sunt ca banii – s‑a spus demult în cărţile de înţelepciune – pentru că acelea care sunt bune circulă. Dar circulaţia aceasta excesivă le devalorizează pe unele vechi şi bune. Şi cuvintele, des şi prost folosite, se tocesc, devin banale, nu mai denumesc ceea ce ar fi trebuit să denumească. Însă cuvântul „academie” şi sintagma „Academia Română” au fost devalorizate forţat şi nemeritat, ca să se creeze confuzie şi ca să nu mai existe un reper suprem al erudiţiei, cercetării şi valorii intelectuale.
Nu am înţeles de ce liceele cele mai prestigioase (dar nu întotdeauna) din România au trebuit să devină după 1989 colegii sau colegii naţionale. Este ca şi cum noţiunea de liceu nu mai era suficientă, nu mai exprima ceea ce se cuvenea să exprime pentru rolul acestei venerabile instituţii. Dar nu era deloc aşa. Liceele erau licee de când este lumea civilizată. Şi pe urmă, în mai toate ţările occidentale, colegiile erau altceva. Acum, din cauza numărului imens de colegii‑licee, rostul prim al colegiilor autentice este obturat, chiar ignorat. În Regatul Unit al Marii Britanii, în Statele Unite ale Americii şi în multe alte foste colonii britanice, termenul colegiu (în engleză college) se referă la o parte constituentă a unei universităţi. Prin urmare, colegiul este o instituţie legată de învăţământul superior. Collège de France, situat în Cartierul Latin din Paris, este o mare instituţie franceză de învăţământ şi cercetare, oferind cursuri de un înalt nivel în discipline ştiinţifice, literare şi artistice. Numirea cuiva ca profesor la Collège de France este considerată o mare onoare în învăţământul superior francez. Dar să revenim la dicţionarele româneşti şi la definirea colegiului: grup (de cel puţin trei persoane) însărcinat cu o anumită funcţie publică; grup care formează organul de conducere şi de îndrumare al unui periodic, al unei lucrări, cărţi, al unei instituţii etc.; corp sau asociaţie a unor persoane care au aceeaşi profesiune sau aceeaşi demnitate; categorie electorală care îngloba, în trecut, cetăţenii cu aceeaşi avere sau de acelaşi rang social; instituţie de învăţământ public asemănătoare liceului, cu o organizare specială. Toate definiţiile sunt corecte, cu excepţia ultimei, care echivalează colegiul cu liceul. Orice intelectual român ştie că, în tradiţia românească, nu au fost colegii ca instituţii de învăţământ mediu. Colegiile au fost de avocaţi, de redacţie, electorale şi de alte feluri, dar nu de educaţie. În şcoala românească, am avut licee. Sunt ţări – puţine – în care liceele au fost în totalitate înlocuite cu zisele colegii. De aceea, şi la noi, dacă s‑a dorit înlocuirea termenului de liceu cu acela de colegiu, treaba trebuia dusă până la capăt, deşi nu avea nicio justificare. Aşa, avem deopotrivă licee şi colegii care emit, din partea Ministerului Educaţiei, acelaşi fel de diplome, cu aceeaşi putere, fără nicio deosebire. Are un absolvent de colegiu vreun avantaj faţă de un absolvent de liceu? Nu ştiu să se întâmple aşa ceva. Şi atunci cui foloseşte schimbarea? Doar celor care vor să încurce lucrurile, să amestece prin nume diferite instituţii identice, să semene confuzie. Iată cum este exprimată această identitate dintre liceu şi colegiu într‑un document oficial al Ministerului Educaţiei: „În România, instituţiile care poartă denumirea de colegiu sunt, de fapt, licee. Primul colegiu de pe teritoriul României a fost Colegiul Academic iezuit din Cluj, precursorul Universităţii din Cluj, fondat în 12 mai 1581, de regele Ştefan Bàthory”. Definiţia este parţial greşită în două locuri: „Colegiul Academic” din Cluj, de la 1581 nu era liceu, ci Collegium Maius („Colegiu Major”) şi era echivalat încă în actul de înfiinţare cu universităţile (academiile) similare din Italia, Germania, Franţa şi Spania, care confereau titlurile de bacalaureat, masterat şi doctorat; Ştefan Bàthory nu a fondat colegiul major iezuit din Cluj ca rege (al Poloniei), ci în calitatea sa de principe al Transilvaniei; Transilvania nu a avut regi, precum Ungaria şi Polonia, ci voievozi şi principi. În concluzie, dacă nu ne mai place termenul de liceu, atunci să generalizăm noţiunea de colegiu şi nu să păstrăm un nume dublu pentru aceeaşi realitate. Dublarea aceasta creează doar confuzie şi lasă impresia de neseriozitate.
Ceea ce se înţelege din aceste mutaţii este o „tocire” nepermisă şi nenecesară a termenilor. Cine mai înţelege şi preţuieşte cuvântul „academie” şi ceea ce denumea el odată? Academia Română mai face din când în când – rar – câte o jalbă către stăpânire pentru aprobarea ocupării unor posturi ori pentru finanţarea unor cercetări necesare lumii româneşti şi europene. Primeşte adesea, destul de prompt, refuzuri laconice, semnate nici măcar de ministrul de resort, ci „pentru” acesta, de vreun secretar de stat (sau, ilegal, de vreun director general). Din aceste episoade răzbate dispreţul faţă de o instituţie deranjantă pentru spectrul puterii, dar una care, de peste un secol şi jumătate, se află în serviciul naţiunii române, o slujeşte şi o dezvoltă. Ce să mai spunem de preşedintele Academiei, care stă pe scaunul ocupat cândva de Ion Heliade Rădulescu şi de Mihail Kogălniceanu, despre el, nevrednicul, nebăgat în seamă de diriguitori, privit ca o relicvă demnă de uitare! La fel, cum să putem accepta că denumirea de „liceu” este azi de ruşine sau că aceste aşezăminte sunt de categoria a doua în raport cu reinventatele colegii? Cum să revenim demn la ceea ce academiile şi liceele denumesc cu cinste de circa 2 400 de ani? Cum să convingem autorităţile că nu se pot folosi denumiri de instituţii după bunul‑plac al unor semidocţi, după dorinţa unora de a epata, după nevoia de satisfacere a unor orgolii? Toate aceste „academii” noi şi licee metamorfozate în colegii sunt înscrise în documente oficiale, care s‑ar putea revoca foarte simplu, revenindu‑se la nume care să reflecte conţinutul instituţiilor respective, fiindcă botezul cu nume pompoase şi mincinoase nu poate schimba realităţile.
Pentru termenul general de demnitar (în sens administrativ), există în vechea limbă română cuvântul „dregător”, provenit din latinescul dirigo, ‑ere (a îndruma, a îndrepta, a conduce, a dirija). Ulterior, prin secolul al XIX‑lea, am preluat termenul de „director”, provenit din franceză, care este astfel un neologism. Tot felul de conducători s‑au chemat de‑atunci directori. De un timp, de după 1989, li s‑a părut unora că termenul de director e perimat şi au adoptat cuvântul „manager”, preluat, ca mai toate neologismele recente, din limba engleză. Managerul, conform dicţionarului, este o persoană care conduce o entitate economică, îndeplinind, integral sau parţial, funcţiile de previziune şi organizare a activităţii, de coordonare şi antrenare a personalului subordonat şi de control asupra obiectivelor propuse sau o persoană care se ocupă cu problemele administrative şi organizatorice ale unui sportiv, ale unei echipe sportive ori ale unui colectiv artistic. Substantivul „management”, care defineşte rolul managerului, provine din expresia latină manum agere, adică „a acţiona sau a conduce cu mâna”. În italiană, maneggio vine din verbul maneggiare, adică „a manevra”, „a atinge” şi, mai ales, „a controla” un cal. Cu alte cuvinte, „manager” este un cuvânt înrudit cu românescul „mână”, doar că pe cel din urmă l‑am moştenit organic din latineşte şi nu l‑am preluat recent. Termenul de manager nu a înlocuit doar cuvântul director, ci s‑a impus peste tot, iar familia sa de cuvinte a devenit peste tot dominatoare. Conform definiţiei, managerul se ocupă de o unitate economică, de sportivi şi de artişti, dar nu de orice acţiune de administrare şi de conducere din orice domeniu. Atunci de ce astăzi, în România, toţi directorii de muzee, de biblioteci, de filarmonici, de edituri, de institute de cercetare etc. sunt manageri? De ce viitorii rectori, în loc să facă un proiect de conducere a universităţii, atunci când se pregătesc de alegeri sau de concurs, sunt obligaţi să facă „proiect de management”? Nu mai este mult până când şi rectorii şi decanii se vor chema manageri. Mă întreb dacă am intrat cumva în procesul de globalizare şi de comunizare în privinţa limbii române, pe fondul acestei eliminări treptate a particularităţilor limbii noastre şi a înlocuirii lor cu unele generale, otova, fără nicio personalitate.
În acelaşi spirit se înscrie şi cuvântul „curriculum”, preluat tot din engleză, deşi el este originar din latină. Termenul este consemnat pentru prima dată în documentele universităţilor din Leiden‑Olanda (1582) şi Glasgow‑Scoţia (1633). În latină, este substantiv comun, neutru, încât face pluralul curricula. El înseamnă fugă, alergare, cursă, întrecere, car de luptă. Verbul currere înseamnă „a alerga”. Curriculum vitae este, etimologic vorbind, „alergarea prin viaţă” sau „alergarea vieţii”, drumul vieţii. Mai recent, în Epoca Modernă, curriculum a ajuns să fie „plan de învăţare”, iar currere este „experienţa personală în context educaţional”. În consecinţă, la noi „planul de învăţământ” nu mai există nici la gimnaziu şi liceu şi nici la universitate. Peste tot avem curriculum. Ba românii, inventivi şi inculţi, au făcut din neutrul latin un feminin românesc barbarizat, de tot râsul, anume „curiculă”. Oare nu era mai bine să păstrăm CV‑urile, adică vechiul curriculum vitae şi să nu complicăm lucrurile cu planurile de învăţământ? Fireşte, ni se va spune că toate universităţile occidentale au făcut asta demult şi că noi, cu „terminologia comunistă”, am fi rămas excentrici. Este bine să se ştie că şi sintagma „plan de învăţământ” este curat latinească, precum este curriculum. Poate că înlocuirea era necesară, deşi fondul a rămas acelaşi. Cu alte cuvinte, când am trecut de la „plan” la curriculum nu am devenit automat universităţi de tip occidental. Şi nici când am trecut de la liceu la colegiu nu am schimbat nimic. Sunt inculţi care cred că liceul a fost inventat – cel puţin ca nume – de comunişti, ceea ce este strigător la cer; numele comunist al liceului a fost acela de „şcoală medie”, dar găselniţa nu a prins şi a fost abandonată după „obsedantul deceniu”.
Am pomenit mai sus cuvântul universitate, care provine din latinescul universitas, adică „întreg”, „totalitate”, „univers”. În Evul Mediu, când s‑au inventat universităţile (apărute mai întâi în Italia), noţiunea însemna „comunitatea magiştrilor şi discipolilor”, dar sensul era şi acela de „unitate în diversitate”, pentru că protagoniştii acestor instituţii erau uniţi întru idealul cunoaşterii, dar erau împărţiţi pe facultăţi (în număr de patru: teologie, drept, litere, medicină) şi pe naţiuni. La noi, înainte de 1989, erau universităţi în câteva centre mari, institute tot acolo (politehnice, medicale, agricole, de arte plastice), ca şi conservatoare de muzică. În parte, modelul era sovietic şi ni s‑a impus cu trupele ruseşti pe străzi şi consilierii sovietici în birourile ministerelor. După 1989, toate conservatoarele şi institutele de învăţământ superior au dispărut, fiind înlocuite de universităţi, ceea ce este greşit, fiindcă universitate înseamnă „totul” sau „întregul”, nu partea. Dacă voiam să devenim din nou occidentali, atunci medicina şi ingineriile trebuiau aduse din nou în universităţi, unde fuseseră înainte de 1948. După un timp, unora nu le‑a mai plăcut nici cuvântul „universitate” şi s‑au transformat în „academii”, pentru ca începuta confuzie să se desăvârşească. Astfel, vechile conservatoare, deşi merg pe o singură linie de studiu (cea muzicală), se cheamă universităţi ori academii. Ba, Politehnica din Bucureşti se numeşte oficial „Universitatea Politehnica”, „invenţie” nefericită, pentru că ambii termeni trimit la ideea de diversitate. Măcar la Cluj i s‑a spus „Universitatea Tehnică”, ceea ce înseamnă „diversitate în întregul numit tehnică”. De neînţeles este şi faptul că anumite politehnici din România, păstrătoare ale titlului lor oficial de „politehnică” sau „tehnică”, au facultăţi şi specialităţi precum filosofie, filologie, teologie. Cum va fi arătând o diplomă cu antetul politehnicii şi cu specializarea „teologie”?
Limba română are, cu rădăcini în secolul al XVI‑lea, o formă îngrijită şi apoi normată prin gramatici şi dicţionare, numită „limba literară”. De aceea, jocul unora – dacă ar fi măcar joc! – cu termenii nu este permis. Expresia „proprietatea termenilor” are un sens clar şi se foloseşte des în lucrări de lingvistică. În cadrul acestei expresii, cuvântul proprietate nu înseamnă „avere”, „posesiune” sau „însuşire”, ci „calitatea de a fi potrivit”. Această proprietate se referă la calitatea unui cuvânt sau a unei forme de exprimare de a se potrivi la context şi de a transmite exact ideea. Un astfel de termen este numit propriu, prin contrast cu unul impropriu, adică „nepotrivit”. Prin urmare, nu se poate să numim „manager” un rector sau un conservator de muzică „universitate” ori „academie”. După cum nu se poate numi o şcoală generală „liceu” şi nici liceul nu este „colegiu”. Povestea este mai gravă cu academiile, care au devenit de toate felurile, de la cele de bucătărie şi nutriţie până la cele de „influenceri”. Din păcate, uzul bate gramatica şi dicţionarele. Oamenii se iau unii după alţii, mai ales de când cultura generală, ca aspect de conţinut al educaţiei, a fost abandonată. Din această cauză, mulţi dintre noi vorbim şi scriem fără să ştim cum ar fi corect, pervertind şi poluând limba noastră cu fel de fel de cuvinte şi expresii. Or, ca să trăiască şi ca să trăim şi noi ca români, limba română are nevoie să fie îngrijită, ocrotită, conservată şi nu adusă la un numitor comun cu engleza ori cu altă formă de globalizare. Vom rămâne români atât timp cât vom vorbi, scrie şi citi corect în româneşte, în spiritul limbii române „ca un fagure de miere”.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
