Contemporanul » Editorial » O literatură română deschisă spre Europa

O literatură română deschisă spre Europa

Cum ajunsese Barbu un reprezentant al vechilor stalinişti? Care‑i fusese ascensiunea?…

Nu ştiu exact. Pe vremea aceea nu debutasem încă. Barbu a urcat odată cu Ceauşescu. Barbu a fost un naţionalist, un naţionalist primar, ca şi Ceauşescu. A ajuns în vârf când a căzut Beniuc pentru pro‑sovietism, după care a venit Stancu. Barbu îl dislocase pe Deşliu de la Luceafărul. Grupul lui Ceauşescu, ajungând la putere, l‑a împins în sus. În orice caz, la şedinţele Uniunii Scriitorilor, reprezentantul Comitetului Central îl cita foarte des pe Barbu. Barbu, alături de Ceauşescu, era cel mai des citat. Ceea ce era foarte important pe vremea aceea. Barbu conducea Luceafărul, iar Lăncrănjan era secretar de Partid la Uniunea Scriitorilor şi adjunct la România literară. Era un grup care inspira teroare la Uniunea Scriitorilor.

Prin ce?

Prin agresivitate, prin mediocritate, era un grup partinic‑naţionalist. Marin Preda, care era membru în Birou, venea la mine şi la Nichita şi ni se plângea, ne întreba ce să facă. Ăştia îi sufocau… Jebeleanu, la fel… Până în ’68, la Congresul scriitorilor, când am scos tot grupul afară, printr‑un lucru simplu, însă revoluţionar pe vremea aceea – am reuşit să obţinem alegeri libere şi secrete. A fost singura conferinţă adevărată în patruzeci de ani de comunism. După aceea, în ’72, următoarele conferinţe s‑au făcut din nou cu delegaţi. Or, ăştia erau aranjaţi prin tot felul de voturi şi de presiuni.

Preda, în ’68, în ce zonă era?

Era membru al Biroului Uniunii Scriitorilor şi era adjunct la Viaţa Românească. Nu avea nici un fel de forţă. La Uniune conducea grupul Barbu – Lăncrăjan – Pop Simion – Titus Popovici – Mihnea Gheorghiu şi ceilalţi.

Dar aţi spus că şi Barbu a şocat la debut. Groapa şocase la început.

Da. Eugen Barbu a avut unele greutăţi să publice Groapa. A trebuit să facă o concesie gravă, înainte de apariţia aceste cărţi, a adăugat un capitol şi a publicat un roman proletcultist…

Şoseaua Nordului?

Asta a publicat‑o după aceea, Unsprezece, mi se pare. După aceea a apărut Groapa, care a stârnit proteste şi în lumea politică, şi în lumea bisericească. Şi, rapid, a fost recuperat de grupul naţionalist al lui Ceauşescu din Comitetul Central. Iar când Ceauşescu a venit la putere, l‑a susţinut politic. Până în ’68, când a trebuit să renunţe la el.

Domnule Nicolae Breban, ne întoarcem la perioada de dinainte de ’65. Grupul dumneavoastră de scriitori avea atunci un program format?

Visam la o literatură română de tipul celei ce se făcea la Sburătorul înainte de război. O literatură română deschisă spre Europa, apropiată de valorile occidentale ale marilor universităţi, ale marilor scriitori occidentali. Noi eram toţi orientaţi spre literatura germană, spaniolă, franceză, engleză. În ţară, ceilalţi scriitori…, erau foarte mulţi de tipul sămănătorist, autohtonist, oameni care şi astăzi privesc cu oarecare neîncredere spre valorile occidentale. Protocroniştii înainte de protocronism, nu?…

Grupul avea conştiinţa valorii sale?

Noi am avut ghinionul, de fapt nenorocul, de a debuta când eram deja formaţi ca personalitate. Noi am debutat în jur de 27‑30 de ani.

Asta însemna târziu?

Asta însemna târziu. Ceilalţi colegi de generaţie au debutat, ca Labiş, la 16 ani, ca Fănuş Neagu, D.R. Popescu, la 20‑22 de ani.

Ei au debutat aşa de uşor poate pentru că Partidul avea nevoie de un număr mare de tineri scriitori…

Nu, nu. Partidul nu avea nevoie de scriitori. Partidul avea nevoie de propagandişti zeloşi. Aceşti tineri din generaţia noastră, nuveliştii de care vorbesc, au apărut printr‑o fisură a proletcultului şi a realismului socialist. De aceea, nici n‑au putut să producă romane. Ei nu sunt romancieri de structură, ci nuvelişti, autori de schiţe. Prin schiţe puteau trece mai uşor prin ochiurile plasei cenzurii şi ale ideologiei foarte aspre de pe vremea aceea. Dar au fost taxaţi rapid drept rătăciţi. Ei au adus literatura cazurilor ciudate. Bineînţeles, aceşti tineri imitau mai mult sau mai puţin proza americană.

Faulkner.

Mai puţin Faulkner… Hemingway, Caldwell… Astea erau modelele. De altfel, Paul Georgescu ne spunea, în glumă, Caldvelea, lui Velea, Brebingway, mie. Dar niciodată nu l‑am admirat pe Hemingway. Eu publicam mai puţin ca ei. Velea a debutat în ’60, Fănuş Neagu, în ’58, D.R. Popescu, la fel, devreme, în ’62, cu două volume de mare răsunet. La 20 de ani, oamenii aceştia erau deja foarte cunoscuţi şi foarte interesanţi. Ei făcuseră o spărtură în proza proletcultistă, pro‑sovietică, realist‑socialistă, ternă, falsă.

E un avantaj sau un dezavantaj pentru prozator să publice devreme sau să lanseze puternic devreme?

E un mare dezavantaj. Mai ales când ai succes naţional la o asemenea vârstă. Acest lucru te zăpăceşte şi îţi întunecă orizontul. Te face să te crezi buricul pământului, te împiedică, de fapt, să te lansezi în proiecte mari. În cazul lor, critica literară a fost aşa de fericită că apare un sunet bun, real în proză, încât s‑a risipit în elogii la adresa acestor tineri. Aşa, critica l‑a zăpăcit pe Velea, elogiindu‑l excesiv, încât la primul (şi unicul) său roman, săracul, a capotat, a publicat, apoi, o carte proastă. Bineînţeles că o parte a criticii comandate de Partid i‑a amendat şi i‑a reprobat pentru că nu răspundeau cerinţelor vremii. Dar o parte a criticii a început să se lupte pentru ei.

Cum era Europa din punct de vedere social, cultural în perioada în care Ceauşescu avea succes?

Europa era în plin boom economic, într‑un timp de relaxare politică; dâra lui Hruşciov, să nu uităm, se simţea încă. Deci, modelul care l‑a premers pe Gorbaciov, Hruşciov, care a demascat tensiunea politică după Stalin şi Truman. Lumea voia să trăiască bine. Colosul sovietic se pregătea pentru o fază de rumegare calmă şi puţin cinică a moştenirii staliniste. Lumea a treia era încă aţipită, era condusă de oameni fără mare profil politic, ca Nasser şi doamna Nehru. De altfel, aici a vrut el să intre, să devină şef al lumii a treia. Şi asta explică şi prieteniile cu, să le zicem, radicalii Arafat, Gadaffi. A avut un nas foarte bun. Într‑adevăr, lumea asta urma să fie dinamizată; de cine? De Ayatollahul Khomeini. Este una din figurile care va însemna mult la începutul mileniului al treilea. Deci, Khomeini a făcut ce n‑a reuşit 30 de ani să facă nici Nasser, nici Nehru, nici Ceauşescu – să dinamiteze, să pună în mişcare lumea a treia. Lumea a treia a fost mereu un uriaş tăcut, un uriaş pe picioare de lut.

De altfel, comunismul lui Ceauşescu semăna cu fundamentalismul islamic.

Nu contează, naţionaliştii sau fundamentaliştii sunt instrumente. Aici e vorba de puterea personală şi de dorinţa de a pune în mişcare o bază politică şi de masă.

Europa lua în seamă deja comunismul. Unele partide comuniste erau deja la putere sau aveau un mare cuvânt de spus în Italia, Portugalia…

Partidul Comunist Italian era un partid, totuşi, special. Era condus de un aristocrat ca Berlinguer, era un partid de compromis, care a dezvoltat conceptul de comunism cu visage humain, cu faţă umană. Ei au fost acceptaţi într‑un fel de coaliţie cu Partidul Creştin‑Democrat tocmai pentru că renunţaseră la orice fel de luptă de clasă. Ceea ce noi n‑am făcut niciodată explicit. Noi niciodată n‑am renunţat la dictatura proletariatului, cum n‑a făcut‑o nici Partidul Comunist Francez. În sensul ăsta, PCR şi PCF erau nişte relicve ale istoriei. Berlinguer a fost întotdeauna un om extrem de inteligent, care a înţeles că lozincile leninist‑staliniste sunt moarte, ţin de secolul al XIX‑lea. Deci, Partidul Comunist Italian e o excepţie. Partidul spaniol a avut, la fel, în frunte un om precum Carillo, care a făcut un lucru neaşteptat: s‑a aliat cu regele, ceea ce noi azi nu putem face. În felul acesta, regele Juan Carlos a putut să aplaneze lupta politică într‑o Spanie foarte dihotomică, împărţită între Falangă şi stânga. Şi aşa a reuşit el să echilibreze Spania, fiind până astăzi un model formidabil de monarhie luminată şi eficientă. Pentru că era Carillo acolo, care era un om cu câteva clase peste Ceauşescu. Ceauşescu era foarte bun ca negociator, ca misit, însă era foarte primitiv ca individ social şi ca bază culturală. Ceea ce nu era cazul cu Berlinguer şi Carillo. Aceşti doi oameni au fost o excepţie, nu partidele lor. Dovadă că după moartea lor partidele au intrat în mediocritate.

Atunci se vorbea de conceptul euro‑comunist.

Da, pus în mişcare de cei doi, Berlinguer şi Carillo… Restul partidelor comuniste erau total marginalizate, pentru că erau extrem de dogmatice, de învechite, asemenea celui francez; până azi, uite, acest dinozaur încoronat de alţi dinozauri a fost întotdeauna o pată pe faţa Franţei politice.

 

■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest