Modele

Adolescentul Ghervasie Hulubaru

Lumea mănăstirească de la Neamţ, în care intră adolescentul Gheorghe Hulubaru, e una plină de zmei bătrâni şi sfinţi, de oameni pe jumătate isihie. Ajuns în mănăstire, tânărul e încredinţat „nacealnicului bătrânilor”, Arcadie Popovici, care îl rânduieşte pe ucenic pe lângă părintele pustnic schimnic Adam: „Avea pat lângă sobă, mergea la biserică regulat, zi şi noapte, şi făcea canon aproape toată ziua, numai noaptea puţin dormea, iar mie mi‑a oferit un pat la fereastra din fundul odăii. Am stat vreme de vreo 2 săptămâni, îi măturam, aduceam apă, însă mânca o dată în zi pâine cu apă sau ceai, numai sâmbăta şi duminica fiertură, porţia de pâine mi‑o aducea mie şi borşul de la cazan. Urmam la biserică regulat cu el. A venit apoi frigul, eu nu puteam să mă încălzesc la sobă, căci el avea un pat pe două scânduri. Punea câte un ciot în sobă, unul după altul; numai cât lumina de la foc, atât se vedea în casă. M‑am cam întristat eu de această stare izolată […]. Părintele Adam nu vorbea cu mine nici o vorbă. Eu nu‑l întrebam nimica, aşteptam să termine rugăciunile, dar el nu le mai termina aproape niciodată şi nici nu făcea nici un zgomot în umbletul lui”[1].

După părintele Adam, tânărul ucenic e încredinţat părintelui Arcadie, a cărui faţă nu o poate „cunoaşte printre ceilalţi bătrâni care mi se părea că seamănă unul cu altul”[2]. Ucenicind astfel la sfinţii din fresce, Gheorghe face o nouă experienţă a liniştii interioare şi exterioare: „Într‑una din zile părintele Iulian Robu, cămăraşul bolniţei, mă pune să duc un braţ cu lemne părintelui Arcadie, căci avea chilia lui aparte, vis‑à‑vis de secţia unde locuiam eu printre bătrâni. Pun lemnele pe sală jos, la uşa lui, încet, fără zgomot, bat la uşă uşor şi cu sfială şi zic: «Blagosloviţi părinte». Îmi dă răspunsul: «Domnul să te blagoslovească, intră». Stau la uşă cu sfială. Îmi face semn cu mâna, cum şedea într‑un scaun cu spătar şi braţe, pe jilţ. Îi fac o metanie, îi sărut mâna, mă întreabă ce vreau. Eu, cam sfios, îi spun că am adus un braţ cu lemne şi‑s la uşă. Îmi zice: «Adu‑le în casă». Avea o cutie de lemn, le aşez binişor ca nici musca să nu simtă, mă retrag la uşă şi stam aşa. Mă întrebă ce mai am de făcut. Eu îi răspund: «Care şi ce aveţi nevoie, aceia fac». Mi‑a arătat o cană de lut frumoasă, să‑i aduc apă; îndată i‑am adus şi apă. Îmi arată faraşul să‑i aduc foc; îi aduc şi focul îl aprinde el. «De acuma du‑te la bătrânii tăi!». Îi sărut mâna şi plec. Mai mult nu a vorbit cu mine decât ceea ce a trebuit şi nici eu nu am vorbit mai mult. Asta a urmat timp de o lună de zile. Numai o dată în zi, seara, îi făceam slujba asta. El era preocupat în toată vremea. Era Psaltirea deschisă şi el totdeauna în scaun împletea la un fes sau la un ciorap sau cârpea lenjeria bătrânilor cum o aducea de la spălat”[3].

Părintele Arcadie era şi om cu ştiinţa leacurilor şi buruienilor, stăpânea enciclopedia ţărănească asemenea unui personaj din proza lui Mihail Sadoveanu sau Vasile Voiculescu: „Rânduiala era aşa: preotul mergea în fiecare zi cu prescura ca la un egumen şi avea porţii un pahar de rachiu de mintă, săcărică, amidon, potroacă, sabur, camfor, preparat de bătrânul, căci avea cunoştinţe farmaceutice din şcoala Ardealului. Şi cunoştinţe de chirurg avea, căci toate ranele le pansa, el tăia, opera, storcea, pureca veninoase şi scotea dinţi şi măsele cu o îndemânare foarte lesnicioasă. De aceea l‑au pus năcealnic la bătrâni. Om tăcut, poate că erau măsurate ca de obiceiul schimnicesc ca numai 7 vorbe să vorbească. Spunea doar nu sau da. De avea vreo bucurie de un haz duhovnicesc, surâdea din ochi şi din sprâncene. Mustra cumplit pe cei ce‑şi arătau fasolele de dinţi, îi asemăna cu Cain care a râs de părintele său […]. Toate substanţele le experimentase, avea o balanţă farmaceutică cu care cântărea cantităţile mici […]. Bătrânii din lavra mănăstirii, toţi se retrăgeau la bolniţă sub îngrijirea acestui călugăr înţelept, priceput şi milos”.

Bătrânul Arcadie îl învaţă pe Gheorghe carte, rânduiala Ceaslovului şi a Psaltirii: „Ceteam în genunchi la picioarele bătrânului, cu ceaslovul pe patul de scânduri, fără mindir, ci numai o pătură nouă, un butuc de lemn îmbrăcat cu un sac ca pernă, iară el adeseori adormea în scaun împletind fesuri chiar prin întuneric, numai cu lumina de la candela icoanelor, şi aceea mică. Lampă nu avea în casă, numai lumânări subţiri de potrivit candela. Aşa se nevoia. Mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, prescură şi o felie de pâine cu ceai; mai adeseori cafea slabă, nu tare, apă dulce şi neagră cu miros de cafea bună. Sâmbăta şi duminica mânca fiertură, piftele de cartofi sau în câşlegi, papanaşi cu brânză de vaci, şi acestea după ce le blagoslovea preotul care era cu slujba de săptămână la bolniţă […] Când nu putea merge la biserică îşi cetea acasă pravila, până ce m‑a luat pe mine în casă de‑mi da lecţii de cetit şi‑i completam şi pravila, nici o slovă nu‑i era scăpată din vedere asupra greşelilor. Am învăţat să citesc rar, să pronunţ bine vocalele, să nu citesc pe nas, punctuaţia ortografică, cu întrebări şi răspunsuri. Nu mă lăsa să citesc în ison, ci în ton potrivit, ca să se înţeleagă ceea ce se citeşte”. După trei ani şi jumătate de ucenicie la Părintele Arcadie, bătrânul a murit, în vârstă de aproape optzeci de ani. Moartea lui a fost tot filă de Pateric: „Moartea Pr. Arcadie a fost neştiută. N‑a vrut să stea nimeni pe lângă el, fiindcă el era ca un pustnic şi a vrut ca în singurătate să‑şi dea sfârşitul. L‑am găsit în genunchi, pe patul de scânduri, cu Psaltirea sub piept, înghemuit”.

Un alt model este stareţul Mănăstirii Neamţ, Narcis Creţulescu (1835‑1913), monah cărturar: „Avea o bibliotecă frumoasă şi bogată, se ocupa mult. Avea o colecţie întreagă de stampe pe care le traducea, fotografii, scria când nu avea pe nimeni, apoi cu lupa şi le aranja în conicele manuscrise care pe unele le tipărea, iar altele colabora cu alţii; mulţi din scriitori le au copiate şi au trecut în domeniul lor, fie copiate, fie aprobate: «Faceţi ce ştiţi», aşa fel le spunea, «numai să nu rămâie uitate cu vremea». Spunea între altele că orice popor de pe lume dacă‑şi pierde tradiţia (povestea vorbei) şi istoria lui şi nu‑şi adună fărâmiţele de veacuri irosite cu perioadele evenimentelor ce cu vremea s‑au spulberat, nu poate stăpâni un pământ, nu poate fi un popor distins şi rămâne risipit printre neamuri străine. Avea el multe maxime, cugetări care nu mulţi le‑au înţeles. De exemplu: «Caută‑ţi mulţumirea vieţii în faptele tale», aceste cuvinte le avea ca motto subînţeles”. Aşadar, legătura dintre predanie şi locuire, dintre cuvânt şi pământ, le era clară vlădicăi Narcis Creţulescu şi ucenicilor săi, după cum vom vedea că le era clară şi ţăranilor care se opuneau colectivizării nu din raţiuni economice, ci în numele temeiurilor care legau pământul de trecut şi de viaţa veşnică. Pământul nu poate fi stăpânit de oameni fără tradiţie sau poveste a vorbei pentru că pământul nu poate fi stăpânit de oameni fără nici un căpătâi, fără identitate. Aceşti oameni fără rost nu pot decât rătăci pe el, dar nu‑l pot lucra pentru că fiecare lucru are rostul lui şi om şi pământ trebuie să‑şi răspundă, rosturile lor trebuie să se cheme unul pe altul, să se adăpostească unul în altul, aşa cum se întâmplă cu ţăranii care apără pământul în care sunt îngropaţi moşii şi strămoşii lor care au apărat pământul pe care îl lucrau.

Dar nu doar carte a învăţat Ghervasie la Neamţ, ci şi tainele culorilor, ale picturii şi ciopliturilor în lemn, de la un bătrân monah pe nume Chirilă Cucu, meşter în „prepararea bronzului din foi de aur frecat cu miere de faguri dizolvat cu spirt” sau în „sclivizirea”/ şlefuirea icoanelor cu „colţ de lup sau de câine bătrân”.

Tatăl lui Gheorghe/ Ghervasie e un Tom Bombadil, locuind firesc spaţiul, nu dintre înger şi fiară, ci dintre ograda cu orătănii şi curtea mănăstirii. Poate că, de fapt, periculoasa schimbare de macaz care duce de la înger la demon şi viceversa nu e posibilă decât în afara microuniversurilor de ordine patriarhală, la Curte, în oraşe, acolo unde există o bursă a oamenilor, nu acolo unde totul e rânduit şi unde scara lumii încă are treptele bine bătute cu stele în cer. Rămas cu un copil de ţâţă pe cap, Nicolai, în absenţa nevestei, găseşte sprijin pentru creşterea copilului în ogor, în iesle şi în icoană, povestind: „Cum făcea muşuroi în jurul meu în ţarină şi mă învălea cu un cojoc şi‑mi punea tătuţa ţâţa oii sau cârpă cu zahăr şi se ruga făgăduindu‑mă Maicei Domnului să‑mi aibă parte să trăiesc, căci atâta mângâiere îi rămăsese”. Această familiaritate cu orizontul natural e confirmată şi adâncită de trecerea anilor, în 1944 părintele Ghervasie găsindu‑l pe tatăl său, în pragul invaziei sovietice, trăind nestigherit printre orătăniile sale: „Avea doar un cucoş şi o găinuţă de cele mici, americane, cucoşului îi dădea de mâncare stând pe umărul lui şi cânta la comandă de câte ori ar fi vrut, iar găinuţa se plimba împrejurul lui, făcându‑se că ciupeşte ceva”.

 

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Note:
[1] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, p. 89‑90
[2] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, p. 90
[3] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie…, p. 90‑91

Mircea Platon

Total 2 Votes
0

Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

 

Bibliografie selectivă

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

 

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button