Teatru - Dramaturgie

A fi diferit

Nelinişte de Ivan Vîrîpaev, traducerea de Raluca Rădulescu şi regia lui Bobi Pricop, şi Sentimentul fragil al speranţei, scenariu şi regia Carmen Lidia Vidu, ambele premiere ale Teatrului Odeon, privind retrospectiv spre reprezentaţiile anului abia încheiat, se situează sub semnul unei sintagme comune, cu semnificaţie de artă poetică, asumată se pare obsesiv şi convertită programatic, demonstrativ uneori, în dublă temă de spectacol. În sensul că a fi diferit, căci despre aceasta e vorba, vizează deopotrivă, în fiecare caz în parte, atât personajele, profilul lor moral şi intelectual, cât şi forma de spectacol, viziunea şi limbajele teatrale prin care ea se edifică.

Desigur, între piesa dramaturgului rus şi scenariul regizoarei române, adaptare după texte‑mărturii preluate din publicaţia „Gen, revistă”, vorbind dintr‑o perspectivă generală, există un grad evident de înrudire, un dialog intertextual real, care depăşeşte superficiale analogii speculative, deşi cele două producţii aduc în scenă structuri narative şi modalităţi de tratare regizorală distincte. Cum metabolizăm un atare aspect? Ca pe un eşec interior al fiinţei în raport cu pretenţiile şi cerinţele societăţii, constant expusă marginalizării, sau ca pe o particularitate ce privilegiază ieşirea din canoanele statornicite ale operei de artă, contrapunându‑le viziuni şi stiluri, reguli şi atitudini vizibil reformatoare? Dacă în Nelinişte recunoaştem în destăinuirile personajului‑cheie, conştient de propria‑i valoare, sensul pozitiv al aspiraţiei de a fi diferit, o realizare profesională de excepţie, de exemplu, în Sentimentul fragil al speranţei accedem, în schimb, graţie succesiunii celor relatate de un alt tip de personaje, la o realitate a durerii deseori cumplită, provocată de „accidente” cotidiene, ignorată însă, din păcate, dintr‑o percepţie falsă, deşi mutilează în serie vieţi anonime.

În funcţie de data premierelor şi implicit de ordinea vizionării lor, primul spectacol la care mă voi referi este Nelinişte de Ivan Vîrîpaev. Autorul scrie o dramaturgie de o problematică diversă, al cărei obiect îl constituie o actualitate social‑politică extinsă, nelimitată la un spaţiu geografic, care acoperă întregul perimetru european şi nu numai. Bobi Pricop nu e la primul contact, de altfel, cu opera scriitorului în discuţie. Pe fişa sa de creaţie mai figurează, după ştiinţa mea, până la Nelinişte încă trei titluri: Ufo la Teatrul Naţional Bucureşti, Iluzii la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova şi Conferinţa iraniană la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. În ipostază de artist cetăţean, intolerant, care, în cele din urmă, renunţă la cetăţenia rusă, Ivan Vîrîpaev înfierează vehement corupţia, inechităţile sociale, războiul, suscitând responsabilizarea şi activarea conştiinţei civice. Textele sale pretind să se facă o altfel de regie, o regie modernă, a frontalităţii, a confruntării dintre performer şi spectator. Personajele, aflate de obicei sub presiunea evenimentelor contondente expuse de dramaturg, se transformă adesea în naratori şi comentatori, nu se înfăţişează neapărat ca individualităţi în sine, ci exprimă puncte de vedere despre drame întâmplate undeva, nu acum şi aici. Lasă în felul acesta impresia că emoţia transmisă publicului de cele mai multe ori este explicită şi implicită simultan. Fără să minimalizeze importanţa rostirii cuvântului, a unor modalităţi de expresie specifice actului teatral dintotdeauna, Bobi Pricop face parte din categoria de regizori preocupaţi să implementeze în discursul scenic in extremis experienţe teatrale şi culturale de ultimă oră, să reformuleze limbaje, cu un apetit nedisimulat pentru soluţii ce sar în ochi, apelând până la exces la tehnologii digitale, la inserţii de imagini multiple etc. Atunci când are în echipa unui proiect actori de calitate, personalităţi artistice la apogeul carierei, reuşita artistică e garantată, confirmând din plin un potenţial creator în măsură să‑l singularizeze între colegii de generaţie. Spectacole precum O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, după romanul cu acelaşi titlu de Mark Hoddon, cu o prestaţie excelentă a Anei Ciontea, amintita Conferinţa iraniană, avându‑l în distribuţie într‑un episod filmat şi pe magnificul Victor Rebengiuc, rămân pentru mine de referinţă. În altele, văzute de la debutul regizorului până astăzi, Ziua Z (Teatrul de Stat din Constanţa), Beginners (T.N.B.), instalaţia #acedesiguranţă, prezentată concomitent în mai multe teatre din ţară, dar şi pe platforma TikTok etc., experimentul cunoaşte o supralicitare maximă, dă peste cap orice convenţii şi tipare verificate. Contează nu ceea ce se pune în locul acestora, ci dorinţa de a face altfel. Bunăoară, ştafeta interpretării e luată de numeroşi artişti la început de carieră, dar şi de neprofesionişti, în special de adolescenţi şi copii. De asemenea, spaţiile de joc se modifică relativ des, cu repeziciune. Acţiunea se desfăşoară pe două planuri, interferând prin complicitatea camerei de filmat spaţiul fizic (sala de teatru) cu cel virtual (habitaclul unui autoturism, faleza Mării Negre, o locuinţă particulară etc.).

Ivan Vîrîpaev îngrămădeşte laolaltă în Nelinişte problematici multiple, abuzurile din sfera politicului, cultura woke, iluzia visului american, manipularea prin presă etc., etc. Persistă asupra lor cu insistenţă şi riscă să devieze cursul acţiunii, împovărându‑l de divagaţii şi pledoarii colaterale, în detrimentul clarităţii fabulei şi a structurii coerente a personajelor, dacă nu cumva şi a priorităţii esteticului. În prim-plan plasează o scriitoare faimoasă, Ula Richter, cu o operă de anvergură, candidată la Premiul Nobel pentru Literatură, confruntată cu o împrejurare de răscruce din existenţa ei, întrucât un juriu, aliniat ideologiei şi unor interese de circumstanţă, o acuză de antisemitism şi elimină de pe lista scurtă a nominalizaţilor. În fine, în jurul scriitoarei frustrate, vădit arbitrar, dramaturgul polarizează personaje care asigură subiectului dinamism şi un spor de teatralitate intrigii. Natalie (Nicoleta Lefter), fiica şi totodată avocatul Ulei, împreună cu Steve (Alexandru Papadopol), agentul literar, motivaţi mai mult de raţiuni financiare, încercând să‑i „ajusteze” imaginea, organizează un interviu pentru o revistă poloneză. Jurnalistul tânăr Krzysztof (Niko Becker), descins de curând în marea metropolă americană, şi fotograful Michael (Mihai Smarandache) se prezintă în livingul auster al proprietarei. Aici cei doi „îngeri păzitori”, jurista şi impresarul, le sugerează, nu fără o oarecare agresivitate, să se limiteze la un anumit tip de comportament. Mai cu seamă să evite întrebări incomode privind anumite aspecte ale biografiei ce implică locul de naştere, tatăl etc. etc. Ca într‑un ceremonial de iniţiere, Bobi Pricop orchestrează armonios confesiunile eroinei, cumva lucidă şi detaşată de „miopia celor trecătoare”, cu o biografie considerată de fiica ei un subiect tabu. Existenţa Ulei se consumă în piesa lui Vîrîpaev, dacă e să‑i sistematizez mărturisirile, pe câteva repere temporale fără echivoc marcate: 1943 e anul naşterii în Polonia, fiind copilul unei evreice poloneze violată de un ofiţer SS, 1968 e anul în care împlineşte vârsta de un sfert de veac şi îşi cunoaşte tatăl, iar 1982 acela când emigrează în America, la New York, unde se dedică activităţii literare. Prezentatorul (Gabriel Pintilei) reacţionează frecvent în acţiunea spectacolului la anumite replici ale romancierei („viaţa înseamnă cuvinte spuse de mine şi despre mine”, „arta are un singur sens plăcerea” etc.), justificându‑i alterităţiile cu lapidare divagaţii filosofice, trecerile ei de la adevăr la ficţiune, adică tocmai felul de a fi diferit.

Spaţiul scenografic, conceput metaforic de Oana Micu, reprezintă livingul scriitoarei cu origini poloneze şi germane invadat de culoarea albastră. Pereţii sunt capitonaţi în albastru, canapeaua şi fotoliile sunt din pluş albastru, covorul în care picioarele se afundă fără pic de zgomot e albastru. Un albastru simbolic, regal, în consonanţă cu starea psihică a celei care îl locuieşte. Pe fondul căruia Dorina Lazăr dovedeşte o impresionantă clasă în a se păstra în datele firescului, alternând calmul, seninătatea şi distincţia cu care Ula Richter îşi întâmpină oaspeţii, însemne certe ale educaţiei, cu nelinişti, cu mâhniri, cu răbufiniri interioare temperate împotriva nedreptăţii. Sorbind cu nesaţ dintr‑un pahar de whisky, de pe bancheta din mijlocul scenei, actriţa devine o prezenţă dominantă printr‑o interpretare memorabilă. Cu un temperament voluntar, adeseori dezlănţuit, rostindu‑şi cuvintele cu voluptate, când cinic, când ironic, Dorina Lazăr transformă aşa-zisul interviu de reabilitare într‑un moment tranşant de demascare a ipocriziilor şi falsei democraţii. Beneficiind de partituri mai mult sau mai puţin generoase, unele configurate de autor la suprafaţă, pretextual, ceilalţi interpreţi, numiţi mai înainte, evoluează concentrat, cu austeritate în gesturi şi mişcări, menţin tensiunea scenică la nivelul de transfigurare şi autenticitate impus de protagonistă.

Nelinişte e un spectacol epurat de artificii, gândit şi realizat într‑o viziune minimalistă de natură să favorizeze actorul, cu miză pe resursele teatrului de tip conversativ, dar nu lipsit de accente poetice, în care Dorina Lazăr tronează şi dă o lecţie desăvârşită de actorie.

■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist

Dana Pocea

Total 1 Votes
0

Dana Pocea

Dana Pocea (actriță, editor, critic de teatru, autoare de eseuri și comentarii literare) s-a născut într-o familie de aromâni  în comuna dobrogeană Cogealac.

A abosolvit Liceul nr. 8 din Constanța, iar în 1998 Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București, secția actorie, cu examenul de licență susținut la UNTEC.

Debutează ca actriță la Teatrul Dramatic din Constanța în Penthesilea de Henrich von Kleist sub bagheta regizorală a Cătălinei Buzoianu. Tot aici joacă, în regia lui Alexa Visarion, Mașa din Pescărușul. Se stabilește, apoi, în Capitală unde evoluează în numeroase spectacole de succes. Prima apariție e în Ceasornicăria Taus de Gellu Naum, regizor Mircea Marin, după care urmează Pietonul și furia și Viitorul e în ouă, în regia lui Alexander Hausvater și respectiv Mihai Măniuțiu. Ambele  texte poartă semnătura lui  Eugen Ionescu și au făcut parte dintr-un proiect inițiat de Theatrum Mundi care își propunea să realizeze în timp o integrală a operei marelui scriitor. Deține, de asemenea, roluri importante în scrieri de dramaturgi români contemporani precum Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vișniec, Beethoven cântă din pistol de Mircea M. Ionescu, Pantofi de damă de George Astaloș, Râul de bâlci de Ioana Crăciun ș.a. În fiecare dintre spectacolele menționate are șansa ca între parteneri să se afle actori cu o experiență scenică prestigioasă: Ion Lucian, Tamara Buciuceanu, Marius Bodochi, Constantin Cojocaru, George Ivașcu, Marius Manole etc. După premiera cu Ceasornicăria Taus, un amănunt demn de reținut, e faptul că a devenit o apropiată a familiei Naum. Fabulosul poet și soția sa, doamna Ligia, de fiecare dată când îi vizita, și asta se întâmpla în ultimii lor ani de viață aproape săptămânal, îi spuneau Melanie, botezând-o cu numele personajului interpretat. Un loc aparte din punct de vedere sentimental între prestațiile actoricești ale Danei Pocea îl ocupă Zița. Spectacolul cu  O noapte furtunoasă, regizat de Toma Enache și jucat și în dialect  aromân, a beneficiat de o distribuție remarcabilă, Maria Teslaru, Claudiu Bleonț, Eugen Cristea, Alexandru Georgescu etc., și s-a bucurat de aproximativ două sute de reprezentații în țară.

A parcurs, pe de altă parte, și un itinerar internațional impresionant: Spania (Santiago de Compostela), Albania (Tirana), Ungaria (Gyula), Macedonia (Bitola și Skopje) și SUA (Charlotte și Washington). Din 2003 este consilier la Editura Palimpsest. Citește de-a lungul anilor, astfel, sute de cărți, manifestând constant exigență asupra calității manuscriselor și asupra condițiilor de tipărire. La foarte multe dintre ele  execută și coperta. În 2016 publică în Luceafărul de dimineață prima cronică teatrală și devine pentru câțiva ani titular de rubrică.  În semn de apreciere a fost distinsă cu unul dintre Premiile de debut acordate anual de revista în care și-a făcut ucenicia de critic de teatru.

Din 2020 pășește în casă nouă și opiniile sale despre fenomenul teatral sunt găzduite lunar de Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button