Poemul lunii

Poezia lui Ștefan Aug. Doinaș

Lui Ştefan Aug. Doinaş (1922‑2002), instaurarea deplină a regimului comunist i‑a amânat debutul în volum, în 1947, când a primit premiul ce purta numele marelui critic modernist E. Lovinescu. Şi‑a publicat prima carte de versuri în 1964. Este anul istoric al eliberării din închisori, prin acord internaţional, a celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Între ei se numărase şi Doinaş. Evoluţia sa spirituală a fost de‑a dreptul spectaculoasă. Importanţa sa e larg recunoscută. În marginea ei, i s‑a creat un statut puţin controversat, de poet de geniu (cum crede criticul I. Negoiţescu, membru al Cercului sibian) sau de simplu artizan. Vasta şi profunda sa cultură s‑a născut dintr‑un complex intelectual de origine rurală transilvăneană. E vorba, însă, de un rural „aristocratic”, în care complexul biografic şi cultural a rodit uluitor. El s‑a reflectat la fel în activitatea de traducător. A traduce un mare autor e considerat de el un act de orgoliu, dacă nu chiar o vanitate. Aceasta pentru că traducerea este un act de repetare şi de iniţiere. Doinaş a tradus, asumându‑şi riscul „ca fiind receptiv la diverse modalităţi, să fiu, în acelaşi timp proteic, adică să cultiv imitaţii”.

Cu Doinaş, poezia cunoaşte o concepţie şi o practică irevolutivă şi chiar neevolutivă. Poezia îşi ia substanţa de oriunde. De la folclor la cultural. La livrescul mai ales poetic, pentru că el separă poezia de proză. Mai mult, Doinaş concepe poezia drept corectare a prozei mundane, luată în sensul cel mai comun, prin opoziţia faţă de ea. Poezia caută şi află ascunsul, dincolo de văzutul dezvăluit într‑un fel înşelător de proza care confiscă şi limitează realul sumar. Poetul corectează limba prozei, care stăpâneşte în abuz rătăcitor lumea.

Eseurile critice ale lui Doinaş dezvăluie o înţelegere a poeziei ca experienţă deplină, senzorială (poezia ochiului şi a urechii) şi intelectivă, a combinaţiei de cuvinte. Poezia se instituie ca plinătate a limbii, limbajului, cuvintelor, ca Verb originar exacerbat în toate direcţiile originalităţii. Poetica sa nu se reduce la ontologia absenţei. El concepe poezia, heideggerian, ca prezenţă originară şi teleologică, prin limbaj şi prin sens, ca substituenţi esenţiali ai realului („poezia este Verb originar, Verb creator, Adevăr şi Forţă, Acţiune”), ca manifestare vie şi ca măsură deplină şi plurală a existenţei. Poezia rămâne într‑un fel constant un echilibru fragil între limite extreme, provocate de relaţia comunicării melodioase a revelaţiei de sens. Poezia adevărată nu este decât emanaţia unei poziţionări adecvate faţă de limbă. Numai astfel ea îşi revelă, prin rostirea Fiinţei, în sens heideggerian, poeticitatea intrinsecă, originar ontologică. Poetul este un extractor al poeticului din limba primită cu supunere mistic‑estetică.

Doinaş se prevalează în mod dominant de impersonalitatea eului poetic plurivalent, ascuns, revelat de sub multiple măşti, care‑i constituie figura relativ adevărată ‑ eul „niciodată strict individual”. A proclamat că „Sinceritatea nu are ce să caute în poezie”. I‑a admirat pe purtătorii de măşti, începând cu Hölderlin, şi pe un realizator de heteronimi ca F. Pessoa. Dar a experimentat mai multe perspective ale relaţiei dintre eu şi lume: eul exterior, obiectiv, al poeziei clasice, eul adânc implicat ontologic, al poeziei romantice, eul etic‑metafizic modern, expresionist. În eseuri, el consideră că există trei tipuri de poezie lirică: de înscenare neoclasică, de proiecţie şi reducţie a existentului, în eul romantic, şi de asumare a vinei tragice universale, în eul modernist‑expresionist. Deschiderea sa ficţională riguroasă rămâne nelimitată în cadrul ideii că poetul devine, pe urmele lui Pessoa, prin excelenţă un simulator. Dar şi un explorator al existentului pluridimensional, pe care textul încearcă să‑l cuprindă, deşi reuşeşte doar să‑i sporească limitele aproximării.

Poezia încearcă, pe cât e posibil – mai puţin liber în totalitarism – să depăşească, prin opoziţie, spiritul general şi poetic al timpului contextual. În comunismul estic, românesc, poezia a fost distrusă prin interzicere sau înregimentare şi falsificare, până în deceniul 7, apoi i s‑a permis să‑şi regăsească o parţială identitate, prin poetica aluzivă, esopică. Doinaş recunoaşte că a scris şi poezie la comandă politic‑ideologică, pentru a‑şi putea constitui opera într‑un cadru totalitar de rezistenţă prin cultură. Regretă acum existenţa acelor texte de demisie a poeticului. În aceeaşi epocă, el a putut să declare, în unele din interviurile sale, că, odată cu regimul comunist, deşi n‑a fost membru al partidului unic, şi‑a regăsit „rădăcinile spirituale”, libertatea trăită  „plenar şi pe toate planurile”. Uneori, el nu‑şi reprima zelul obedient politic: „Aş fi preferat să mă laşi pe mine să caracterizez politica actuală a statului nostru, politică datorită căreia prestigiul internaţional al României a atins astăzi un nivel nemaiîntâlnit”. (A. Păunescu, Sub semnul întrebării, interviuri, ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, Cartea Românească, 1979) E drept că politica României „socialiste” era girată cu maximă şiretenie de un farseur îngăduit de la Moscova care a înşelat mari cancelarii ale epocii. Dar un intelectual şi un artist putea uşor să separe farsa de adevăr. E drept, prin comparaţie cu alte categorii demisionare de scriitori, concesiile lui Doinaş pot fi înţelese. Mai cu seamă pentru că ele au fost asumate, regretate şi corectate prin manifestările democratice şi civice ale autorului lor, după prăbuşirea sistemului constrângător.

Cum Doinaş nu jură deloc pe intenţionalitatea poetului, ci doar a poeziei, el invită deopotrivă la lectura plurală, (trans)contextuală, directă sau oblică, a poemului. Ca practicant al simulării, el recunoaşte multiple travestiuri ale eului şi limbajului său proiectiv. Doinaş manifestă mai puţină îndrăzneală în tentaţia realului, datorită puternicei vocaţii metafizice, într‑o epocă a travestiurilor, inclusiv a celor metafizice sau religioase, felurit camuflate.

Etapele poeziei sale sunt decise de eul creator în raport cu toleranţa sau intoleranţa istoriei. În toate există tentaţia realului, inegal atinsă. Simbolul, mitologia, metafora sunt şi ele forme contractual estetice de acces la realul poetic. Esenţială apare la el confruntarea cu poeticile fundamentale ale întregului spaţiu şi timp poetic. De la antichitatea greacă, orfică, pitagoreică, platonică, până la (pre)modernitatea intens anamorfotică. Poetica sa e proteică, pluralistă, deschisă, dinamică: „Nu mă anchilozez într‑o singură formulă”, îi plăcea să avertizeze.

Poezia lui Doinaş e activată constant de reflexivitatea poetică şi existenţială, configurată glacial sau extatic, conceptualist sau metaforic, abstract sau imagistic, realist sau vizionar, grav sau ironic, direct sau parabolic. Mai mult decât Al. Philippide, el este poetul român cel mai eteromorf şi lucid, în acelaşi timp. A străbătut, extensiv şi intensiv, teritoriile descoperite şi nedescoperite ale poeziei. Enunţarea poetică apare în egală măsură luxuriantă şi fin geometrizată, laxă şi dinamică, la modul manierist‑baroc, şi fixată clasicist‑abstract, în unităţi de sens ale ideii. Această deschidere a poeticului îl avantajează pe termen lung, riscând doar ieşirea din memoria scurtă şi dislocantă a modelor care îşi caută spaţiul artistic vital. Doinaş este poetul român larg integrator. El are simţul acutizat la extrem al paradigmelor, în sens plural şi nu de unicitate modelatoare. Mai are, totodată, o vie oroare de tot ce înseamnă partea de uzură a modelului. Reacţia faţă de această poetică a tuturor paradigmelor prezente sincronic va veni, în mod cu totul previzibil, de la teoreticienii sau practicienii dogmatici ai unei paradigme unice. De la închinătorii modernişti la religia estetică a diferenţei ca diferenţă exclusivistă şi excomunicantă şi nu ca diferenţă integratoare, extensivă, a comunicării dialogice, în limitele mereu mai largi şi mai exacte ale poeziei. Foamea de substanţe şi forme poetice este la el uriaşă. Şi se manifestă în ciuda faptului că poetul oferă copii multiple şi inegal expresive, într‑o productivitate inerent inflaţionistă, după modelele transistorice. La el, simulatorul poetic s‑a naturalizat, prin el însuşi, pe deplin.

Poezia sa şi‑a căutat vitalitatea în mit, în reflexivitate existenţială şi etică. Iar după îndepărtarea de ateismul comunist, ea şi‑a tras seva din formele psaltice‑religioase. Procesul acesta se desfăşoară cu variaţiile de limbaj adecvate, de la vizionarism mitic şi religios, cu acolade spre social‑politic, la conceptualism. Poetul se descoperă eliberat în starea de profundă rigoare, condusă până la limita dicteului controlat, ca un explorator al formelor reale sau doar intuite. Doinaş e poetul viziunii deopotrivă cifrate şi sigure. S‑a impus, nu mai puţin, ca un desăvârşit tehnician al versului.

Prin el, s‑a înfăptuit un universalism poetic convingător, rar şi neobişnuit, într‑un timp al specializării reductive, inclusiv artistice. Poetul resimte datoria etică de a se raporta prin anamneză şi creaţie la tradiţia poeziei universale. E datoria şi forţa individuală de a locui marea poezie prin cei care au aflat‑o, păstrat‑o şi transmis‑o în timp. Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş aduce un mod mai pertinent de implicare în creaţie şi existenţă. Ea a devenit un tip de raportare critic‑creatoare, gravă şi de o ironie reversibilă, dialogică, la tradiţia autentică şi exemplară.  Nu doar poetică, dar şi culturală sau civică.

 

Fragment. Din Panorama literaturii române în secolul XX. Vol. I. Poezia, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 0 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button