Contemporanul » (Con)texte » Ars moriendi

Ars moriendi

Extensia vocii lui Dumnezeu devine un mit similar muzicii sferelor. Vergo însă, locul acţiunii, nu este nici pe departe un microcosm al armoniei cosmice…

„Je suis l’Empire à la fin de la décadence”, ar putea spune Marchizul Helmed din romanul Ambitus de Alexandru Ecovoiu (Editura Polirom 2018), un rafinat raisonneur, aducând cu Milionarul lui Ştefan Bănulescu. E ultimul descendent al unei imaginare Case de Astriz, familie domnitoare într‑un imperiu acum destrămat, al cărui nucleu se luptă să supravieţuiască sub ameninţarea fostelor colonii. Cândva stăpâni ai lumii, înaintaşii îl mai privesc acum din tablouri pe ultimul vlăstar, cruţat de tripla alianţă care câştigase ultimul război, dar ale cărui aspiraţii s‑au micşorat şi ele la confortul unei vile din provincie, călduroasă iarna şi răcoroasă vara, din pricina căreia ezită să se mute în capitală, unde s‑ar bucura de muzee, spectacolele la Operă sau mari biblioteci. La clubul alcătuit din eminenţele cenuşii locale – un astronom, profesori, un preot şi un colonel – marchizul dezbate o teorie de ultimă oră care îl preocupă până la obsesie: reducţia trupului uman la un fel de singularitate neuronică înzestrată cu memorie şi nemuritoare. Nu e greu să recunoaştem ţinta ironiilor într‑un Occident care îşi cheltuieşte resursele în proiecte himerice, speculaţii absurde despre supravieţuirea omenirii în post‑umanitate, sub formă de cipuri, în vreme ce nu pot face faţă problemelor curente de hrană sau sănătate, în care artele au ajuns în mâinile unor imigranţi fără cultură, care mai produc doar parodii pornografice, pseudo creaţii vulgare, kitsch. Nici la celălalt capăt al ierarhiei sociale nu stau mai bine, toată munca fizică, agricolă, fiind încredinţată tot imigranţilor care îi şantajează cu plecarea pentru a‑şi impune voinţa, standardele, gusturile. Este reversul fostelor imperii, în care ţările‑metropolă sunt colonizate de foştii supuşi, dar care acum le impun modul de viaţă.

Alexandru Ecovoiu realizează şi cu acest roman un Satyricon al lumii contemporane, surprinsă în decadenţa ei, cum a pus Petroniu în ramă prăbuşirea eroismului antic, sau cum a perceput Verlaine primele semne ale decăderii Occidentului, care, peste câteva decenii, avea să devină un topos predilect. Ambitus este o operă complexă, o combinaţie de distopie, parodie şi conte philosophique. Structura cărţii este muzicală, începând cu titlul, care e un termen muzical: intervalul, de la grav la acut, care poate fi intonat de o voce sau acoperit de un instrument. Extensia vocii lui Dumnezeu devine un mit similar muzicii sferelor. Vergo însă, locul acţiunii, nu este nici pe departe un microcosm al armoniei cosmice. Lumea lor are, ca în Hamlet, osia frântă, iar un chefliu, fost profesor de latină, bălmăjeşte la cârciumă ceea ce el numeşte Evanghelia după Hamlet, redusă şi ea la începutul celebrului monolog, a fi sau a nu fi, devenit clişeu, golit de sens. De ce e importantă în Vergo această întrebare? Cu binecunoscutele resurse speculative, Ecovoiu prelucrează şi în acest roman un motiv, o temă, ca într‑o lucrare muzicală, sau o variaţiune fenomenologică. Ipoteza lansată este privită din toate unghiurile, sub toate consecinţele, proza sa fiind aceea a unui spirit reflector care lansează semnale de alarmă, dovedite, ca în acest caz, profeţii. Dacă După Sodoma a fost epitaful afectivităţii şi familiei în lumea contemporană, Ambitus este romanul unui apocalips. Deodată, în Vergo, nu se mai naşte şi nu mai moare nimeni. Ca şi Tithonus, ei nu primesc însă şi darul tinereţii veşnice, iar bătrâneţea veşnică, veştejirea, suferinţa îi fac pe locuitori să ceară înapoi „sfârşitul”… Odată cu moartea, dispare teama de judecată, timpul nu mai are valoare, viaţa nu mai are scop. Valoarea supremă, religia, îşi pierde rostul: de ce să se mai roage pentru viaţă veşnică dincolo, dacă o aveau deja aici, pe pământ? Rupţi de trecut şi viitor, Arta de a muri presupunea, în vremea Renaşterii, posibilitatea redempţiunii chiar şi pe eşafod, unde condamnatul îşi exprima regretele pentru nelegiuirile comise, sau de unde Regele Carol I Stuart, confruntat cu finitudinea propriei vieţi, cerea posterităţii dreptate: Remember!

Să scrii despre valoarea vieţii pe care doar moartea o pune în lumină dovedeşte un mare curaj, dar Ecovoiu este un prozator de profunzime, educat parcă la şcoala marilor moralişti. Chiar dacă ipoteza este pur fantezistă, în schimb, reflecţiile naratorului sunt adevărate revelaţii ale valorii vieţii rânduite în timp, singurul care poate da structură şi scop vieţii sociale: „Se pierduseră teama, curajul, instinctul de conservare; şi cel gregar, locuitorii convieţuiau doar pentru că erau prinşi la un loc, într­‑un timp ce nu îl puteau pricepe. Nu se simţeau şi apropiaţi, ca odinioară, aşa cum numai într­‑un spaţiu temporal limitat fusese posibil. Doi oameni, aflaţi la numai câţiva paşi unul de celălalt, se puteau întâlni, asemenea unor drepte paralele, undeva şi niciodată, la infinit: o aserţiune, nimic sigur nu promiteau apropierile de altădată. Se trăia muribund […] vinul nu mai omora pe nimeni, chiar se îmbătau tot mai greu vergonii, se adaptau propriilor dorinţe, reprimate deseori, cândva, de temeri chiar de ei hrănite. Se omorau, atunci, strop cu strop; din renunţare în renunţare; îşi scurtau, tânjind, ghemul vieţii cu ore, zile, ani”.

Constatarea că durata neînsoţită de un proiect, cum spun existenţialiştii, nu este mod specific de a fi al omului în lume, că nu este viaţă acolo unde nu e sens, nu se va fi ivit niciodată în minţile căutătorilor de elixire ale vieţii veşnice, cu excepţia, poate, a celor care i‑au inventat pe Ahasverus şi pe Olandezul zburător.

Parodia, lumea pe dos, bufoniada, carnavalescul sunt nu doar registrele predilecte ale lui Ecovoiu, dar şi cele în care excelează prin crearea de paralelisme inspirate şi erudite. Muzica sferelor, armonia universului creat de demiurg în Timeu de Platon, de inspiraţie pitagoreică, se întemeiază într‑o construcţie matematică, riguroasă, care aduce împreună spaţiul (cele patru elemente, cele şapte planete), numerele (pare şi impare), timpul (cele patru anotimpuri), arta (corzile lirei) – toate rezumate în scara muzicală antică, alcătuită din patru octave şi o sextă majoră. Ambitus, în schimb, este o simplă extensie sonoră care variază de la un individ la altul, de la un instrument la altul. Nu simbolizează armonia omului cu cosmosul, ci individualismul, atomizarea şi alienarea socială. Un ambitus ieşit din comun este atribuit aici, nu unui demiurg, ci unui copil negricios, al nimănui, a cărui pătrundere într‑o biserică se produce simultan cu prăbuşirea vitraliilor acesteia. Hramul bisericii este Sfânta Cecilia, patroana muzicii, dar aici lăcaşul e doar sămânţa răului şi adăpostul blasfemiilor. O călugăriţă se însoţeşte, într‑un context cu conotaţiile de rigoare (şuierat de şarpe şi venin de ciuperci), cu acel intrus al răului devenit un adolescent la casa de copii, unde îl dusese chiar ea. Călugăriţa însărcinată, într‑o comunitate în care miracolul nu se mai întâmplase de ani de zile, o transformă în obiect de cult. Fără îndoială că ea va naşte pe Mântuitorul vergonilor. Dacă băiatul, care posedă o voce extraordinară, cu un ambitus ieşit din comun, nu are buric, asemeni Evei care a adus omului moartea, Mântuitorul este o… Mântuitoare, botezată Isusa Cristina. Aceasta nu aduce viaţă veşnică, ci reluarea ciclului naştere/ moarte în Vergo.

Marchizul, a cărui unică preocupare era biblioteca, se apucă într‑o zi să arunce cărţile, una câte una, în foc. Pielea de viţel a coperţilor unui manuscris îl omoară pe marchiz cu emanaţiile sale toxice. Pedeapsă pentru sacrilegiul sacrificării acelor comori de cultură? Sugestie a decăderii unor culturi şi a valorilor lor în ochii unei umanităţi tot mai secătuite intelectual şi afectiv?

Sau verdictul acordat unei culturi epuizate, dacă nu chiar toxice, care a condus la actuala decădere? Alexandru Ecovoiu nu scrie cărţi teziste, ca să ne răspundem cu uşurinţă la interogaţiile lansate.

Primesc de la Sonia Elvireanu un încântător poem dintr‑o istorie alternativă: „[…] pe foaia ca o baltă albă, lichidă,/ Doamna de Sévigné din alte vremuri scrie:/ «Draga mea copilă nu veni la Paris./ Nimeni nu mai iese de frică/ să nu vadă flagelul abătându‑se peste noi./ Se propagă ca un foc de lemn uscat./ Regele şi Mazarin ne închid pe toţi în apartamente/ Ne plictisim puţin». «Nepoata» răspunde peste secole dintr‑un burg transilvan, având drept companie, prin geam, doar pomii care trec de la cenuşiu la flori, apoi la frunze. Citeşte consolarea «mătuşei»: «ne vei găsi cândva,/ când o trece covidul,/ cu părul albit şi inima uscată,/ de‑o fi să‑l abatem de la noi»”. Se simte mai aproape de Doamna de Sévigné decât de contemporani.

Împlinirea profeţiei lui Ecovoiu este insensibilitatea unei lumi în faţa celor mai mari nenorociri pentru unii semeni: închişi în izolete, împachetaţi ca nişte mumii, sufocându‑se singuri, lipsiţi de confortul unei prezenţe umane de care se bucurase mai înainte orice pacient, chiar şi abandonat de familie, alimentaţi de roboţi, murind singuri… Într‑un poem romantic, un naufragiat e abandonat în marea răvăşită de mateloţii unui vapor care se îndepărtează în grabă să scape de furtună. Acum au fost zeci de mii, dar, cum se încheie poemul, pe o mai furtunoasă mare şi într‑un hău şi mai adânc… Nu că, raţional vorbind, nu am înţelege meritele gestionării eficiente, nu am aprecia că europeanul a găsit şi acum soluţie, aşa cum a găsit la criza petrolului. Dar spectacolul unei lumi care şi‑a văzut mai departe de viaţă, cu glume, cu afaceri, cu entertainment, cu răfuieli politice, având nenorociri de nedescris alături, rămâne unul dezolant. Orgoliosul european a mai depăşit o teribilă criză, dar câteva din iluziile acestuia despre sine au dispărut pentru totdeauna.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest