Contemporanul » Eseu - Publicistică » Pasărea Phoenix

Pasărea Phoenix

Ani de‑a rândul am tot nedreptăţit‑o pe AURA CHRISTI, spunându‑mi că nu se cuvine să public o cronică despre ea în revista pe care o conduce. Între timp, valoarea ei literară şi prestanţa publică au sporit neîncetat, cu conferinţe susţinute în Italia, Israel sau Rusia, sau cu poeme traduse, apărute în diferite limbi, asociate unor premii internaţionale pe deplin meritate, cărora li se adaugă evidenta ascendenţă de prestigiu de la noi, proprie unui scriitor „total”, multifaţetat, care nu se limitează să rămână la o singură formă de expresie literară, ci compune, cu un aplomb angajant de bună factură, poezie, eseuri sau roman, exersându‑se în ultimii cinci ani şi în domeniul genului hibrid al romanului versificat, cu Geniul inimii, respectiv Ostrovul Învierii, publicate la un interval de doar doi ani, 2017 şi 2019. Alte două volume intermediare – antologia O sută şi una de poezii (2020), respectiv versurile pentru copii Vremea vine dintr‑o scoică (2021) – au netezit drumul înspre masivul volum eseistic de 500 de pagini intitulat Veşnica întoarcere (Editura Academiei Române, 2021), între coperţile căruia autoarea adună texte de introspecţie şi de autodefinire spirituală, parţial autobiografică, definitorii pentru cineva care împlineşte 55 ani anul acesta şi care are cu ce să se mândrească privind în urmă la producţia de pe rafturi a celor trei decenii de când a decis să părăsească Republica Moldova (în octombrie 1993), pentru a se stabili la Bucureşti.

Statistica obiectivă, dacă am numărat corect, arată cam aşa: 14 volume de poezie, 2 romane versificate, 11 volume de eseuri şi 6 romane seriale, multe dintre ele depăşind 300 de pagini, ele aflându‑se, adică, mult peste puterile „fireşti” ale unei fiinţe gracile, firave, care s‑a mai luptat cu boli diverse în această perioadă, s‑a aflat aproape de moarte şi a reînviat de mai multe ori, a construit o casă la Mogoşoaia şi s‑a văzut ulterior nevoită să se despartă de ea etc., călătorind, totodată, pe mai multe continente, cu scopul de a‑şi extinde singurătatea până la marginea mapamondului şi de a se regăsi pe sine prin aruncarea unor punţi statornice, fertile peste oameni şi culturi.

Veşnica întoarcere, structurată în trei secţiuni, prima de eseuri, a doua de notaţii fulgurante şi o a treia de interviuri, e chemată să dea socoteală de toate acestea, adică să ne explice cum poate cineva dinamiza regularitatea cotidiană a vieţii prin intermediul stihialităţii intrinseci a creativităţii exacerbate, pasionale, uneori „monstruoase”, în sensul bun, plastic al cuvântului. Excesul, la Aura Christi, e la el acasă, sublimul – irizat prin patetism verbal pe alocuri – reprezentând unica alternativă de existenţă validată ca atare. Ele se manifestă prin lectura clasicilor predilecţi pe care poeta îi frecventează cu o fervoare intens spiritualizată (Goethe, Dostoievski, Nietzsche, Kierkegaard), prin contemplarea plasticii renascentiste atunci când călătoreşte, din care îşi construieşte un crez de plenitudine existenţială estetizată, sau prin frecventarea şi observarea unor oameni din relativa ei proximitate (Cioran, Balotă, Ianoşi, Breban), selectaţi şi admiraţi nu doar din cauza operei pe care aceştia au izbutit s‑o edifice, ci, mai presus de toate, pe motivul curajului de a fi dat expresie unor combustii energetice totale, care nu doar legitimează, dar şi pun laolaltă cărămizile incandescente ale vocaţiei. Economia (de efort, de exprimare) sunt sintagme subsidiare la autoarea Veşnicei întoarceri, la care totul tinde să fie lipsit de măsură, excesiv şi cosmotic, inclusiv modalitatea de a‑i citi şi de a‑i resemantiza pe clasici. Volumul se opreşte abia după ce trece, „brebanian”, de cifra celor 500 de pagini, cei familiarizaţi cu opera poetei ştiind că multe lucruri au rămas pe dinafară.

Un cert filon expansiv de sorginte universalist‑romantică traversează felul de a fi „rusesc” al Aurei Christi, traducându‑se, la tot pasul, prin capacitatea de a transforma ceea ce ea atinge în revelaţie. În pliurile ei profunde există două forţe care coexistă: cea a suferinţei, repliată în introspecţie, şi cea a expresivităţii, care este de factură eruptivă, extrovertită. Acesta e motivul pentru care, atunci când doreşte să se autodefinească fără cusur, poeta recurge la cuvinte şi formule oximoronice, extrase din convingerea că excesul „viului”, monstruos şi intempestiv fiind prin definiţie, nu se poate reduce la o formulă unilateralizantă. Dedublările o fascinează, ca şi sinesteziile, de altminteri, expandate proustian în patru zări. Citind‑o, de pildă, pe Emily Dickinson, Aura Christi scrutează, pe rând, ierbarul poetei, corespondenţa, fizionomia şi coafura, ajungând în cele din urmă la lăsturnii zglobii ai propriei sale copilării. Un alt exemplu, des invocat în carte, este acela al celor două „focuri”: cel tumultuos, al vieţii de fiecare zi („Arde; grăbeşe‑te să arzi. Să nu faci economie de tine însuţi: oferă tot ce poţi, oferă totul, totul, totul; restul aproape că nu contează”) şi cel rece, al creaţiei domolite, care te ajută „să fii locuit de extazul încet al contemplaţiei”. Pe modelul Prinţului Mîşkin din Idiotul lui Dostoievski, cu care adesea se identifică poeta, „incendiază” fiecare loc în care se află, fiecare persoană cu care se întâlneşte, motiv pentru care e condamnată nu o dată, de ceilalţi, la recluziune. Dar nu‑i lasă‑n pace nici de acolo, „să lucrezi viul dinlăuntrul oamenilor” determinând‑o să deschidă năvalnic ferestrele, să izbucnească pe uşă ca un torent. Doar Nietzsche a avut o asemenea viziune, atunci când se uita stupefiat la Lou Andreas‑Salomé în saloanele Malwidei von Meysenbug, la Roma. Nu doar imensitatea slavă se oglindea în privirile ei vii, inteligente, ci şi un dincolo străin, transcendent, stihial şi misterios, la înţelegerea căreia puţini au darul să ajungă. Rilke va face drumul până în Rusia, pentru a‑l pricepe cât de cât.

Arzând năvalnic, la fiecare cuvânt citit sau scris, Aura Christi lasă impresia unei fiinţe venite dintr‑o altă lume. Auzind‑o cum vorbeşte, nu poţi rămâne calm, fiindcă îţi declanşezi, volens nolens, propria ta introspecţie. De aici urcă la suprafaţă temerile multora, unele protectoare, altele repudiante. De pildă, un călugăr şi poet, Ignatie Grecu, citat la pag. 487, o avertizează „să nu‑şi ardă sinele de tot”. La nivel strict personal, însă, poetei i‑a fost dat să constate în repetate rânduri că la marginea întunecată a excesului vital pe care‑l exhibă se află chiar cenuşa combustiei totale, adică moartea. În opinia mea, de observator detaşat, totuşi (deşi ne regăsim lunar în aceeaşi revistă, cel mai adesea ne‑am întâlnit prin intermediul literei scrise, nu al contactelor imediate), principala grijă a Aurei Christi a fost, dintotdeauna, aceea de a nu traversa graniţa funestă, de a nu se lăsa absorbită de „subterana întunecată”. Adică, de a rămâne, eroic uneori, în perimetrul asigurător al „viului” şi de a nu‑şi transforma discursul într‑o apoteoză thanatofilă, pas care – ţinând cont de substanţa visceral‑senzorială a operei sale – putea fi făcut fără prea mare greutate. Aşa se explică, am avut dintotdeauna impresia, şi absenţa negativităţilor corozive din economia ei existenţială şi cultural‑spirituală. Oricine altcineva ar fi dat aproape firesc în Maelströmul ironiei sau al sarcasmului, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că acestea deveniseră „mărcile” definitorii ale generaţiei cu care poeta se va întâlni la desantarea ei în România. Aura Christi nu li s‑a abandonat niciodată, nici măcar în publicistica politică.

Volumul de faţă confirmă, şi el, o predilecţie exclusivistă pentru cultura „de întemeiere”, constructivă, pozitivă, exprimată nu o dată patetic, prin sintagme repetitive, semn că ne aflăm în faţa unor obsesii structurante, definitiv sedimentate. Scriitorii mari devin, în mod inevitabil, „sfinţi”, întrucât „scrisul [este], indiscutabil, o formă a rugăciunii”. Poeta caută cu înfrigurare şi consacră „oameni‑grădină”, exclusiv buni, altruişti, capabili de sacrificiu. „Îngerul” ei protector este, desigur, Nietzsche (despre care a şi scris o carte), pentru care creaţia reprezenta procesul de estetizare formală a elementarităţii, de extracţie schopenhaueriană (alt filosof citit cu fervoare). Din acest aliaj al extazei combinate cu suferinţa poeta va decanta un repetat şi obsesiv elogiu al „viului”: „Cred că viul – şi implicit suferinţa – este la temelia tuturor lucrurilor…” (p. 171). I se adaugă spaţializările conexe, abisul subcutanatului energetic sau „subterana”. În copilărie, ea escaladează visător acoperişuri şi se pierde printre zidurile halucinante ale unor case părăsite. Puternic marcată de un arhetip patern, îi adaugă componenta mamei, al cărei nume se traduce prin iubire. Nimic nu e „cuminte” în tot ceea ce i se întâmplă: rămâne o „fată sălbatică”, mai aproape de necuvântătoare, decât de ceilalţi. Îşi ia animale de companie, dar nu pentru a le domina, aşa cum fac alţii, ci pentru a se prelungi, prin intermediul lor, în regnuri la care altminteri nu are acces. Simte că fiinţa ei e „mai mult” decât ceea ce oferă carcasa ei perisabilă: nu te îmbrăţişează, ci vine asupra ta ca o stihie, neconştientă de propria sa putere, pe care însă o cultivă public ca fiind una fragilă, vulnerabilizată. E varianta feminină a lui Mîşkin: inocenţa toridă, răscolitoare.

Oamenii sunt rostuiţi de Aura Christi în două categorii: în cea a umanului rutinier, obişnuit, de fiecare zi („constat cu tristeţe cât de puţini oameni vii există în jurul nostru…” – p. 171) şi în cea a unei categorii aparte, elitiste, aparţinând celor care au izbutit să dezghioace, lăsându‑l liber să se exprime, pe „omul mare” care sălăşluieşte în interiorul lor. Prudenţa o determină să nu spună „supraom”, deşi sensul e similar. În consecinţă (urmând tot un model nietzschean), epocile de cultură sau cele socio‑politice sunt apreciate în funcţie de capacitatea lor de a genera sau de a elibera „omul mare” din găoacea fiinţei mărunte, a marii mase conformiste. Obsedată de transcendere, de hipertrofiere proiectivă, Aura Christi caută „marele” la toate fiinţele pe care le întâlneşte în cale, consecinţa fiind că ea este pregătită să cauţioneze excesul şi acolo unde el nu rămâne decât o formă goală sau una de epatare perfid coregrafiată. Tot ceea ce tinde spre un „dincolo” o magnetizează; în acest sens, textele din volum revin de mai multe ori la „suprasufletul” (the over‑soul) definit de Ralph Waldo Emerson într‑un celebru eseu din 1841, sugestia transcendenţei suprasensibile încântând‑o pe autoare peste măsură, fiindcă îi poate asocia tot ceea ce ea iubeşte mai mult decât orice: liniştea spiritualizată a mânăstirilor, spaţiul alveolar al singurătăţii esenţializate al camerei sale de lucru sau ataşamentul faţă de plantele pe care le‑a crescut, faţă de salcia creaţă pe care a plantat‑o la cererea mamei. O curiozitate, în tot acest context al ilimitărilor exuberante, o reprezintă citadinitatea, fiindcă rar găsim în paginile Aurei Christi un elogiu al imensităţii naturii ca atare. Cu Altdorfer ea „nu are comerţ” nici cu imensa pădure tolstoiană, pe care de altminteri o vizitează.

Concep fiecare întâlnire pe care o am cu un scriitor din perspectiva stranietăţii pe care el o propune. Originalitatea, dacă există, porneşte de aici, şi tot aici găsim şi abaterea de la medie, adică acel coeficient de existenţă piezişă care caracterizează viaţa şi opera unui literat persuasiv, convingător. Sub acest aspect, Aura Christi se distinge în mod evident, volumul de faţă aducând în sprijinul acestei afirmaţii o serie de argumente biografice esenţiale. Ele exprimă psihicul de profunzime al unui om care a trecut de mai multe ori prin apropierea neantului – sub aspect fizic şi spiritual –, renăscând de fiecare dată, asemenea Păsării Phoenix. Apărând pe lume în cultura română de dincolo de Prut, aflată „sub semnul unei identităţi clătinate”, Aura Christi primeşte un nume literar de la poetul Cezar Ivănescu, dobândind, ulterior, şi o nouă identitate, în octombrie 1993, cu prilejul deciziei de a se stabili la Bucureşti. Cele două „renaşteri” sunt departe de a fi şi cele dintâi. Confruntată, încă din adolescenţă, cu o miopie oculară galopantă, ea „renaşte”, medical, în două rânduri, pentru prima oară acasă şi la Moscova, şi a doua oară la Bucureşti, întorcându‑se aproape miraculos din pragul, virtual tragic, al pierderii totale a vederii, care ar fi fost fatală pentru un om al literei şi al cărţii. Existenţialul modelează literarul în toate aceste situaţii‑limită, nu invers, inducându‑i autoarei o etică nu doar a vieţii, cât a supra‑vieţuirii.

Vorbeam, undeva mai sus, de încrâncenarea Aurei Christi de a „nu trece graniţa”, de a rămâne cu tot dinadinsul în perimetrul asigurător al „viului”. Pentru mulţi dintre noi, a proceda în acest fel este ceva firesc, similar cu actul de a respira sau de a zâmbi. Dimpotrivă, fiinţă blecheriană fiind, pentru Aura Christi a rămâne în perimetrul viului a reprezentat dintotdeauna – şi continuă să reprezinte – un efort structurant, aducându‑i convingerea că îţi este dat să mori şi să revii la viaţă de mai multe ori pe parcursul unei existenţe. Veşnica întoarcere propune, la un moment dat, şi imaginea psihanalitică a acestei stări de liminalitate paradoxală, când poeta mărturiseşte că, în mod inconştient şi incontrolabil, ea adoptă o poziţie fetală atunci când scrie ghemuită fiind pe jos, cu coatele sprijinite pe covor. Văzând‑o, Janina Ianoşi s‑a întrebat cum de se juleşte tocmai la genunchi, făcând corectură. E mai mult de atât, ar fi răspuns visător Freud.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest