Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare despre jansenişti, la cererea regelui Ludovic al XIV‑lea.
– Cum poţi să explici fenomenul că românii dintr‑odată s‑au aruncat în marea bătălie a modernismului din cultura Europei, lăsând în istoria literaturii, artei şi a dezvoltării ideilor multe nume celebre, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalităţi ale culturii occidentale? m‑a întrebat Arne Ruth, pe când era redactor-şef la Dagens Nyheter.
– Noi, românii, n‑am privit niciodată asta ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne‑am mirat. Românii au devenit o forţă culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului. Au mai fost români care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină şi s‑au făcut cunoscuţi ca cetăţeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon îl citează adesea pe Dimitrie Cantemir.
I‑am spus că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare despre jansenişti, la cererea regelui Ludovic al XIV‑lea. Apoi s‑a dus la Moscova. El era ambasador al patriarhului din
Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. A fost oprit ca dascăl al viitorului ţar şi trimis ca ambasador al Rusiei la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Milescu şi Dimitrie Cantemir i‑au dat lui Petru cel Mare ideea să deschidă ferestrele Rusiei către cultura occidentală. Ei doi, cât şi fiica lui Cantemir, stau în spatele ţarului care a adus Rusia în rândul ţărilor civilizate. Antioh Cantemir e recunoscut de ruşi şi de enciclopediile occidentale ca primul poet din literatura rusă modernă. El a fost primul ambasador al Rusiei la Londra şi la Paris, a orientat Rusia spre cultura Franţei şi spre modelul curţii de la Versailles. I‑am mai spus că la români activitatea apostolică, de permanentă modernizare şi deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari oraşe din Europa, ca Moscova şi Paris, face parte din tradiţia şi menirea noastră istorică. Arne Ruth a zis că Milescu, Dimitrie şi Antioh Cantemir erau nişte copii cuminţi. Voia să ştie cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara şi Marcel Ianco.
– Da, am răspuns eu. Însă afirmarea românilor în cultura Occidentului nu începe în 1916 la Zurich cu dadaiştii, ci începuse deja la Paris, cu un copil minune. George Enescu devenise celebru în Franţa cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat şi la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, când avea 10 ani. Avangarda culturală română începe şi cu două românce: Anna de Noailles, născută prinţesă Brâncoveanu, ce se impune la Paris cu volumele de poezii din 1901 şi 1902, şi prinţesa Martha Bibescu. În aceiaşi ani, Enescu avea din nou succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române. Cei doi dadaişti au debutat pe româneşte în 1912, ca simbolişti, la Bucureşti. Erau adolescenţi şi n‑au speriat pe nimeni în ţară, aşa că s‑au dus să sperie Occidentul. Ei se fac auziţi nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un orăşel al băncilor. La douăzeci de ani, cu bani puţini în cafenea, s‑au apucat să critice principiile valorice ale celor cu bani mulţi. Societatea elveţiană îi îngrădea cu bariere de limbă şi de cultură, aşa că ei s‑au apucat să spargă toate barierele lingvistice şi culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Publicaseră propriul lor Manifest Dadaist, pe care însă nu îl aplicau în practică. Se lăudau cu poezii compuse prin a aşeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie. În realitate, alegeau cu grijă combinaţii de cuvinte, ca să şocheze şi să trezească asociaţii de idei telegrafice, de revoltă împotriva societăţii burgheze. Ei puneau sub semnul întrebării întreaga civilizaţie europeană, ce ne decepţionase cu atâta vărsare de sânge. Au folosit o tehnică literară mai veche din literatura română, necunoscută în vestul Europei. Au aplicat procedeul folosit de Caragiale în schiţa La Moşi. Dadaiştii activau la Cabaré Voltaire, pe strada Spiegelgasse. Pe aceeaşi stradă locuia Lenin. Lenin l‑a cunoscut pe Tristan Tzara, dar nu şi‑a dat seama că avea de a face cu un hâtru bun de glume, ci l‑a crezut revoluţionar de aceeaşi teapă cu el. Tzara i‑a spus că Dada era un cuvânt compus din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negaţie, îndoială. Altora le‑a spus că venea dintr‑un dicţionar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiştii înşişi se jucau. Nu a spus nimănui că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua în care se născuse el. L‑a păcălit pe Lenin să ţină un monolog dadaist, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă şi cu pseudonim, ca să nu‑l repereze agenţii poliţiei secrete elveţiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos (Dominique Nouguez, Lènine Dada, Ed. Le Dilettante, 2013). Tzara i‑a pus în mână lui Lenin Manifestul Dadaist. Lenin a făcut asocierea de idei cu Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi a aplicat Manifestul Dadaist în practica revoluţiei ruseşti. Dadaiştii ziceau doar aşa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătaşilor! Moarte societăţii burgheze!” Însă Lenin nu şi‑a dat seama că dadaiştii erau nişte copii zburdalnici, care glumeau. Iar ei nu şi‑au dat seama că se jucau cu focul. Tzara i‑a povestit lui Salvador Dali cum l‑a păcălit pe Lenin. Dali nu s‑a putut abţine şi a divulgat aspectul dadaist al revoluţiei lui Lenin într‑unul dintre tablourile sale [pe Internet: Dali Lenin]. Tzara doar a vrut să‑şi bată joc de Lenin şi nu s‑a aşteptat că el va aplica năzdrăvăniile lor dadaiste, cu consecvenţa lui Păcală. Tristan Tzara, Marcel Ianco, Eugen Ionesco şi toţi ceilalţi avangardişti nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de‑a gata, deja spus în creaţiile populare orale, în Caragiale şi la alţi înaintaşi. Ionesco spunea el însuşi că a fost influenţat de Caragiale. Dadaiştii şi toţi moderniştii din avangarda română îşi au rădăcinile în folclor şi n‑au inventat nimic nou pentru români, ci nou pentru occidentali. Tot ce au spus moderniştii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori de la Hamangia încoace. Aşa cum a zis La Bruyère: „Totul e spus şi venim prea târziu după mai mult de şapte mii de ani de când există oameni care gândesc” (Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent).
Arhe Ruth a zis că avangardiştii români nu s‑au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuşi din arta africană. Am zâmbit:
– Unii critici occidentali au văzut în operele lui Brâncuşi arta din coloniile lor, pe care le cunoşteau mai bine decât cunoşteau arta din România. De la care alte popoare s‑a inspirat Enescu în Rapsodiile române?
A mai zis că ţăranii români erau proşti, analfabeţi, nu puteau crea nimic, îşi legau caii de Coloana Infinitului, întrucât nu pricepeau că era o operă de artă.
– Într‑adevăr îşi legau caii acolo. Însă ţăranii pricepeau totul şi vedeau în Coloana lui Brâncuşi stâlpul cerului, din satul lor, unde îşi legau caii şi îi băteau să alerge roată, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Ei recunoşteau Coloana lui Brâncuşi ca fiind ceva al lor şi făceau o liturghie pre‑creştină, de taină cosmică, pe care orăşenii nu aveau cum să o înţeleagă. Dacă inspiraţia lui Brâncuşi ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci ţăranilor nu li s‑ar mai fi părut familiară şi s‑ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin şi impropriu pentru a lega caii acolo. Ţăranii nu erau proşti, ci erau mai cu cap şi cu mai mult bun-simţ artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuşi nu s‑a putut desprinde de ceea ce ştia el din copilărie, din satul lui. Şi nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoşească. A elaborat selecţiuni de forme şi a şlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda şi fără glaspapir. Chiar dacă ţăranii n‑aveau ochelari, n‑aveau metru, iar creaţiile lor erau uneori grunjuroase, aveau forme bine gândite, cu liniile bine croite, erau întotdeauna perfect proporţionate şi armonioase. Însă obiectele ieşite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esenţial, mai aveau şi o funcţie cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuşi dispare. Nu Brâncuşi a inventat esenţialismul în artă, ci ţăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Ţăranii reproduceau şi perfecţionau ceea ce ştiau ei de mii de ani. Brâncuşi a făcut să se minuneze Occidentul, însă meşterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduinţă de moşnegi, ar fi zis că sunt nişte năzdrăvănii fără niciun folos practic şi s‑ar fi uitat cu neîncredere la orăşenii extaziaţi, dispuşi să plătească preţul unei moşii, pentru ceva care prin sate se vedea pe toate uliţele. Brâncuşi nici nu a apucat să prelucreze toate formele şi simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile ţăranilor. Ce să mai caute prin Africa?
– De ce s‑a sinucis Urmuz?
– Se zice că a vrut să denunţe moartea că este absurdă şi a definitivat astfel o operă suprarealistă. Rămâne un mister pentru noi, din ce cauză s‑a împuşcat. Folclorul persiflează neliniştile existenţiale, iar noi le tratăm cu autoironie şi cu vin de buturugă. Toate curentele literare create de români care au şocat Parisul sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare preluate din cultura orală a ţăranilor români.
■ Scriitor, istoric al mentalităţilor şi civilizaţiilor, eseist, publicist
Victor Ravini
