Am cunoscut la Fălticeni, în Ţara de Sus a Moldovei, o mamă care a adus pe lume doi copii, care au purtat numele: Cristinel‑Gabriel şi Dănuţ. Însă numai pe unul l‑a lăsat Dumnezeu să marcheze şi să transfigureze timpul, devenind un ierarh remarcabil al Bisericii noastre, pe celălalt chemându‑l înainte de vreme la Cer. Este vorba de Elena Aioanei, distinsa mamă a Preasfinţitului Timotei, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Când am scris aceste rânduri – în Săptămâna Luminată a Sfintelor Paşti din anul mântuirii 2023 – la Biserica „Sfinţii Apostoli” din Rădăşeni, la căpătâiul părinţilor Preasfinţitului Timotei, un sobor de preoţi cu misiune în comunităţile cuprinse în arealul pitoresc al plaiurilor fălticenene oficiază Parastasul de 40 de zile al neuitatei şi preaiubitei sale maici, Elena Aioanei. Trebuia să fiu prezent la ceremonie, însă agenda misionară nu mi‑a permis amânarea sau anularea unor evenimente fixate de multă vreme. Astfel, am găsit de cuviinţă să aştern pe hârtie un gând de pioasă evocare a acestei creştine paradigmatice.
Căutând prin desaga amintirilor am găsit foarte multe circumstanţe în care Dumnezeu a rânduit să‑l cunosc pe viitorul Episcop Timotei, fiul preaiubit al soţilor Elena şi Miron Aioanei. Erau anii vremurilor nestatornice şi pline de restrişte de dinainte de 1990. Eram în ascultarea Patriarhului de vrednică amintire Teoctist Arăpaşu. Cu nişte confraţi de breaslă am trecut să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală a Mănăstirii Neamţ şi să cercetăm un părinte din lavra nemţeană.
Cum eu eram la Centrul eparhial din Iaşi, unde se vorbea de cuvioşii părinţi care activaseră până la sosirea mea ca preoţi slujitori la racla Sfintei Cuvioase Parascheva din Catedrala Mitropolitană, la acel moment retraşi la pensie în mănăstirile de metanie, auzisem multe despre părintele Veniamin Acojocăriţei, pe care doream să‑l văd. Era un părinte atipic, foarte duhovnicesc. Avea darul poetic al versificării. Şi‑a propus şi a reuşit versificarea Psaltirii. Pare‑se că de la marele Mitropolit, Sfântul Ierarh Dosoftei, nu a mai încercat nimeni o astfel de provocare. Atunci am aflat că Părintele Veniamin a reuşit să împlinească migăloasa lucrare. El avea chilia în incinta istorică a marii lavre de la Neamţ. Ajunşi la uşa chiliei Părintelui Veniamin, am cerut binecuvântare să intrăm, bătând cu un inel de fier pe plăcuţa fixată pe uşa masivă, cum era pe vremuri, care dădea într‑un culoar către chiliile călugăreşti. După câteva momente, din interior se aude crănţănitul unui zăvor masiv şi uşa se deschide înspre interior, trasă cu greu de un tânăr călugăr, amabil şi zâmbitor, curat îmbrăcat şi manierat, care ne‑a urat bun‑venit, apoi ne‑a însoţit în chilia unde locuise Cuviosul Părinte. Acesta era tânărul monah Timotei Aioanei, pe atunci în ascultarea de novice la chilia cărturarului, dorind să salveze repertorierea manuscriselor sale. Pe mine m‑a interesat soarta tânărului de care auzisem, căruia Patriarhul Teoctist, în calitatea sa de Locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, i‑a aprobat în mod excepţional ca, înainte de finalul studiilor seminariale, să fie închinoviat în obştea Mănăstirii Neamţ.
Aşa a început lunga şi trainica prietenie între noi. Nu am stat decât puţin în acelaşi loc, dar legăturile noastre prieteneşti s‑au solidificat cu trecerea timpului. Pentru că eram închinoviat în Mănăstirea Bistriţa‑Neamţ, de multe ori am avut prilejul să ne întâlnim. La fiecare întâlnire nu ne lipsea dictonul: „Mănăstirile noastre şi‑au scris istoria pe aceeaşi pagină”. Eu fiind de mai multă vreme în viaţa de mănăstire, tânărul monah mă întreba anumite lucruri care puteau să‑i fie de folos în formarea lui intelectuală şi duhovnicească. Îmi amintesc, de asemenea, că, la aproape fiecare vedere, am simţit că îi făcea multă plăcere când îl întrebam de părinţii lui, Elena şi Miron. Era foarte sensibil şi aproape de fiecare dată lăcrima când vorbea de mama sa. Cum mama mea a plecat de tânără din această lume, redescopeream prin Părintele Timotei ce înseamnă iubirea de mamă. (Precizez că, atunci când l‑am întâlnit pe Părintele Timotei, mama mea, Anica, era demult plecată la Cer. O pomenea şi‑mi spunea că numele ei este înscris atât în dipticele personal, cât şi în panteonul sufletului său.) Ulterior am avut prilejul să o cunosc îndeaproape pe Elena, iubita lui mamă, poposind de multe ori în casa sa. Cu atâta grijă ne primea, cu atâta delicateţe ne servea din bucatele moldoveneşti pe care le pregătea cu multă pricepere şi dragoste, încât am ajuns să o simt ca mamă. A participat mai la toate evenimentele importante ale vieţii mele: hirotonia ca arhiereu, ridicarea în rang a arhiepiscopiei încredinţată mie spre păstorire, înmormântarea tatălui meu şi multe altele. Fără a face un efort anume, de la un moment dat, îi ziceam şi eu mamă, în amintirea mamei mele, cu care nu am stat decât vreo 14 ani, până m‑a acompaniat la Mănăstirea Sihăstria, în anul 1969, unde am şi rămas. Pentru că se asemăna la suflet şi credinţă cu mama mea, Anica, am preţuit‑o şi admirat‑o pe Elena ca pe mama, purtându‑i respectul şi recunoştinţa cuvenite.
Dintre amintirile personale cu mama Preasfinţitului Timotei, una cu totul specială este legată de vizita pe care am făcut‑o în casa familiei Aioanei, în toamna anului 1990. Veneam de la Mănăstirea Putna şi ne îndreptam către ţinutul Neamţului. În apropiere de Suceava, Mitropolitul Moldovei de atunci, Daniel, a dorit să oprim la Fălticeni. Nu erau telefoane mobile, nu aveam posibilitatea să anunţăm în prealabil vizita, aşa că a fost o mare surpriză atât pentru noi, cât şi pentru familia Aioanei. Ne‑au primit cu mult drag.
Plecasem într‑o maşină, însoţindu‑l pe Înaltpreasfinţitul Părinte Daniel, nu de mult instalat în scaunul mitropolitan de la laşi. Drumul trecea prin locul natal al vlădicului Timotei, Fălticeni. O călătorie alături de eruditul şi înţeleptul Mitropolit ‑ azi, Preafericitul nostru Patriarh ‑ nu numai că era o cinste deosebită, ci şi un curs inedit de teologie. Copleşiţi de profunzimea discursului, nu am simţit nicicum trecerea timpului şi distanţa parcursă. Am ajuns la porţile oraşului Fălticeni, s‑a curmat discursul teologic al Înaltpreasfinţitului, care şi‑a exprimat vădit bucuria şi dorinţa de a face un popas la casa familiei actualului Episcop‑vicar. Luat prin surprindere şi emoţionat, nu a avut timpul necesar să‑şi anunţe părinţii, pentru că a trebuit să ghideze şoferul spre casa părintească. Uşa a fost deschisă de gospodina casei, mama Elena. În clipa când şi‑a văzut fiul a rămas surprinsă, apoi ne‑a invitat înăuntru. Ce a urmat a fost cu totul impresionant. Nu a durat prea mult până s‑a dumirit despre ce este vorba şi, profitând de timpul în care noi, ceilalţi, ne‑am adaptat la confortul şi configuraţia casei, Elena şi Miron, soţul ei, au încropit o masă din felurite bucate pe care le aveau la îndemână. A fost un dineu de poveste. Am rămas la ei câteva ore bune, apoi ne‑am continuat drumul, de data aceasta discutând pe seama vizitei inedite în familia Preasfinţitului, unde mama Elena s‑a dovedit încă o dată gazdă ospitalieră.
Înainte de a pleca în străinătate, am mai fost de câteva ori în aceeaşi casă primitoare. Când am revenit în ţară de la Paris pentru prima dată, am rămas la Iaşi câteva zile. Atunci, într‑o zi, i‑am spus Părintelui Timotei să facem o vizită familiei sale. Îmi amintesc că era o zi de post, dar am fost la fel de bine ospătaţi ca într‑o zi de sărbătoare, cu toate bunătăţile postului, după cum spunea părintele arhimandrit Partenie despre bucatele pregătite în zilele când Biserica nu avea dezlegare la carne, peşte, ouă şi lapte. Pregătisem de la Paris daruri pentru doamna Elena. Le‑am lăsat ei, soţului şi, desigur, fiului.
Vizitele mele au mai continuat în casa lor şi după hirotonia din 1 mai 2000 ca Arhiereu‑vicar, apoi Episcop‑vicar şi Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului.
Un alt moment care mi‑a rămas înscris în inimă este legat şi de prohodirea tatălui Miron, la care am participat, dar şi la câteva dintre pomenirile care s‑au săvârşit pentru el. De câteva ori am rămas la masa de prânz sau la o trataţie în casa familiei Aioanei, de această dată slujită doar de doamna Elena, care a reuşit multă vreme să ţină piept provocărilor şi problemelor curente dintr‑o gospodărie, aşa cum era şi a lor.
Când ea s‑a născut în Cer (11 martie 2023), preaiubitul meu confrate, coleg de Sinod şi prieten de suflet, a plâns mult. Doliul s‑a aşezat şi‑n sufletul meu. Dar ca frate mai mare am încercat să‑mi ajut fratele să se aşeze cu înţelegere în rânduiala Bunului Dumnezeu şi să organizeze cum se cuvine funeraliile mamei noastre, Elena. Ea nu a lipsit niciodată din smeritele mele rugăciuni.
La 40 de zile de la plecarea ei din această lume m‑am gândit care vor fi raporturile noastre cu această deosebită mamă de episcop. Ea nu mai poate fi nici mama lui, nici mama ta sau a mea, nici soţia lui Miron Aioanei, ci doar Elena, roaba lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Care, la 40 de zile, a rânduit locul ei în Cer, în aşteptarea Parusiei, unde ne vom întâlni din nou. Sperăm ca Dreptul Judecător să ne aşeze pentru eternitate în iubirea Lui milostivă.
Cu prilejul acestei zile de pomenire am alcătuit şi un scurt poem dedicat celui care a rămas cu Singurul Dumnezeu în lumea aceasta lugubră şi plină de himere, Preasfinţitului Timotei, frate şi prieten în Hristos‑Domnul – Episcopul Timotei şi cerul albastru: „Eram odată într‑un schit/ Şi‑n fapt de sear‑am întâlnit/ Un frate blând şi liniştit./ În chipul său m‑am odihnit.// El mi‑a simţit gândul curat,/ Cu drag în casă m‑a chemat,/ Părea nespus de fericit,/ Era recent călugărit”. Într‑un târziu l‑am întrebat: – Cine şi când te‑a îndrumat/ Să pleci la schit printre sihaştri? Iar el mi‑a zis:/ Doi ochi albaştri!// Răspunsu‑acela m‑a uimit,/ Mi s‑a părut prea ticluit/ Şi n‑am mai zis nici un cuvânt,/ Iar dialogul ni s‑a frânt.// Anii s‑au scurs spre infinit,/ Călugărul din vechiul schit,/ Sobru la chip şi luminos,/ Este un Avvă cuvios./ S‑a arătat chiar fericit/ Când bucuroşi ne‑am re’ntâlnit./ Am stat cu el iarăşi la sfat/ Şi foarte multe am aflat./ Mi‑a fost drag să îl ascult/ Vorbind din cele de demult,/ Dar ochii s‑au înlăcrimat/ Când din senin l‑am întrebat:/ Mai sunt deschişi ochii albaştri?/ Nu, sunt în cer, trecuţi de aştri!// Cum faci acum, nu‑ţi este greu…?/ Nu…, c‑am rămas cu Dumnezeu!// Atunci la schit eu m‑am oprit/ Şi nu am mai vorbit nimic./ Acum, în ochii tăi ca cerul,/ Simt că te‑nvăluie misterul/ Şi‑ţi zic în şoaptă, uşurel,/ Vorbesc acum lui Cristinel:// Prieten drag, îţi spun cinstit,/ Pe când la schit ne‑am întâlnit,/ Pe drum erau doar bolovani,/ Iar tu aveai vreo şaişpe ani!/ Cea care‑n lume te‑a adus/ Te‑a dat în mâna lui Iisus,/ Ea a rămas privind spre aştri/ Când tu plecai printre sihaştri.// Privirea ei te‑a ocrotit/ În tot ce ai înfăptuit./ Îi mulţumea lui Dumnezeu/ Că te‑a văzut şi‑arhiereu./ Căci ochii ei nu s‑au uscat/ Până în ziua ce‑a plecat./ Acum, tu plângi privind spre cer/ Şi, ca să nu te simţi stingher,/ Ea toarnă, stând printre sihaştri,/ Tot ceru‑n ochii tăi albaştri”.
■ Arhiepiscopul Romanului şi al Bacăului
† Ioachim
