Modele

Ştefan Aug. Doinaş sau nevoia de armonie

Gravitate, ton oracular, ceremonii expresive şi desen riguros al ideilor, acestea ar fi particularităţile poemelor lui Ştefan Aug. Doinaş, Ovidiu Cotruş remarcând că „factorul structuralizator al poeziilor lui Doinaş este întotdeauna ideea poetică şi niciodată ansamblul de trăiri care formează o idee poetică. Aceasta este doar substratul originar, care ocazionează naşterea şi alimentează dezvoltarea ideii poetice, fără să fie prin ea însăşi definitorie pentru poeticul doinaşian. Dar aceste idei poetice ne sunt uneori înfăţişate direct, alteori prin intermediul unei situaţii poetice”. În poezia Symposion emoţia e pusă în scenă printr‑o figuraţie alegorică şi simbolică, de aici provenind caracterul spectacular, profunzimea semantică, dansul suav al ideilor, prima imagine fiind a unui „ospăţ” arhetipal, la care convivii se simt „nechemaţi”, aduşi de hazard, de un destin imprevizibil. Ospăţul cu figuraţie alegorică e chiar existenţa, la care fiecare este chemat, din evantaiul de virtualităţi infinite, fără predestinare sau scop („Dintru‑nceput, ospăţul nu fusese/ menit pentru niciunul dintre noi./ Nici vinurile‑n cupe n‑au fost noi,/ nici rodiile strălucind pe mese./ Mai vechi ca lumea însăşi e ospăţul./ Sunt proaspete doar pofta şi răsfăţul/ şi măştile convivilor, de lut”). Destinul, frenezie a simţurilor, măştile de „lut”, gesturile ancestrale, sugerează mecanica repetiţiei spectacolului vieţii: „Am fost aduşi aici, ca un făcut,/ de‑o şoaptă dintre şoapte, de‑o cântare/ ce‑a prins să sune‑n noi treptat mai tare./ Nu simţi că vinul are‑un gust amar ?/ Privind cu ochi hipnotici în pahar,/ ciocnim în hohot, cupele vecine,/ dar nu ştim pentru ce şi pentru cine./ Ce chef lipsit de sens, necumpătat!”

Convivii trăiesc în virtutea instinctelor vitale, prin inerţia unei forţe tiranice transcendente, ei executând gesturi trăite anterior de alţi semeni, imită atitudini străvechi, exprimă trăiri ale predecesorilor: „Iubito, rupe farmecul nebun!/ Beţia asta cruntă nu‑i a bună./ Nu vezi cum gestul aprig se adună/ nainte de a‑l face pe deplin?/ Priveşte, mesele lucesc de slin,/ adeverind şederea la libaţii/ a altor scufundate generaţii/ şi lunecarea inşilor desculţi/ ce‑au ospătat naintea ta. Asculţi?/ Cântarea asta sumbră, tremurată,/ e ca un glas pierdut, de altădată;/ sărutul vine singur, înglodat;/ îmbrăţişarea asta s‑a mai dat;/ iar zâmbetul plăcerii are‑un sclipet/ îmbălsămat, ca regii din Egipet:/ un semn făcut de nimeni nimănui”. Existenţa este figurată ca spectacol halucinant, la care participă actori cu feţe himerice şi gesturile carnavaleşti, de vis cu contururi tremurate, incongruente, actori situaţi la hotarul dintre realitate şi miraj („Ah, totul e un vis, o altă lume./ Iar noi jucăm, în tinere costume,/ un rol încărunţit cum altul nu‑i…/ Aşa ţi‑aş spune de‑aş avea cuvântul./ Dar vai! Voi fi şi eu călcat de vântul/ ce va sufla peste meseni. Şi eu/ mă voi urni din locul meu, cu greu,/ cedându‑l, după marea rânduială,/ străinilor ce vor intra în sală/ grăbiţi, înfriguraţi, să bea şi ei/ nectarul mistic pregătit de zei/ şi tuturora dat după dreptate”). După destrămarea acestui spectacol, rămân în urmă „drojdii” şi resturi, farsa existenţei reluându‑se la infinit, cu alţi actori, alte măşti şi alte roluri de împrumut, efemere, tranzitorii. Poezia Symposion, alegorie lirică a existenţei, se detaşează prin plasticitatea parabolei şi verva spectaculară, prin care se întâlnesc expresia sugestivă a ideii şi muzicalitatea versului.

O parabolă cu sens filosofic este Soarele şi scoica, sugestivă imagine a unei comuniuni ratate între două entităţi ce aparţin unor regnuri antinomice, ca în Luceafărul eminescian sau Riga Crypto şi lapona Enigel a lui Ion Barbu. Prima secvenţă redă reperele spaţiale şi temporale ale „poveştii”, timpul alegoriei fiind mitic, indeterminat, un timp auroral, întemeietor. Protagoniştii, soarele, reprezentant al înaltului, transcendenţei şi luminii, şi scoica, din lumea adâncului, a penumbrei, a acvaticului tainic, impenetrabil („În tinerele vremuri fără nume,/ când astrele nu se sfiau deloc/ să‑şi scapere orbitele prin lume/ ca păsări azurii cu plisc de foc, ‑/ un soare nou, teşită zburătoare/ ce ţipă‑n nori, hulită de furtuni,/ găsi un golf cu apă ca o boare,/ încins cu brâuri de luceferi bruni,/ în care – stăpânind peste mărgeane/ şi peste alge verzi cu subţiori,/ aduse‑ntâmplător din alte‑oceane/ de sepii sau de peşti scânteietori ‑/ o scoică princiară, virtuoasă,/ în smalţ de alabastru şi sidef/ de mii de ani îşi cultiva în casă/ penumbra, ca o pânză de gerghef”). Două lumi, două ipostaze ontice, două atitudini gnoseologice se confruntă, din mai multe ipostaze una, simbolizată de soare, definită prin voinţă ascensională, raţionalitate, dinamism şi elevaţie a gândului şi trăirii, însoţită de o ipostază statică, a inhibării, retragerii în adânc, în universul de umbră molatică a acvaticului. Logodna între cele două lumi e imposibilă, regresia spre acvatic a soarelui întâmpinând rezistenţa şi retractilitatea scoicii, speriată de razele solare: „Cum soarele grăbea pe mai departe,/ o rază crudă, licărind abia,/ pătrunse prin mătăsuri şi brocarte/ ţinând o clipă suliţa spre ea./ Dar scoica, ameţită şi confuză,/ voind să‑şi ocrotească boiul fin/ şi perla în văpaie ce, lehuză,/ îi da fiori în pântecul virgin, ‑/ fugi‑n adânc, sărind din treaptă‑n treaptă/ la valul cu frunzişuri şi luciri,/ cu care apa simplă, înţeleaptă/ împrăştie şi naşte năluciri./ Când soarele veni spre seară, tandru,/ Cu aripile‑arzând deasupra lui/ şi coborî‑n afund ca un scafandru/ închis într‑un ciudat costum verzui, ‑/ sărmana scoică, ‑n corturi ideale,/ răsunătoare, singură‑n ocean,/ îl presimţi deodată cu spirale/ ca pe un şarpe amoros, viclean,/ ce‑şi ţine ochiul rece la distanţă/ şi‑şi scoate limba roşie printre dinţi/ apropiindu‑şi‑o cu cutezanţă/ pe umerii curenţilor fierbinţi”.

Elementele alegoriei, soarele, simbol al luminii, scoica, delicată făptură a umbrei şi acvaticului, sunt sortite să rămână pe veci despărţite, căci ele nu‑şi pot transcende condiţia, unul sortit înaltului, absolutului, cealaltă fixată în tenebre adânci, în somnul molatic al apei. În acest fel, poetul închipuie un univers cu legi imuabile şi determinaţii implacabile, în care elemente şi entităţi nu‑şi pot schimba locul, nu‑şi pot părăsi regnul, regimul ontologic şi condiţia decisă de transcendenţă. Finalul poeziei sugerează un climat al insolitării celor două elemente, atrase efemer una de cealaltă, situate, însă, în fond, într‑o postură de severă antinomie („De‑aceea, alergând înspăimântată/ prin sumbre constelaţii, se trezi/ pe ceealaltă faţă, bulbucată,/ pe unde niciodată nu e zi./ Iar soarele, visând un golf utopic,/ de mii de ani nici azi nu s‑a‑mpăcat,/ ci cade brusc în adâncimi la tropic,/ orbit de frumuseţe şi păcat,/ stropind cu foc în corturi ţuguiate/ pilaştrii lumii, algele de sus/ ce plâng pe cer şi‑l cheamă‑nvăpăiate/ să le sărute, după ce‑a apus”). Alegorie a nuntirii imposibile şi metaforă a împăcării cu propria condiţie, Soarele şi scoica ilustrează lirismul obiectivat, cu structură epico‑dramatică, al lui Ştefan Aug. Doinaş, în imagini poetice diafană, cu muzicalitate difuză a cuvintelor, de fastă prospeţime eufonică.

Poezia lui Doinaş este, astfel, caracterizată printr‑o nevoie certă de armonie şi transparenţă, poemul fiind rodul unei vocaţii constructive, rezultatul voinţei de a instaura coerenţă estetică şi claritate în spaţiul sublimat al lirismului. Misterul lumii, zvonul subliminal al clipelor, seninătatea în faţa destinului sunt toposuri configurate din perspectiva unui poet pentru care accesul la esenţe este imperativul poeticităţii, Eugen Simion subliniind că experienţa exerciţiului este fundamentul creativităţii doinaşiene: „Coerentă, egală cu sine, poezia lui Augustin Doinaş este mai puţin fructul unei experienţe, cât rezultatul unui exerciţiu sau, pentru a nu pune o prăpastie între aceste noţiuni, poezia lui iese din experienţa unui exerciţiu. Exerciţiu, mai întâi, în domeniul limbajului, exerciţiu, apoi, de disciplinare a spiritului şi de depăşire a simţurilor. Lirismul se obiectivează, fatal, şi tinde să conceptualizeze noţiunile curente ale existenţei. Însă conceptualizarea nu înseamnă, ca la Ion Barbu, ermetizarea ideii poetice”. Poezia Artă poetică, parabolă a scrisului, a captivităţii creatorului în carcasa propriei sale creaţii, denotă sugestivitatea clipei de graţie şi a mitului întemeierii, înălţare spre necuprins şi imersiune în adâncuri abisale. Poetul este, sugerează Doinaş, prizonier al elanului creator, claustrat în propria operă ca în propria făptură. Aluziile şi simbolurile zborului şi ale înălţării, semnificative pentru poetica lui Doinaş resemantizează exigenţele elevaţiei, transfigurarea ca revelaţie a esenţelor: „Cu învierea păsărilor albe/ de pe covoru‑acesta oltenesc/ începe şi sfârşeşte o legendă./ Eu însumi sunt prizonierul ei./ Nu mă‑ntrebaţi mai mult. Strălucitoare,/ ca orice astru, poate fi prezenţa/ vocalelor, iar ceea ce roteşte/ în jurul lor e rod al disperării/ de‑a stabili contacte. Păsări albe,/ negând urzeala proprie, nu însă/ şi zborul…/ Pe acest tărâm domneşte/ umbra tiranului decapitat”.

Finalul poeziei surprinde imaginea creatorului privat de viaţă personală, identificat până la anihilare de sine cu opera pe care o creează, hrănit cu propriul scris, aflat în perimetrul trasat de ritmul scrisului („Prizonier, eu nu respir decât/ în amplul du‑te vino al suveicii”). Artă poetică e o miniatură lirică în care economia mijloacelor stilistice şi contragerea expresiei se aliază cu reducţia sensurilor la minimalism, diafanitate şi simbolistică eterată.

Pentru Ştefan Aug. Doinaş emoţia poetică nu e pură, imediată, ci mediată de intelect, pasiunea, învolburările afective precipitându‑se în turnuri expresive clasicizante, armonioase, solemne. Transpus în ceremonial, frisonul sărutului e fixat în retortele ritualice ale amintirii în poezia Un zeu al hotarelor, în care erosul, amintirea, timpul şi melancolia trecerii sunt prelucrate în filigranul translucid al alegoriei, în regimul afectiv al amintirii clipei de iubire, iremediabil trecută. Alegoria erosului nu este niciodată desăvârşită, comuniunea dintre fiinţe fiind contrazisă de hotarele subtile, dar implacabile dintre ele: „Un zeu al hotarelor stă între noi./ Sărutul rămâne pe umerii lui/ şi zace uitat, putrezind ca mărul/ pe care cândva l‑am muşcat amândoi.// Ne‑aducem aminte c‑a fost amărui./ Pe sânii de brumă, pe şolduri apoi/ bogat pâlpâia ca flacăra‑i părul,/ aşa cum de‑atunci ne‑ncetat îl văzui”.

Terţinele sonetului exprimă melancolie, nostalgie provocată de consumarea erosului, cu o conştiinţă clară a limitelor („Acum eşti departe, iar visul e scrum./ O undă bogată‑n fum şi dezastre/ trecând spală lespedea unde şezum.// Acum înţeleg că până la moarte/ de vârsta de foc, de inimi, de astre/ un zeu al hotarelor ne desparte”). Zeul hotarelor este timpul, cel care, suav şi atroce, destramă vraja, mistuind săruturi, şoapte, vise, amintiri, tonalitatea poeziei conservând regimul delicateţii, al transparenţei şi al melancoliei, astfel încât suavitatea erosului se împleteşte cu solemnitatea ritualului confesiv, cu ceremonialul diafan al amintirii, singura care estompează limitele dintre fiinţele iubite. În acelaşi timp, trăirile anamnetice purifică sentimentul, conferindu‑i o transparenţă din care impurităţile afective, intemperanţele senzaţiilor s‑au retras. Versurile au claritate şi prospeţime, o vrajă muzicală ce se degajă din asocierea paradoxală a cuvintelor.

Bibliografie critică selectivă
Balotă, Nicolae, Euphorion. Ediţia a II‑a revăzută şi adăugită, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999; Boldea, Iulian, Ştefan Aug. Doinaş şi poetica neomodernistă, în revista Studia Universitatis „Petru Maior”. Series Philologia, nr. 4, 2005; Boldea, Iulian, Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş, în revista „România literară”, nr. 25, 2009; Boldea, Iulian (coord.), Ştefan Aug. Doinaş – repere critice, Editura Dacia XXI, Cluj‑Napoca, 2011; Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005; Boldea, Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu‑Mureş, 2002; Cistelecan, Al., Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Cotruş, Ovidiu, Meditaţii critice. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ştefan Aug. Doinaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1983; Creţu, Ioana‑Narcisa, Valori stilistice în creaţia lui Ştefan Aug. Doinaş, Editura Universităţii „Lucian Blaga din Sibiu / De Zevenslapers ‑ Leuven, 2003; Fanache, V., Eseuri despre vârstele poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Negoiţescu, I., Scriitori contemporani. Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1994; Nemoianu, Virgil, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, Fundaţia Culturală Secolul 21, 2004; Pantea, Aurel, Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic), Editura Limes, Cluj‑Napoca, 2007; Pop, Ion, Lecturi fragmentare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983; Regman, Cornel, Dinspre Cercul literar spre Optzecişti”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997; Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. II, Bucureşti‑Chişinău, Editura David Litera, Bucureşti‑Chişinău, 1998; Şimăndan, Emil, Întoarcerea acasă: Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimăndan. Cuvânt-înainte de Ion Pop, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2003.

■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist

Iulian Boldea

Total 2 Votes
0

Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor al revistei “Echinox”, iar intre 1987-1989 redactor sef-adjunct. A publicat in paginile revistei studii critice, eseuri, cronici literare si poeme. Este profesor universitar in cadrul Universitatii „Petru Maior”, decan al Facultatii de Stiinte si Litere, conducator de doctorat. De asemenea, este redactor al revistei “Vatra”, redactor-sef al revistei “Tarnava” si redactor-sef al revistei Studia Universitatis „Petru Maior”. Philologia. De-a lungul timpului a publicat poezii, studii, eseuri critice si cronici literare in reviste de cultura din tara si din Republica Moldova.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button