Contemporanul » Eseu - Publicistică » Paladinul din Casimcă

Paladinul din Casimcă

Dacă e să‑l definesc metaforic, Petrişor e pilastrul din „Talpa iadului”, sau paladinul din Casimca Jilavei. Sau izbăvitul de pe „Corabia morţii”…

Pe 13 aprilie Marcel Petrişor a împlinit 90 de ani. De insul acesta cu alură de pilastru mătăhălos mă leagă un toptan de amintiri copioase. Cu ani în urmă, vizitându‑l în cocheta casă de pe Barbu Ştirbei, Petrişor m‑a poftit în bucătărie şi, fără nici o vorbă, mi‑a pus în faţă o farfurie cu felii de pâine, alături de un borcan de miere. Cum pentru mine micul dejun a însemnat dintotdeauna numai cafea, l‑am refuzat încurcat. M‑a privit ameninţător şi m‑a îndemnat: „Mănâncă!”. Oricât am căutat să‑l înduplec că dimineaţa n‑am apetit de umplere a maţului, paladinul a rămas neclintit: „Eu am suferit atât de mult de foame în închisoare, încât nu suport gândul ca cineva să ducă lipsă de mâncare. Aşa că pe oricine intră în casa mea îl pun la masă”. Dându‑mi seama că nu o voi scoate la capăt cu pilastrul acela masiv, pe cât de namilă, pe atât de încăpăţânat, m‑am supus smerit, de frica, da, ca nu cumva, supărat, să refuze să‑mi povestească peripeţiile carcerale.

A doua amintire ţine de Ocişor, satul lui natal, unde am înnoptat în drum spre Râpa Robilor, cu prilejul comemorării victimelor de la Aiud. În acea seară, stând în tinda casei, Petrişor mi‑a povestit cum în iarna lui 1976, aflându‑se cu Gheorghe Calciu în aceeaşi casă copleşită de nămeţi, posturile de pază ale Securităţii înconjuraseră satul spre a‑i ţine pe amândoi sub supraveghere. La spartul zorilor, Petrişor, păcălindu‑i pe pândari, a reuşit să‑l scoată pe Calciu prin spatele livezii, trecându‑l peste deal spre calea ferată. Calciu voia neapărat să ajungă în Bucureşti, unde preotul avea de gând să înceapă în anul următor şirul celor Şapte cuvinte către tineri. Cum a ajuns Calciu în acea iarnă din Ocişor în Bucureşti rămâne un mister.

În fine, l‑am avut pe Petrişor ghid în incinta Fortului 13, intrând cu el în hruba Casimcăi. Una este să vizitezi o bolgie cu aerul că păşeşti într‑un muzeu în paragină, şi alta e să afli amănunte din gura unuia care a fost la un pas să moară acolo. Cine nu a simţit pe propria piele igrasia Casimcăi, cu aerul stătut, cu pereţii umezi şi cu bezna pe care nu o puteau răzbi decât lanternele, nu poate înţelege iadul prin care au trecut deţinuţii politici. Dacă e să‑l definesc metaforic, Petrişor e pilastrul din „Talpa iadului”, sau paladinul din Casimca Jilavei. Sau izbăvitul de pe „Corabia morţii”. În argoul deţinuţilor, ambele expresii – „Talpa iadului” şi „Corabia morţii” – numeau cloaca de exterminare din Casimcă.

Petrişor s‑a născut pe 13 aprilie 1930 în mijlocul Ardealului, Ocişor fiind un sat aflat apropiere de Ţebea lui Avram Iancu şi de Vaţa, locul de naştere a lui Arsenie Boca. A făcut liceul la Brad şi Deva, pentru ca apoi, ajuns în Cluj, să facă la începutul deceniului şase Facultatea de Filosofie. Numai că elanul său studios va fi curmat repede. În 1952 va fi arestat în urma unui incident stupid: Petrişor îi împrumutase cartela de masă lui Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, în a cărui persoană comuniştii vedeau un scelerat care se făcuse scăpat fugind în Occident. Neputându‑l pedepsi pe poet, comuniştii l‑au arestat pe nepot, în buzunarul căruia au găsit cartela de masă a studentului Marcel Petrişor, drept care, după regula victimei colaterale, din 1952 până în 1956, tânărul va gusta din pleaşca sordidă a închisorilor Jilava, Rahova, Malmaison, Uranus, Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. O tinereţe petrecută cu tineta de lături alături este un ferment de maturare temeinică. Când va ieşi de acolo, Petrişor va purta cizelarea unui spirit pe care nimeni nu‑l mai putea duce de nas. Ştia adevărul despre plaga comunistă. Era dumirit, cu mintea încinsă de drojdia convingerilor tari. Şi aşa va rămâne până la bătrâneţe: un martor care se va opune măsluirii istoriei postbelice.

Va fi eliberat în primăvara lui 1956, dar, hélas, zodia sub care se născuse purta suceala ghinionului. Privind înapoi, constaţi că, timp de două decenii, Petrişor a avut parte de un fioros berechet de şicane istorice. Aşa se face că, după Revoluţia din Ungaria, tânărul recidivist încasează a doua arestare, de data aceasta pentru „complot studenţesc” inspirat de revolta din Budapesta. În cele câteva luni de libertate, Petrişor se va întâlni cu o puzderie de colegi, printre care Ion. D. Sîrbu, întâlnirea însemnând actul de condamnare ulterioară a scriitorului din Petrila. Ca un detaliu macabru, surpriza odioasă de care a avut parte Ion. D. Sîrbu la proces e că, în banca acuzatorilor, l‑a văzut pe nimeni altul decât fostul amic, Ştefan Aug. Doinaş.

Salba închisorilor prin care a trecut Petrişor de‑a lungul a încă 8 ani (1956‑1964) aduce cu un labirint cu tentă de catavasie (în ritualul creştin, catavasia e coborârea în infern surprinsă în cântecele psaltice din catavasier): Malmaison, Uranus, Jilava, Aiud.

La Jilava, în intervalul 1958‑1959, Petrişor va putrezi în secţia Casimcăi din Fortul 13, o hrubă semi‑cilindrică, cu un coridor din care se intra în cinci celule fără ferestre şi fără altă aerisire decât aerul care se strecura pe sub uşă. La hipoxia înăbuşitoare contribuia spaţiul infim, trei metri pe trei ai fiecărei celule, în care patru deţinuţi stăteau în paturi suprapuse: două pe un perete, două pe celălalt, între ele fiind o fâşie îngustă de spaţiu liber. Hârdăul cu fecale le ţinea companie neîntreruptă şi, pentru ca viitorul să nu li se pară prea încurajator, condiţia obligatorie era ca unul din cei patru deţinuţi să fie bolnav de TBC, pentru a‑i contamina pe ceilalţi. În Casimcă au stat doi ani de zile 16 persoane osândite la exterminare. Dintre ele nu au scăpat cu viaţă decât cinci.

În celula 2, Marcel Petrişor a fost închis alături de Gheorghe Calciu şi Costache Oprişan. Ultimul, bolnav de tuberculoză, îşi scuipa plămânii sub forma unei flegme sîngerânde pe care o lăsa să se scurgă într‑o sticlă pe care gardienii, grijulii în a le da brânci deţinuţilor spre o moarte cât mai grabnică, i‑o puseseră cu promptitudine la îndemână. Să stai doi ani de zile într‑o etuvă în care umezeala nu e întrecută decât de gradul de hipoxie, şi asta având alături un bolnav de TBC aflat în stadiu terminal, şi totuşi să ieşi teafăr de acolo, episodul ţine de propteaua divină de care acei tineri (Petrişor avea 28 de ani, Calciu 33) s‑au bucurat atunci.

În comparaţie cu ei, când mă gândesc la spaima cu care ne dăm de ceasul morţii din cauza unui coronavirus care nu este cu nimic mai nociv decât episoadele sezoniere de gripă, mă apucă zâmbetul strâmb al celui care e supus unei cacealmale fără precedent. Tinerii aceia au stat fără săpun, măşti şi dezinfectanţi într‑o hrubă în care bacilii Koch fojgăiau pretutindeni, şi totuşi au supravieţuit. Iar cu bacilul Koch nu‑i de glumă: chiar are o virulenţă mortală. În schimb, noi gustăm azi din picătura unui simulacru de apocalipsă, în cursul căruia ne lăsăm jucaţi pe degete de o presă malefică şi de nişte politicieni depăşiţi de evenimente.

În celula 2 se vor petrece două episoade memorabile, ambele avându‑l protagonist pe Gheorghe Calciu. Îmbolnăvindu‑se din cauza mizeriei, Marcel Petrişor face dizenterie, fiind la un pas de moarte prin deshidratare. Calciu recunoaşte pe culoarul Casimcăi un fost coleg de la Medicină, acum medic de penitenciar, şi îi cere două capsule de penicilină. Medicul are o tresărire de omenie şi îi strecoară discret medicamentul. Calciu scoate praful din capsule şi îl introduce în anusul lui Petrişor cu ajutorul unei cozi de lingură. Antibioticul îşi face efectul şi Petrişor scapă cu viaţă.

Al doilea episod îl are în centru pe Oprişan, aflat cu puţin înainte de moarte, a cărui stare gravă îi inspiră lui Calciu un gest nebunesc: îşi taie venele de la mână, strânge sângele într‑o gamelă, separă serul de masa celulară şi îi dă lui Oprişan să bea, în speranţa descreierată că îl va putea salva. Petrişor se uită înfiorat la Calciu, nevenindu‑i să creadă. Gestul e demn de patericul carcerelor româneşti: un deţinut îşi taie venele pentru a salva un muribund, al cărui sfârşit era oricum pecetluit.

De la Jilava, Marcel Petrişor ajunge în Aiud, o altă talpă a iadului. Aici i se întipăresc în minte figura câtorva deţinuţi despre care avea să scrie mai târziu: Aurel State, Petre Ţuţea, prinţul Alexandru Ghika, Nicolae Petraşcu, Arsenie Papacioc.

Eliberat în 1964, Petrişor se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, catedra de limbi străine, cu specializarea franceză‑spaniolă. Din 1970 va fi profesor la Liceul „Iulia Haşdeu” şi apoi la „Spiru Haret”. După o primă căsătorie neizbutită, se însoară în 1973 cu Dana Ilinca Konya, mlădiţă din familia Negruzzeştilor. A scris proză, eseuri filosofice şi a tradus foarte mult din limbi europene. Azi locuieşte mai mult la Paris, unde, de altfel, se află chiar acum, prins în recluziunea carantinei.

Pilastrului mătăhălos îi urez „La Mulţi ani!” cu întârziere, aşteptându‑l în Bucureşti, pentru a ne îndopa cu miere în casa din Barbu Ştirbei. Sau să dăm o fugă la Giurgiu pentru a mânca pe malul Dunării crap la grătar, un soi de bucate după care paladinul din Casimcă se dă în vânt. La mulţi ani!

Sorin Lavric

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Sorin Lavric

Sorin Lavric s-a născut la 27 noiembrie 1967, Turnu-Severin. A absolvit Facultatea de Medicină Generală, Institutul Medico-Farmaceutic „Carol Davila“ (1987–1993) din Bucureşti, fiind medic stagiar la Brăila în 1993-1994. Simţind că profesia de medic, deşi l-ar fi împlinit social, i-ar [...]

Vezi descriere completă

  1. alincodrescu@gmail.com'

    Felicitări lui Sorin Lavric pentru curajul de a apăra valori

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest