Creaţia genială constituie poate cea mai mare taină a lumii care ţine, cum spunea Lucian Blaga, de ordinea misterelor cosmice. Şi, desigur, cel mai dificil de înţeles şi explicat…
Excepţionalitatea culturii europene este dată de promovarea insistentă în decursul întregii sale istorii din Antichitate până azi a ideii de geniu. Prin această trăsătură a sa cultura europeană constituie, după Constantin Noica, o excepţie între celelalte culture ale lumii. Cultura europeană ca o excepţie între culturi, o deviere de la linia generală de evoluţie desenată de istoria culturilor, şi‑a cucerit această poziţie fiindcă a reuşit să promoveze acea excepţie care i s‑a înfăţişat sub forma geniului. Filosofia europeană modernă, mai cu seamă prin iluminism, a ridicat raţiunea şi funcţia sa cognitivă la gradul de supremă performanţă umană. Asupra acestora, raţiunea şi cunoaşterea, s‑a aplecat şi Kant prin criticismul său. Răsturnarea produsă de revoluţia romantică a modificat ierarhia: creaţia şi nu cunoaşterea constituie adevărata funcţie specifică spiritului omenesc. Încă din Antichitate, Aristotel, în „Metafizica” sa, spunea că dorinţa de cunoaştere constituie cea mai naturală trăsătură a omului; ea fiind specifică tuturor oamenilor, este şi cea mai universală. În privinţa creaţiei situaţia stă cu totul altfel. Ea este o înzestrare cu mult mai rară, cu care natura îi dăruieşte pe puţinii aleşi ai ei. Darul creaţiei aparţine unor privilegiaţi ai naturii. De fapt, prin actul creaţiei natura se prelungeşte într‑un număr restrâns de oameni favorizaţi.
Creaţia genială constituie poate cea mai mare taină a lumii, care ţine, cum spunea Lucian Blaga, de ordinea misterelor cosmice. Şi, desigur, cel mai dificil de înţeles şi explicat. Oare cine ar putea descifra ce energii şi impulsuri ascunse s‑au declanşat în sufletul lui Michelangelo când a pictat în capela Sixtină Judecata de Apoi, al lui Beethoven când a compus Missa solemnis sau al lui Dostoievski când şi‑a scris romanele? Care a fost motivul originar din care, după o viaţă de muncă şi inspiraţie, Goethe a reuşit să scoată din materia legendei faustice capodopera sa absolută? Sau care a fost secretul tăcerii celor unsprezece ani în care Kant a gândit „Critica raţiunii pure”? Totul rămâne învăluit într‑un mister impenetrabil care nu poate fi înţeles, de cele mai multe ori, nici măcar de cel care îl realizează. Un mister care poate fi pătruns numai de Dumnezeu, fiindcă porneşte de la Dumnezeu.
Intervenţia în această discuţie în jurul creaţiei şi a geniului ca supremă putere de creaţie a celui mai mare filosof roman, l‑am numit pe Lucian Blaga, este de natură să aducă o anume lumină. Într‑un fel, Lucian Blaga încearcă să se manifeste prin analogie cu Kant. Ceea ce autorul Criticii raţiunii pure a început să facă, la nivelul conştiinţei, pentru cunoaştere, pe care o explică la toate etajele sale prin intervenţia unor factori apriorici – sensibilitate (intuiţie), intelect (categorii), raţiune (idei) – L. Blaga, (prin analogie V. Băncilă) încearcă să realizeze la nivelul subconştientului pentru creaţie, al cărei ultim sens se poate înţelege tot prin apel la un factor aprioric, stilul. Ceea ce formele apriorice fac, după Kant, pentru cunoaştere la etajul superior al conştiinţei, după L. Blaga produce, la subsolul inconştientului, stilul în creaţie. Din această perspectivă blagiană, geniile reprezintă mandatarii cei mai autorizaţi a stilului inconştient al unei culturi. În opera lor inconştientul stilului şi controlul conştientului îşi amestecă apele. Aşezat la limita ce desparte, dar care ca orice limită şi uneşte, dintre conştient şi subconştient, soarta geniului este marcată de un profund tragism. Din mijlocul sensibilului el năzuieşte cu toate puterile sale să se înalţe către suprasensibil, încercând să se înalţe în lumina idealului. Subliniind acest aspect marele estetician Johannes Volkelt scrie privitor la geniu: „Un al doilea pericol tragic specific geniului constă în aceea că acesta îşi exagerează exigenţele şi aspiraţiile, devenind astfel, cu adâncă durere, conştient de imperfecţiunea şi finitatea oricărui lucru omenesc. Geniul năzuieşte spre supraomenesc, spre infinit, ar vrea să sară peste limitele omenescului, să obţină ceea ce nu se poate obţine, să epuizeze inepuizabilul. El primeşte, astfel, limitele care i se opun totuşi în mod energic pretutindeni – senzualitate, efemeritate, spaţialitatea, hazardul, slăbiciunea, răutatea – drept ceva umilitor, înjositor, dureros de iritant. Geniul suferă din cauza ciocnirii stridente dintre ideal şi finitudinea comună” (Johannes Volkelt – Estetica tragicului, Ed. Univers, Bucureşti, 1978). Mult mai mult decât prin fericire şi bucurie, geniul se caracterizează prin suferinţa pe care e condamnat s‑o suporte.
Tăria culturii europene, şi, desigur, superioritatea ei, stă în insistenţa cu care a încurajat, pretutindeni şi oricând, excepţionalitatea creatoare a geniului. Europa s‑a străduit să facă din starea de excepţie a geniului suprema normă a culturii sale. Geniul se defineşte ca libertatea absolută, care nu se supune nici unei reguli, dar care prin excepţionalitatea sa exemplară poate dicta şi impune reguli. Astfel că prin geniu excepţia poate deveni regulă, normă.
***
În vasta împărăţie a spiritului, cum ar zice Hegel, cultura europeană s‑a impus ca un caz de excepţie printre celelalte culturi ale lumii, devenind cultură pur şi simplu, în forma sa pură. Ea şi‑a cucerit această poziţie fiindcă s‑a priceput să gestioneze problema excepţiilor, iar în domeniul culturii excepţia o reprezintă geniul, ca expresie a supremei concentrări a puterilor spirituale creatoare sădite de natură în om. Altfel spus, succesul înregistrat de cultura europeană pe itinerariul său istoric se datorează priceperii sale de a face din excepţie o regulă. Să insistăm puţin asupra acestei afirmaţii pentru a o pricepe mai bine. Prin specificul ei cel mai propriu Europa culturii se individualizează drept o cultură a personalităţilor creatoare din diferite domenii de activitate spiritual, de la arte şi religie la filosofie, ştiinţe şi tehnică. O cultură care, reuşind să se desfacă de faza anonimatului colectiv, s‑a determinat pe sine ca una a personalităţilor geniale. „Apărută în cultura europeană şi numai în ea, ideea de geniu exprimă capacitatea fiinţei de excepţie de a suspenda, dacă nu chiar de a repudia legile existente, spre a institui legile ei, cu sorţi de a fi valabile şi pentru ceilalţi” (Constantin Noica, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 23).
***
Dacă acceptăm concepţia kantiană conform căreia natura este suma legilor sale cu caracter necesar atunci, pentru a păşi în regnul culturii, omul trebuie să se elibereze de acţiunea imperativă a acestor legi. Omul poate cuceri libertatea numai prin intermediul operelor culturii şi în acest sens trebuie citite şi celebrele vorbe ale lui Goethe, înscrise pe un perete din holul Bibliotecii centrale a Universităţii clujene – „Die Kultur ist Freiheit”. Esenţa culturii ca abatere şi excepţie de la natură este, aşadar, libertatea. Orice cultură superioară se poate defini şi în termenii unei rupturi de natură, pentru a se putea opune naturii, o abatere sau o deviere de la aceasta, ori, în exprimarea lui Constantin Noica, drept o „excepţie de la natură”.
Marea cultură europeană este creaţia geniilor pe care le‑a produs şi care au scos‑o din regimul de anonimat al culturilor populare folclorice. Geniul se poate defini ca acel agent prin care o cultură nu doar se rupe de natură, dar, într‑un fel, chiar se întoarce împotriva ei. În definiţia sa kantiană din Critica puterii de judecată, geniul este prezentat ca o forţă a naturii care, ieşind din imperiul legiilor acesteia, ajunge să funcţioneze împotriva naturii, dictându‑i chiar legi. Aceasta întrucât geniul este cel care îşi dictează singur legile pe care le urmează creaţia sa, dar reuşeşte să le impună şi altora ca model. E tocmai acel aspect asupra căruia se opreşte Kant în Critica puterii de judecată – „Geniul este talentul (darul naturii) care dă regula artei. Întrucât talentul ca facultate productivă înnăscută artistului aparţine naturii însăşi, ne‑am putea exprima astfel: geniul este predispoziţia înnăscută a sufletului (ingenium) prin care natura dă reguli artei” (Secţiunea întâi. Cartea a doua. Analitica sublimului, paragraf 46. Arta frumoasă e arta geniului). Întrucât prescrie reguli, geniul constituie excepţia din cadrul naturii, natura contra naturii, dar, în final, se întoarce nu doar împotriva naturii, ci şi în natură.
În concluzie, am putea spune că cultura europeană realizează performanţa de a fi introdus natura în spirit, dar şi invers, spiritul în natură. Datorită prezenţei şi acţiunii geniului în cadrele ei cultura europeană a reuşit să facă o regulă din excepţie, o lege a naturii universale a omului, creaţia genială este regula devenită natură. Cultura europeană este, susţine şi Constantin Noica, regula devenită natură – „idea de geniu exprimă capacitatea fiinţei de excepţie de a suspenda, dacă nu chiar de a repudia legile existente, spre a institui legile ei, cu sorţi de a fi valabile şi pentru ceilalţi”. În viziunea lui Constantin Noica, cultura europeană, pentru a poposi asupra ei, dar în principiu orice cultură în calitatea sa de abatere de la natură, constituie o stare de excepţie. „Lumea întreagă este un cuprins de excepţii ce proclamă legea, rămânând excepţii”. Prin excepţionalitatea sa, dobândind un caracter de excepţie, cultura europeană nu a fost condamnată să rămână ceea ce a fost la început, o cultură oarecare între celelalte, ci a devenit o regulă, cultura model, având o destinaţie universal. Într‑o lume făcută de dialogul culturilor, una singură a reuşit să se impună cu valoare normativă, devenind cultura însăşi, excepţia care a fixat regula. „Toată cultura europeană va fi fost una în care, rând pe rând, excepţiile constituite ca valori autonome – valori teologice, etice, filosofice, ştiinţifice, economice, chiar creaţii tehnice – vor fi încercat să devină regula”. Totul se mişcă în jurul condiţiei speciale a excepţiilor, care ajung să constituie, în cele din urmă, regula. Această diversitate a excepţiilor este cea care confirmă complexitatea culturii europene, în care, cum spune Constantin Noica, „există excepţii care infirmă, unele care confirmă, altele care lărgesc regula, excepţii care o proclamă rămânând ceea ce sunt şi excepţii care se afirmă desfiinţând‑o şi substituindu‑i‑se”.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Vasile Muscă
