Din ultimul număr:
Contemporanul » Editorial » Școala Ardeleană

Școala Ardeleană

Ce vârstă aveaţi când aţi venit la Bucureşti?

18 ani, în 1952.

Şi aţi dat examen la facultate… La ce facultate?

N‑am putut să intru la facultate pentru că nu mi s‑au primit actele. Tatăl meu avea, cum am mai spus, o făbricuţă de ulei şi o moară, iar impozitul pe venit era considerat prea mare. Biserica îi fusese desfiinţată şi el nu avea nicio adeverinţă din câmpul muncii. Şi am fost refuzat la Litere. Secretara a râs când a auzit că eu vreau să fac literatură, spunându‑mi că „asta e o facultate ideologică”, şi mi‑a recomandat să mergem la piscicultură. Enervat, tatăl meu mi‑a propus să mă întorc acasă; eram încă bine aşezaţi, banii nu erau o problemă. Pe vremea aceea cântam foarte bine la vioară – unul dintre visurile mele era să cânt la vioară – şi mai ţin minte că eram pasionat de estetica lui Vianu. „Vino, mi‑a spus tata, stai un an‑doi acasă…” Mai erau mulţi colegi de‑ai mei care nu intraseră la facultate. Dar eu am refuzat. „Nu, nu. Eu vreau să văd ce‑i cu sistemul ăsta comunist, ce‑i cu muncitorii.” Şi m‑am dus şi m‑am angajat, în vara lui ’52, la Uzina 23 August.

Şi cât timp aţi lucrat ca muncitor?

M‑am calificat strungar‑fier, am şi acum carnetul de strungar‑fier aici. Au fost câteva luni foarte dure, muncitorii au simţit imediat că sunt o oaie neagră. O lună am fost sudor electric şi m‑am speriat; începusem să nu mai văd bine, mi‑am dat seama că‑mi stric ochii şi am făcut toate diligenţele ca să trec la strungărie. Strungăria, într‑o fabrică, era o meserie de elită, nu oricine putea s‑o facă. Pe cei ca mine îi angajau la metalurgie, la furnale sau la sudură electrică… Mi‑a trebuit un timp, câteva săptămâni, ca să trec la strungărie. Şi am trecut la strungărie într‑un atelier care se chema „Aparataj Căi Ferate”, unde îl aveam ca maistru pe un albanez, Petrică Naum. Muncitorii au simţit imediat că sunt altceva decât ceilalţi ucenici şi m‑au supus câteva luni la probe foarte dure. După aceea m‑au acceptat. Eu aveam 18 ani, dar alături de mine învăţau această meserie oameni de 30‑40 de ani, care fuseseră avocaţi, ofiţeri, consilieri, daţi afară de prin sistemele de stat, administrative. Se reciclau… Am lucrat 6 luni, şi în ’53 am intrat la Filosofie, măsluind actele. După jumătate de an şi‑au dat seama că i‑am minţit şi m‑au dat afară. În anul viitor tatăl meu, cu insistenţe, a reuşit să mă înscrie din nou, dar peste câteva luni m‑am îmbolnăvit de o boală foarte gravă, reumatism poliarticular acut, şi în timpul cât am stat internat la Spitalul Brâncovenesc, vreo două luni, am fost din nou exmatriculat. Colegii mei de an se coalizaseră împotriva mea. S‑a repetat, în simetrie, ce se întâmplase în timpul liceului. Probabil că aveau nevoie de chipul fizic al duşmanului de clasă, iar eu, din nou, cu o naivitate şi cu un entuziasm deplasat, le‑am servit drept model viu de duşman. În ’53 studenţii de la Filosofie erau veniţi de la Canal – nu din cei închişi, ci din conducătorii supraveghetori. Un coleg al meu de grupă, pe care‑l chema Ion Palade, fusese şeful cadrelor la Canal. Mulţi dintre ei au intrat după aceea în sistemele Ministerului Învăţământului şi al editurilor.

Dar să revenim la tatăl dumneavoastră… A cunoscut până la urmă Bucureştiul, oraş faţă de care, cum mi‑aţi spus, avea o mare admiraţie. Era centrul românismului…

După 1960, când i s‑a închis moara la Lugoj, a venit la Bucureşti, şi am stat cu el şi cu fratele meu, care lucra la o întreprindere, într‑o cameră. În aceeaşi cameră în care am stat după aceea cu Nichita şi cu alţi prieteni. Tata închiriase o cameră, unde a stat cu noi până în ’62, când a murit într‑un accident. În ’60, unul dintre foştii canonici care au trecut la ortodoxism a fost făcut episcop ortodox. El l‑a convins pe tata să treacă la ortodoxism, şi din ’60 a fost numit preot doi la Parohia Mărţişor, unde era şi Arghezi. A funcţionat doi ani ca preot, până în ’62, când, plecând în concediu la Baia Mare cu prietenii, a avut un accident de motocicletă şi a murit.

L‑a cunoscut pe Arghezi?

Nu. Nu cred. Prim‑parohul, preotul Mihai Tătărâm, l‑a cunoscut.

Nichita spunea că după moartea tatălui său s‑a simţit singur, că abia de atunci şi‑a luat în posesie existenţa.

Moartea tatălui meu m‑a făcut să mă grăbesc cumva… Publicasem în toată viaţa mea trei schiţe şi cinci recenzii, în timp ce alţii aveau volume şi o faimă deja naţională. Eu pregăteam de mulţi ani un roman, dar nu găseam o formă finală, o structură a mea personală. Structura aceea cu mai multe niveluri, cum s‑a văzut foarte clar în Animale bolnave şi Bunavestire. De la tatăl meu moşteneam o mică maşină de scris germană, la care am învăţat rapid să bat. Ştiam puţin de când eram funcţionar la Oradea. Şi am scris, zi şi noapte, a treia variantă a Franciscăi, care a rămas şi varianta finală.

Sunteţi fratele mai mare. Există un tip de structură a fratelui mai mare?

Nu, nu cred. Eu moşteneam caracterele spiţei germane, iar fratele meu, mai ales pe cele româneşti, ale „tribului” românesc. În plus, eu am moştenit de la mama mea un dar extrem de preţios şi extrem de incomod în existenţă: sensibilitatea. Nici unul din clanul Brebanilor, nici din clanul Böhmlerilor nu au această sensibilitate exacerbală. Numai mama mea o are într‑o măsură exagerată, într‑o măsură extraordinară. Sensibilitatea e una dintre rarele calităţi care se moştenesc, nu poate fi educată. Restul poate fi dobândit… Cultură, forţă de muncă etc., etc.

Are şi ceva bolnăvicios această sensibilitate?

Probabil te referi la sensibilitatea care duce la forme patologice, la nevroze, isterie etc. Când vorbesc de sensibilitatea moştenită de la mama, mă gândesc la un rezervor de senzaţii, la o capacitate de a simţi în mod mărit, în mod acut, în mod monstruos lumea exterioară. Şi propria mea lume interioară. Sensibilitatea e o calitate care‑ţi creează multe necazuri în viaţă, însă te ajută să pătrunzi în lumea superioară a existenţei, în lumea artelor, a muzicii, a culturii. La mine, bineînţeles că ia forma artei, forma cărţilor. La mama, sensibilitatea a rămas în formă pură şi o recunosc uneori când îi văd reacţiile ei disproporţionate. Ea reacţionează la o frază pe care altul nici n‑o aude, ea suferă două luni pentru o simplă vorbă aruncată de cineva sau în faţa unui răsărit de soare sau în faţa unei fraze muzicale.

Când mi‑aţi vorbit de originile dumneavoastră, m‑am gândit, în primul rând, că acea lume cosmopolită a fost un rezervor nesecat pentru prozator. Asta se vede în romanul În absenţa stăpânilor…

Nu e vorba de origini, e vorba de lumea în care am trăit eu în copilărie. Eu am trăit într‑o lume cosmopolită şi, în nordul Ardealului şi în Banat, am convieţuit cu unguri, evrei, nemţi şi români. Asta o vedem şi la Slavici, de altfel. O vedem şi la Rebreanu. Pentru mine, a fost firesc să am la liceu colegi evrei sau unguri, sau nemţi sau, cum a fost în timpul războiului, basarabeni sau moldoveni. Au venit în Banat unii moldoveni şi după seceta din ’46. Zonele cosmopolite, compozite, sunt un fel de anticameră a Europei. Pentru mine convieţuirea cu ea a dus la o ieşire de timpuriu din provincialitate. Primul coleg care mi‑a atras atenţia asupra lui Thomas Mann a fost un evreu. Primul prieten care m‑a invitat la el acasă şi mi‑a pus discuri – erau discuri din ebonită, cu 33 de ture – cu simfoniile lui Beethoven, acest prieten a fost tot evreu. Evreii au avut şi au această deschidere spre cultura universală. Tatăl meu, popă ardelean, citea poezii din Coşbuc, evreii bănăţeni îi citeau deja pe franţuji, ascultau Beethoven, citeau Thomas Mann.

Într‑un fel, aţi trădat idealurile tatălui, care, iată, citea din Coşbuc, care era un admirator al valorilor rurale ale ţăranului român.

Am făcut ceea ce au făcut şi primii preoţi uniţi ai Ardealului, care au trecut la papistăşie, la catolicism. Episcopul Atanasie şi un sobor de preoţi „au trădat”, au trecut la credinţa catolică, la 1700, şi, trecând la papistăşie, au fondat ceea ce urma să fie marea Şcoală Ardeleană, cel mai mare curent politic şi cultural românesc, care a deşteptat conştiinţa naţională, care a adus dovezile originii latine în România. După ei, sute şi mii de tineri uniţi au mers cu burse, în Occident, şi au venit înapoi pregătiţi, înarmaţi ca să lupte pentru românism, întărind mişcarea naţională. Deschiderea spre Europa nu înseamnă o trădare a românismului, dimpotrivă, o întărire a românismului în fiinţa sa. Şi apoi, tatăl meu n‑avea propriu‑zis o pasiune pentru ţărani, venea dintr‑un şir lung de preoţi. E adevărat că aceşti preoţi de ţară sau de oraş erau strâns legaţi de ţărani, iar tatăl meu s‑a găsit în postura de a fi arestat de unguri în ’40, toamna, când a fost ocupat Ardealul de unguri, după Dictatul de la Viena, când toată administraţia s‑a retras. Avusese dreptul, ca şi ceilalţi funcţionari, la o jumătate de vagon pentru lucruri, ca să se retragă cu armata. Dar el nu s‑a retras. „N‑am să părăsesc ţăranul român”, a spus, şi a rămas sub unguri. Şi prima mea clasă primară, la şase ani, am făcut‑o cu manuale ungureşti, dar în biserică el a început să predice naţionalismul românesc. Şi a fost rapid turnat de câţiva ticăloşi din sat. Satul se rugase să nu plece, primarul cu toată comunitatea au venit şi l‑au rugat să rămână cu ei. Şi a rămas. Ceea ce eu urma să fac peste 30 de ani: şi eu am rămas în comunitatea mea… Foarte mulţi detractori de‑ai mei au întrebat retoric şi ticălos de ce n‑am fugit. E o întrebare la care nu pot răspunde. Nu ştiu de ce tatăl meu în ’40 nu s‑a retras, deşi mama îl ruga să se retragă. Erau înstăriţi. Mama avusese o dotă foarte mare: casă, mobile, batoză, maşină de treierat, ceea ce era foarte mult pe vremea aceea. Şi toate s‑au pierdut pentru că tatăl meu n‑a vrut să folosească acel vagon ca să se retragă. Iar după şase luni a fost închis, dus cu jandarmii la puşcăria de la Baia Mare şi, după aceea, la Oradea. În ’46, când au venit ruşii, toată lumea s‑a alarmat, iar un prieten de‑al său, preot la Detroit, în America, în comunitatea unită românească, l‑a chemat în America: „Văsălică, e un post liber de preot unit, vino în America!” Şi taică‑meu, după ce începuse să vândă ce avea, s‑a răzgândit, în ciuda mamei, care l‑a sfătuit pe drept să fugă, căci urma să vină nebunia care a fost. Şi eu am încercat să fug şi m‑am întors. Iată cât de mult semăn cu tatăl meu. Asta nu pentru că ţin cu ţăranul român, eu ţin cu spiritul românesc, care e îmbibat de ţărănie în sensul bun al cuvântului. Mă gândesc, ca Blaga, ca Rebreanu, la acel ţăran cuminte, aşezat, gospodar, care e o autoritate nu numai gospodărească, dar şi morală pentru acea structură a statului român, care a fundamentat valorile şi civilizaţia românească.

■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest