Românii de pretutindeni

Mircea Eliade şi Evreii. Din culisele unui divorţ istoric

În urmă cu câţiva ani, am publicat lucrarea cu titlul Mircea Eliade şi Evreii. Din culisele unui divorţ istoric, sperând că va trezi interesul criticii literare. Nu a fost să fie aşa. Reeditarea recentă a cărţii poate că va schimba ceva. E de observat că, de‑a lungul timpului, numeroşi istorici, cercetători şi scriitori evrei (Mihail Roller, Ion Vitner, Ovid S. Crohmălniceanu, S. Damian, Norman Manea, Andrei Oişteanu, Z. Ornea, Jean Ancel, Leon Volovici, Theodor Lavi, Eliezer Palmor, Ţicu Goldstein ş.a.) s‑au apropiat de „trecutul sulfuros” din tinereţe al lui Mircea Eliade fie în „pantofi de pâslă”, fie cu „toporul vindicativ”. Norman Manea a lansat sintagma „Felix Culpa”, Leon Volovici a atras atenţia asupra „amneziei selective”, iar diplomatul Eliezer Palmor a cerut declararea lui Mircea Eliade „Persona non grata” în Israel. La dezbaterea pe care am organizat‑o la Ierusalim a intervenit şi reputatul critic şi istoric literar acad. Eugen Simion, care a pus punctul pe „i”: „Eliade nu şi‑a gestionat bine trecutul politic”.

Despre această „gestionare” vorbeşte cartea mea. Elaborarea lucrării am început‑o, deliberat, cu evocarea unei istorii semnificative: prin anii ’60, celebrul profesor israelian Gershom Scholem, şeful Catedrei de gândire iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, şi cel mai reputat specialist în mistica evreiască, l‑a invitat pe profesorul Mircea Eliade să susţină o conferinţă la Ierusalim. Era firesc ca întemeietorul edificiului cercetării civilizaţiilor religioase ale lumii, savantul care se aplecase cu o dăruire exemplară asupra fenomenului religios evreiesc şi a scris pagini importante despre Dumnezeul evreilor, care este şi cel al creştinilor, şi musulmanilor, despre civilizaţia antică iudaică, despre miturile şi folclorul antic evreiesc, întotdeauna cu acribie şi generoasă dăruire, să împărtăşească profesorilor şi studenţilor israelieni din imensa sa experienţă. Profesorul ierusalimitean era un bun prieten al lui Mircea Eliade, se cunoscuseră cu ani în urmă, pe când amândoi erau foarte activi în cadrul Conferinţelor Eranos, colaborau pe tărâm ştiinţific. Eliade şi‑a pregătit conferinţa, şi‑a cumpărat biletul de avion şi se pregătea să zboare la Ierusalim. Dar n‑a fost dat să ajungă acolo.

Un grup de intelectuali israelieni, foşti militanţi ai organizaţiilor sioniste din România, mulţi dintre ei prigoniţi în anii regimului antonescian şi în anii comunismului, şi‑au amintit de „trecutul legionar” al lui Mircea Eliade şi au ameninţat că profesorul român ar trebui să treacă cu maşina peste trupurile lor, întinse pe pavajul din faţa intrării în Universitatea Ebraică, ca să ajungă să conferenţieze. Ei s‑au grăbit să editeze şi o revistă de istorie, Toladot, în paginile căreia au denunţat „păcatele” săvârşite în tinereţe de ilustrul cărturar român. Fusese alertată şi Poliţia; Ministerul de Externe şi de Interne s‑au sesizat, organizaţii evreieşti ameninţau cu demonstraţii violente. Era atacat şi respectabilul profesor Gershom Scholem, fiindcă nu a fost suficient de vigilent, cum de şi‑a permis să‑l invite la Ierusalim pe „criminalul” Mircea Eliade.

Timorat şi bulversat, profesorul Gershom Scholem i‑a trimis lui Eliade revista Toladot, solicitându‑i o clarificare.

Atacul israelit împotriva lui Mircea Eliade

 

La Ierusalim, istoricul evreu Theodor Loewenstein‑Lavi (1905‑2003) era o personalitate bine cunoscută în lumea cercetătorilor istoriei evreilor din România. Ca fruntaş sionist, suferise prigoana legionară şi a regimului antonescian, ulterior trecuse prin închisorile comuniste. El se afla în fruntea grupului care manifesta ferm si zgomotos, împiedicând astfel vizita lui Mircea Eliade. Iată cum motiva dr. Lavi obstrucţionarea: „Acum doi ani, a apărut în Statele Unite un volum omagial consacrat lui Mircea Eliade, profesor de istoria religiilor la Universitatea Chicago („Myths and Symbols – Studies in Honor of Mircea Eliade”). Pe lângă alte contribuţii, culegerea cuprinde şi un studiu al profesorului Gershom Scholem de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Prezenţa profesorului de la Universitatea noastră ebraică în corul celor care‑i aduc elogii lui Mircea Eliade este penibilă, ca să folosim un cuvânt mai blând. Colegului d‑sale de la Chicago nu i se cuvinea un salut venit de la Ierusalim. Mircea Eliade a făcut parte din «Garda de Fier», organizaţie extremistă antisemită, a cărei activitate de asasinate este înscrisă în istoria noastră cu sângele a mii şi zeci de mii de victime din sânul evreilor din România. Într‑un studiu recent al profesorului Miron Constantinescu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din România, studiu intitulat «Garda de Fier sub judecata istoriei», îl găsim citat pe Mircea Eliade în fruntea listei „stegarilor ideologici ai acestei mişcări” (Magazin Istoric, ianuarie 1971). Iar Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei, îl caracterizează pe Mircea Eliade drept „un recunoscut şef de şcoală gardistă”. Mircea Eliade a dat crimelor acoperirea sa filosofică. El a fost incontestabil şeful spiritual al generaţiei sale şi tocmai de aceea adeziunea sa la „Garda de Fier” a avut o influenţă covârşitoare. Prestigiul intelectual de care se bucura Mircea Eliade în epoca de ascensiune a „Gărzii de Fier” se poate vedea în articolul lui Emil Cioran din acelaşi volum omagial. Domnul prof. Gershom Scholem nu poate fi scuzat că a ignorat trecutul lui Mircea Eliade. Avusese iniţiativa invitării lui Mircea Eliade pentru a ţine conferinţe la Universitatea Ebraică din Ierusalim. D‑sa a fost prevenit atunci despre biografia politică a savantului de la Chicago, sau a crezut probabil ca ea face parte din greşelile tinereţii ce pot fi uitate. În realitate, Mircea Eliade e departe de a se fi retras în turnul de fildeş al erudiţiei. El colaborează şi astăzi la publicaţiile diverse editate în exil de oamenii „Gărzii de Fier” şi în spiritul ei. De altfel, la volumul omagial participă cu o contribuţie şi scriitorul Horia Vintilă, cunoscut pentru scandalul provocat atunci când i s‑a acordat Premiul Goncourt în Franţa în anul 1960 şi care i‑a fost retras după ce s‑a dezvăluit în presa franceză trecutul său de membru al „Gărzii de Fier” şi activitatea sa publicistică antisemită. Şi totuşi, dl. Gershom apare în această vecinătate, sub coperta aceluiaşi volum.

Şi filosoful, astăzi cunoscut în Franţa, Emil Cioran, care‑l omagiază de asemenea pe Mircea Eliade în volumul pomenit, a făcut parte din „Garda de Fier”, a participat la „rebeliunea legionară” de la Bucureşti şi fusese numit de şeful „Gărzii de Fier”, Horia Sima, ca ataşat cultural al României la Paris. După căderea lui Sima, Emil Cioran a aderat la noul regim al mareşalului Ion Antonescu. E profund regretabil că dl profesor Scholem apare într‑un astfel de anturaj. Spre a împiedica în viitor astfel de întâmplări, deschidem în cele ce urmează „Dosarul Mircea Eliade”.

Începem cu însemnările din Jurnal inedite ale scriitorului Mihail Sebastian, pe vremuri prieten şi coleg de redacţie al lui Mircea Eliade. În numărul viitor al Buletinului nostru, vom publica documente despre activitatea diplomatică a lui Mircea Eliade, pe când îndeplinea, ca trimis al guvernuluii legionar, funcţia de ataşat cultural pe lângă Legaţiile Române din Lisabona, Madrid şi ulterior la Londra… Asistând la un spectacol francez cu Mircea Eliade, acesta îi declara criticului Petru Comarnescu că e „revoltat de spiritul iudaic al francezilor”. Când începe campania electorală pentru alegeri, Eliade pleacă să facă propagandă pentru legionari într‑o echipă din care fac parte fruntaşii mişcării, artista Marieta Sadova, Haig Acterian (făcut sub legionari directorul Teatrului Naţional) şi Mişu Polihroniade. Acasă la Mircea, mai notează Sebastian, se cântă imnuri legionare. Sebastian citează şi un extras dintr‑un articol al lui Mircea Eliade intitulat „De ce cred în biruinţa mişcării legionare”, publicat în ziarul antisemit „Buna Vestire” (din 17 decembrie 1937), din care reproducem următoarele:

„Poate neamul românesc să‑şi sfârşească viaţa supt de mizerie şi de sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini? Revoluţia Legionară are drept ţintă supremă: mântuirea neamului, cum a spus Căpitanul… Cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea, cred în biruinţa mişcării legionare”.  Sebastian a fost la Mircea Eliade la 16 ianuarie 1938, sperând să provoace cu el o explicaţie, după ce nu se văzuseră de multă vreme. Dar şi‑a dat seama că între ei totul s‑a sfârşit. I‑a spus că are de gând să plece din ţară, şi Mircea Eliade a aprobat ca şi cum e un lucru de la sine înţeles şi nimic nu mai e de făcut”.

După izbucnirea războiului contra Poloniei, găsim în Jurnalul lui Sebastian următoarea însemnare făcută la 29 septembrie 1939: „Mircea Eliade a devenit mai filogerman ca oricând, mai antifrancez şi antisemit decât întotdeauna”. Lui Sebastian i se raportează următorul limbaj utilizat de Mircea Eliade în faţa unui amic comun: „Numai jidanii sunt în stare să şantajeze cu femeile şi copiii aruncaţi în prima linie, ca să abuzeze astfel de scrupulele germane… Germanii n‑au niciun interes să distrugă România. Numai o politică progermană ne poate salva. Numai un guvern George Brătianu – Nae Ionescu este o soluţie… Ceea ce se întâmplă la frontiera Bucovinei este un scandal, căci noi valuri evreieşti pătrund în ţară. Decât o Românie încă o dată inundată de jidani, mai bine un protectorat german”.

În continuare, istoricul Theodor Loewenstein‑Lavi reproduce însemnările lui Mihail Sebastian privind premiera piesei cu „accente legionare” Iphigenia de Mircea Eliade, unde nu s‑a dus, pentru că ar fi avut impresia că asistă „la o şedinţă de cuib legionar”.

Despre vizita fostului său prieten la Bucureşti, care evită să‑l întâlnească, Sebastian notează: „Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”, iar Lavi comentează inchizitorial: „Nu credem că e nevoie de comentarii prea multe la notele lui Sebastian. Atitudinea antisemită a lui Mircea Eliade este dovedită. Ea nu apare ca o adeziune temporară, oportunistă sau strict teoretică. Devenită duşmănie faţă de un fost prieten intim, atitudinea nu mai este doar manifestarea exterioară a unui carierist, ci dezvăluie o pornire de caracter lăuntrică mai adâncă. «Infamia morală» de care vorbeşte Mihail Sebastian poate fi acoperită de succesele şi prestigiul lui Mircea Eliade – dar tot infamie morală rămâne”.

 

„Prietenul cel dintâi şi cel din urmă…”

 

După cum se vede, Lavi aşază în centrul campaniei sale „anti-Eliade” povestea prieteniei trădate. Dar lucrurile erau mult mai complexe. Lavi trecea amnezic peste faptul că acelaşi Mircea Eliade, învinovăţit de „infamie morală”, a fost primul care a sărit în apărarea prietenului său Mihail Sebastian, când acesta fusese supus unui linşaj cu prilejul apariţiei romanului De două mii de ani. Semnul unei prietenii despre care Andrei Oişteanu a scris că a fost una de execepţie „nu numai prin profunzimea ei, dar şi prin modul accidentat în care s‑a manifestat”. („O prietenie dostoievskiană, dacă n‑ar fi şi eugenionesciană. Pentru că, la un moment dat, în jurul lui Sebastian‑Béranger, România se rinoceriza în cercuri concentrice, atingând ultimul şi cel mai intim cerc – cel al prietenilor”). Oişteanu rezumă astfel povestea: „În 1934, după apariţia romanului De două mii de ani, cu infama prefaţă semnată de Nae Ionescu, Eliade îi ia public apărarea prietenului său Sebastian, intrând în polemică cu Nae Ionescu, mentorul lor comun”. Printre altele, în articolul său, Eliade se ridică împotriva „certitudinii damnaţiei evreilor” şi a opiniei lui Nae Ionescu că evreii şi‑ar fi ratat iremediabil accesul la mântuire. („Extra Ecclesiam nulla salus”, în formularea lui Origene). A judeca astfel, scrie Eliade, înseamnă „a interveni în libertatea lui Dumnezeu”, care „poate mântui oricum, pe oricine”. În alte două articole, Eliade continuă această controversă cu teologul Gh. Racoveanu, coleg la Cuvântul cu Eliade şi Sebastian. Sunt totuşi „anumiţi evrei”, admite Eliade, care „sunt fiii Diavolului”. Aceştia „nu‑şi vor găsi mântuirea”.

Evident, gestul lui Eliade de a sări în apărarea publică a prietenului său Sebastian este un fapt lăudabil şi curajos. Era momentul în care Sebastian era atacat din toate părţile, din dreapta şi din stânga, de legionari şi de comunişti, de români şi de evrei, de prieteni şi de duşmani. Pentru românul P. Nicanor, de pildă, „factura intelectuală a lui Sebastian este eminamente huliganică”, iar pentru evreul Isaac Ludo, Sebastian este un „dramatic rozător de ciolane”, o „lichea”, un „ticălos”, o „dejecţie a ghetoului evreiesc”. Pe scurt, Sebastian era prea evreu pentru naţionaliştii români şi prea român pentru naţionaliştii evrei.

Dar Mircea Eliade a abordat problema iudeofobiei dintr‑o perspectiva cumva prea „rece”, prea „tehnică”, strict teologică. Conştient sau nu, el a ignorat complet perspectiva politică (nu mai vorbesc de cea morală) a antisemitismului… Totuşi, Sebastian a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte puţinii (dacă nu chiar singurul) care i‑a luat apărarea. Pe pagina de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i‑a compus o dedicaţie din care rezulta gratitudinea sa: „Lui Mircea, care nu mi‑a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [în carte] povestite – şi care nu vor supravieţui, dacă vor supravieţui, decât pentru că şi el a spus un cuvânt – cel mai frumos. Mihai, 1935”.

În următorii ani, Sebastian înregistrează, siderat, „disoluţia” prieteniei cu Eliade. „Nu ne vedem zile de‑a rândul – şi, când ne vedem, nu mai avem ce să ne spunem” (25 martie 1937). Ruperea de Eliade, „prietenul cel dintâi şi cel din urmă” devine definitivă (19 decembrie 1937). După declanşarea celui de‑Al Doilea Război Mondial, Sebastian se întreabă disperat: „Ce‑mi rămâne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele?… Vom muri într‑o zi ca găinile tăiate. Ar trebui să aştept dezastrul care vine, cu mai puţină destrămare, cu mai multă atenţie şi cu ochii deschişi…” Şi, în continuare, notează despre Eliade, care e „mai filogerman decât oricând, mai antifrancez şi antisemit decât totdeauna” (20 septembrie 1939).

Mulţi ani mai târziu, în 1946, Mircea Eliade mărturisea cu tristeţe: „Nu mă voi consola niciodată că nu l‑am revăzut pe Mihai în august 1942, când m‑am întors, pentru o săptămână, la Bucureşti. Mi‑era, atunci, ruşine de mine – consilier cultural la Lisabona – şi de umilinţele pe care le îndura el, pentru că se născuse şi voise să rămână Iosif Hechter. Acum, mă zbat, inutil, în iremediabil”.

Jurnalul lui Sebastian păstrează (13 decembrie 1944) ultima referire la această prietenie destrămată: „Plimbările noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile în curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noştri de prietenie frăţească – şi pe urmă anii de confuzie, de destrămare, până la ruptură, până la duşmănie, până la uitare. Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut”.

Apoi, vine vestea morţii lui Sebastian. Eliade notează la 29 mai 1945: „Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de câine în aceşti ultimi cinci ani. A scăpat de masacrele rebeliunii (legionare) din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce‑a urmat după lovitura de stat din 23 august 1944. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit printr‑un accident de circulaţie, la 38 de ani!… Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul dintre cei doi‑trei oameni care mi‑ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l‑am simţit aproape. Am câştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă reîntorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s‑a dus, călcat de o maşină! Cu el, se duce încă o bucată bună, şi foarte frumoasă, din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i‑am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!”.

Dar Lavi nu a vrut să înregistreze sau să comenteze această mărturisire a lui Eliade.

 

Ce‑i scria savantul evreu lui Mircea Eliade

 

La Ierusalim, îngrijorat şi contrariat de activismul şi furia lui Lavi, profesorul Gershom Scholem ia taurul de coarne şi‑i scrie lui Mircea Eliade: „Dragă Eliade, mă adresez d‑tale într‑o problemă ce ne priveşte personal pe amândoi. Includ aici copii ale câtorva pagini dintr‑un nou jurnal asupra Istoriei evreilor din România, care a început să apară la Ierusalim. Aceste pagini conţin atacuri personale împotriva mea şi a d‑tale: împotriva mea pentru că sunt «vinovat» că te‑am onorat prin contribuţiile mele la Festschrift, împotriva d‑tale pentru că autorul te acuză de a fi fost o figură conducătoare a organizaţiei antisemite «Garda de Fier» din România şi pentru a fi exprimat idei antisemite în perioada activităţii lor şi ai continuat în perioada lui Hitler, incluzând anii celui de‑al Doilea Război Mondial. Autorul, dr. Lavi (Theodor Loewenstein), este un iştoric evreu din România; lucrează la Institutul Yad Vashem, care este un memorial al morţilor în holocaust, fondat special printr‑o lege adoptată de guvernul Israelului… Oare autorul, a cărui lucrare îl citează pe Mihail Sebastian (vorbind despre contactele personale cu d‑ta şi prima d‑tale soţie în acei ani), te acuză de a fi un naţionalist român, sau are cunoştinţă asupra activităţii d‑tale în ceea ce priveşte pe evrei în general? Sper că vei înţelege că sunt preocupat de aceste probleme şi aş dori din partea d‑tale să reacţionezi la aceste acuzaţii, să îţi exprimi atitudinea în vremea aceasta şi, dacă este necesar, motivele pentru care ţi‑ai schimbat părerile. În lunga perioadă de când te cunosc, nu am avut niciun motiv să cred că ai fost antisemit, cu atât mai mult un conducător al antisemitismului. Te consider un om sincer şi drept, pe care îl privesc cu mult respect, de aceea mi se pare normal să‑ţi cer să‑mi spui adevărul. Dacă este ceva de spus asupra acestui lucru, să fie spus, şi atmosfera acuzaţiilor generale sau specifice să se clarifice… Când ne‑am întâlnit pentru prima oară, te‑am privit ca pe un coleg apropiat, iar mai târziu ca pe un prieten căruia îi pot vorbi deschis, fără rezerve. Sper că aceste relaţii deschise ale minţii şi oamenilor vor putea continua. Oricum, cred că trebuie să răspundem acestui atac, care fără îndoială va lărgi posibilitatea în Israel, unde mii de necunoscuţi, evrei români, au amintiri despre «Garda de Fier» şi activitatea ei. Sperând să primesc cât mai curând răspuns de la d‑ta, rămân al d‑tale cu cordialitate, Gershom Scholem”.

Scrisoarea lui Scholem l‑a pus pe gânduri pe Mircea Eliade. De obicei, el nu răspundea unor asemenea scrisori, evenimentele şi trăirile din trecutul său erau destinate memoriilor pe care le va scrie mult mai târziu. De această dată, la
23 iulie 1972, Eliade a răspuns.

 

Va urma

■ Scriitor, istoric, publicist

Teşu Solomovici

Total 0 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button