Contemporanul » Editorial » Existenţa prin cultură

Existenţa prin cultură

De la început, de la primele rânduri, voi lega cuvântul, conceptul de cultură de cel de identitate, uitat se pare, azi, de fantomaticul Minister al Culturii. Iar ambele – de limbă, de idiomul nostru latin, în jurul şi sub pavăza căruia ne‑am adunat prin secole şi am îndurat, cum spun unii cronicari, dar şi Octavian Goga, luptând cu arma celor slabi, se zice, anonimi ai istoriei, dar, în fapt, a celor ce înving printr‑o altfel de credinţă. O credinţă în Neam, am spune noi, azi, în destinul unui Neam care învinge, cum afirma unul dintre ultimii noştri martiri, Gheorghe Brătianu, prin capacitatea rară de a se salva dintr‑un talaz şi dintr‑un puhoi de trecători ale istoriei Locului, scandând, versificând în latină, zisă vulgata. O limbă curată, clară şi străvezie, ca un izvor de munte, izbăvită de un slavonism, în esenţă, străin de latinitatea noastră originară, cultură legată de cutumele sfinte şi de o renaştere a spiritului universal, numit european, ca şi de identitatea de fier a celor ce au păstrat locul... în felul lor! Nu numai cu armele, ci şi cu acea candoare a bărbaţilor, niciodată cântată, de a crede în Destin. Soartă spunem noi sau Noroc. Şi trebuie să adăugăm imediat că vorbim doar de acel noroc al nostru, care, uneori, se arată şi izbucneşte fulgerător precum soarele încă tânăr din norii tulburi, adunaţi de vânturi ce vin mai ales, buluc, din răsărit. Un răsărit pe care noi, în rarele şi decisele momente de glorie ale naşterii noastre ca naţiune, ca unitate şi vis al Unităţii l‑am mutat în Apusul orgolios, într‑o instinctualitate miraculoasă şi, iată, prezentă: cea a existenţei şi a predestinării noastre în Istorie, cea care povesteşte şi cântă, dar se şi clatină, după cum zic unii, între Artă şi Ştiinţă, între blesteme şi coloane de piatră.

Când zicem că noi existăm şi ne afirmăm în esenţă şi în geniul ce ni l‑a împrumutat naşterea prin cultură, înţelegem nu numai limba română – a cărei genialitate ca formă de rezistenţă în timp o arată şi faptul că nu a fost dezmembrată în dialecte ca alte surori romanice! – dar şi ceea ce numim creaţie. Adică sporul nostru unic, apt de a se ridica pe culmi, la zestrea înaltă, europeană a spiritului, ce vine şi gâlgâie încă, dacă mi se permite expresia, din izvoarele ei vechi, greceşti, romane şi latine. Cu chipuri, cum spuneam în copilărie, cu chipuri autoritare şi pline de un farmec exotic de nedescris din legenda vechii Biblii – cel al patriarhului, creator al Legământului, Abraham; cel al lui Iacob, zis şi Izrael, cel care culcându‑se cu tâmpla pe o piatră va visa la cortegii de fiinţe străvezii ce poartă pe o scară ce urcă şi coboară spre ultima Osie a lumii – şi o fac şi azi, în această clipă! – purtându‑ne acele poveri, numai ale noastre, atunci când noi, ispitiţi de o anume disperare ca de o falsă odihnă, cedăm! Sau cel al salvatorului şi legiutorului Moise, care l‑a înfruntat pe stăpânul absolut, pe Pharaon, şi şi‑a purtat turma spre un deşert ce se va legăna decenii între moarte, visul unui paradis terestru promis, şi nălucirea, care ne orbeşte şi pe noi, mulţi, azi, a metalului ce părea strălucitor şi fals etern!

Într‑un opus al medicului şi psihiatrului Alfred Adler Der Sinn des Lebens, Sensul existenţei, pe care l‑am consultat când mi‑am pregătit cele patru volume ale mele cu acelaşi titlu, dar şi în ultimul opuscul, se pare, testamentar al lui C.G. Jung Present et avenir, am găsit o interesantă teorie după care cultura şi naţiunea germană şi‑ar fi apropriat şi ar fi dominat uriaşa sa cultură prin exerciţiul şi practica profundă a ceea ce numim civilizaţie. Or, comentez eu, azi, noi, Românii, în dramatica noastră istorie a ultimelor secole nu am procedat oarecum altfel şi cam pe dos decât o afirmă aceşti nemţi de elită despre propria lor naţiune?! Noi am urcat, şi o facem cu greu şi azi, cu jertfe şi erori, uneori, incomprehensibile, de data asta, dinspre cultură – vorbesc de cultura şi creaţia ştiinţifică de înalt nivel european! – tocmai spre a ne înstăpâni, pentru a practica şi a ne încetăţeni, în sfârşit, în şi cu ceea ce numim, din nou, în spirit european, civilizaţie?! O întrebare, conced, nimic mai mult decât o întrebare. Dar ea este una profundă, cred eu, deoarece ne leagă şi ne împinge, încă o dată, pe urmele unor Drăghicescu, Rădulescu‑Motru, Lucian Blaga şi Călinescu, să abordăm încă o dată şi, vai, din nou, la modul dramatic şi plin de contrarietăţi, ce nu‑şi ascund, nu rareori, originile străine, mi‑e teamă, binişor perverse: tema spinoasă şi, încă o dată, necesară a identităţii româneşti.

Şi dacă în iureşul şi convulsiile secolelor, noi, locuitorii acelor mari provincii atârnate, lipite altădată de imperii absolute şi extrem antagonice, noi, cei ce ne înţelegeam, plângeam şi cântam într‑un straniu idiom latin care părea atât de „exotic” – dar, mai ştii, unora poate le pare şi azi?! – faţă de valul slav, enorm, din jur, care, nu mai departe decât în secolul de ieri, cel trecut, prin bolşevism, a vrut să ne spele, pur şi simplu, conştiinţa noastră istorică şi originară –, aşadar, dacă în trecutul mai mult sau mai puţin apropiat ne‑am adunat, înţeles şi încurajat prin graiul nostru latin, nu cumva azi, după căderea acelui slavism autoritar ce s‑a înarmat şi cu ceea ce se numea ideologie, nu cumva azi, noi trebuie din nou să ridicăm pavăza? Şi să o facem aici, acum, mai stăpâni pe mijloace şi pe locul pe care stăm de un timp milenar şi o declarăm cu o anume frumoasă semeţie: pavăza culturii? Care, credem noi, este, aproape, singura capabilă, prin prestigiul ei incontestabil într‑o Europă a naţiunilor, dominantă, cea a ştiinţei şi artei universale, să ne apere şi să ne ajute, încă o dată să fim! Legitimând incontestabil dreptul nostru de a ne stăpâni locul, credinţa şi ceea ce numim naţiune: cea română.

Noi, aici, la Academia Română, vom afirma răspicat dreptul şi datoria noastră, cea care, nu rareori, se preface în vocaţie. Vocaţia de a exista şi de a ne legitima astfel apartenenţa la continentul şi civilizaţia sa milenară, dreptul nostru ce se îmbibă încă o dată de un umanism al omului istoric şi gânditor, şi de ceea ce Eminescu – axul nostru de rezistenţă etică şi naţională – numea românism. Sau… doină, sau Ştefan, sau dor, sau durere. Da, durerea celui înstrăinat de pământul în care‑l aşteaptă, cald încă şi neştirbit, oasele sfinte ale celor ce l‑au zidit, ale celor ce l‑au scos din nefiinţă, din ceea ce unii numesc neant sau nimic, iar alţii – moarte! Din ceea ce noi, unii dintre noi, şi sunt sigur nu puţini, chiar şi dintre aceia ce încă nu au ajuns la capătul cunoaşterii de sine, numim credinţă. Unii în Zei, alţii – cei mai mulţi – în Christos. Şi nu puţini dintre aceştia sunt cei care trăiesc şi practică un fel de eroism pe jumătate lucid, e drept, încărcat de o speranţă fără nume sau numită simplu mister – cum face şi gigantul culturii noastre Blaga! – credinţa în ceea ce numim viaţă. O formă a darului unic ce ne vine nu ştim bine de unde, un dar miraculos, care se poate pierde sau, mai grav, înstrăina, dacă ne îndoim de ceea ce suntem în cele mai adevărate zile şi sentimente ale fiinţei noastre.

Doamne ajută!

■ Conferinţă ţinută cu prilejul Zilei Culturii Naţionale.
15 ianuarie 2020. Ateneul Român

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest