Contemporanul » Profil » D.R. POPESCU • 85. Muzeul Roata

D.R. POPESCU • 85. Muzeul Roata

Prozator de primă mână şi dramaturg asemenea, Dumitru Radu Popescu se dovedeşte a nu fi mai prejos în spaţiul publicisticii, în pofida tuturor cârtitorilor ideologi, pentru care valoarea nu are importanţă dacă nu se conformează cu partizanatul de grup al „corectitudinii politice”…

Prozator de primă mână şi dramaturg asemenea, Dumitru Radu Popescu se dovedeşte a nu fi mai prejos în spaţiul publicisticii, în pofida tuturor cârtitorilor ideologi, pentru care valoarea nu are importanţă dacă nu se conformează cu partizanatul de grup al „corectitudinii politice”, culminândă cu bătălia „demitizărilor” care se poartă azi împotriva stâlpilor de rezistenţă ai culturii şi spiritualităţii naţionale. Titlurile incluse în genericul acestui comentariu (Galaxia Grama şi Corul morilor de vânt) datează din anii 1984 şi 2015 (acoperind, aşadar, mai bine de trei decenii) şi ele confirmă constanţa gândirii arhetipale a lui D.R. Popescu în spaţiul public românesc, constanţă axată pe apărarea valorilor naţionale şi universale, deopotrivă. Altfel spus, „Galaxia Grama” se transformă/se identifică în corul morilor de vânt, plecând, adică, de la un ins nu lipsit de inteligenţă şi de cunoştinţe, precum canonicul de la Blaj, Alexandru Grama, ajungând la corul dilematicilor actuali (care, neobosiţi, macină în vânt) şi ale căror nume nici măcar nu pot să‑i individualizeze, chiar dacă au în spatele lor individualităţi mai răsărite decât tipul Grama, prezente, altminteri, şi‑n faimosul număr 265/1998 al revistei „Dilema”. De altfel, asupra acestei continuităţi ne lămureşte scriitorul însuşi, în eseul Obsesii inutile din 2013, amintindu‑şi, antifrazic, că în cartea din 1984 „îi aduceam un cald omagiu prelatului Grama pentru depistarea imposturii poetice din lucrările lui Mihai Eminescu. Mi‑am exprimat convingerea că viitorul nu mă va dezamăgi – şi că din ce în ce mai mulţi gramarieni, constituindu‑se într‑o Galaxie Grama (galaxia însemnând şi corul astrelor!, n.n.), îl vor pune pe Eminescu la colţ! Speranţele mele s‑au împlinit cu vârf şi îndesat! Asta înseamnă că în anii ce o să vină bădiţa Mihai va fi şters şi din colţul în care e pus cu genunchii pe coji de nucă!”[1]
Galaxia sus‑zisă, evident, nu‑l putea ignora pe autorul Anastasiei, demascându‑i „impostura” de scriitor. S‑a vorbit, în cazul D.R. Popescu, nu numai despre „ilizibilitatea prozei” şi despre eşecul dramaturgic, dar şi despre „superficialitatea gazetărească”, despre inaptitudinea „de a face eseistică, sau analiză psihologică subtilă, sau speculaţie metafizică”, optând pentru „relatarea ingenuă, despre care ştie că figurează printre procedeele narative moderne”. Ba, mai mult, simulează simularea naivităţii, în proza artistică şi‑n cea publicistică, „într‑un limbaj indecis şi evaziv, format din aproximaţii” etc.[2] Situaţia e tranşabilă astfel, în pagină de istorie literară: „Publicistica abundă în generalităţi, citate, referinţe, fără curajul vreunei idei personale”[3].

În faţa unui astfel de diagnostic, te poţi conforma, sub girul „complexului autorităţii”, sau te poţi duce la sursă spre a te edifica. A doua soluţie, fiind o chestiune de etică elementară, e şi cea mai indicată. Cititorul o poate face parcurgând, de pildă, volumul Corul morilor de vânt, care adună publicistica eseistică a lui D.R. Popescu, apărută între 2003‑2015, în revista focşăneană „Pro Saeculum”, într‑o ediţie îngrijită de Rodica Lăzărescu, o carte prilejuită de împlinirea a 80 de ani ai scriitorului. Asemenea, mai înainte, scriitorul a publicat, la Editura Viitorul Românesc, din Bucureşti, câteva volume „shakespeariene” de eseistică: „Complexul Ofeliei” (1998), Actori la curtea prinţului Hamlet (1999) şi Dudul lui Shakespeare (2000). Ca să nu mai vorbesc de cele demult dispărute din librării, Virgule (1978) şi Galaxia Grama. Şi pentru a căuta un alt diagnostic, se poate începe cu acela al prefaţatorului Constantin Coroiu, la Corul morilor de vânt: „Ca eseist, Dumitru Radu Popescu a creat o nouă specie a genului. Când fac această afirmaţie nu am în vedere doar formulele abordate, cum este cea epistolară, ci mai ales un anumit specific ce ţine de substanţa şi atmosfera, nu o dată suprarealistă, a eseurilor sale, dar şi de stilul şi discursul literalmente inconfundabile. Primul şi cel mai simplu lucru care îţi vine în minte la lectura şi relectura lor este aceea că sunt proze nonfictive, dar în care ficţiunea are totuşi un rol însemnat şi chiar definitoriu. Dumitru Radu Popescu nu tratează teme şi subiecte, ci le inventează tratându‑le. Fapt este că în eseurile sale se regăsesc şi se completează prozatorul cu arta sa portretistică, dramaturgul cu ştiinţa dialogului, criticul de teatru, poetul, memorialistul, jurnalistul”[4].

Altfel spus, anamorfozele critice invocate mai înainte pot fi privite dintr‑un alt punct de vedere, restituind imaginea reală a publicisticii lui D.R. Popescu, organic legată de întreaga lui operă. Se vede, cu alte cuvinte, cum critica impresionistă, fundată pe figura barocă a anamorfozei, poate fi decriptată cu mijloacele aceleiaşi figuri, care, ciuntită, e condamnată să rămână în cadrele „galaxiei Grama” şi în tumultul sireneic al morilor de vânt. Prefaţatorul mai observă, apoi, că, dincolo de formula eseistică, sau tocmai în plinătatea ei, autorul lui F se sprijină pe arhetipurile fundamentale ale canonului literar şi cultural occidental (Harold Bloom) şi românesc: Iisus, Ulysse, Don Quijote, Hamlet, Ofelia, Faust, Mioriţa, Meşterul Manole, Făt‑Frumos, Ivan Turbincă, bravul soldat Švejk, Joseph K., Godot, călăul Grancsa etc. Recursul la aceşti arhei, dar şi la minus‑arhei şi la mituri are ca efect uimitor spulberarea ceţilor şi umbrelor care incomodau drastic critica impresionistă de factură anamorfotică, arătând în D.R. Popescu un profund gânditor, de o izbitoare originalitate, trimiţând la modalitatea hristică a vorbirii în parabole, simţind că mulţi cititori trebuie, mai întâi, hrăniţi cu lapte pentru a se maturiza, în speranţa că vor ajunge a privi adevărul faţă către faţă, iar nu în laptele oglinzii, „ca‑n ghicitură”.

La drept vorbind, cea mai bună parte a publicisticii nu e cu nimic mai prejos decât proza şi dramaturgia. Şi în plus are un rol hermeneutic de prim‑plan: ceea ce stilistica neobarocă din „beletristică” lăsase ascuns în „oglinzile aburite”, în cele concave şi convexe, în cele sparte, eseistica ne aduce în punctul optim de decriptare a realităţii, încât se configurează ca texte de escortă, similare cu ale marilor săi înaintaşi într‑ale barocului: lista de personaje alegorice – la Dimitrie Cantemir, sau notele de subsol ale lui Mitru Perea, din Ţiganiada. Cu alte cuvinte, textele publicistice, eseistice, de critică literară întregesc structura anamorfotică a operei lui D.R. Popescu, în aşa măsură, încât fără acestea opera nici nu poate fi receptată la adevăratele sale dimensiuni, căci sunt o parte integrantă a prozei şi teatrului.

Nu pot încheia acest preludiu la publicistică fără să mă ţin de cuvânt cu o promisiune făcută cititorului în capitolul Alte influenţe şi interpretări. În volumul omagial Leul albastru. D.R. Popescu 80 (2015), am dat peste o insolită tălmăcire a publicisticii scriitorului, care confirmă, indirect, cât de convergentă este eseistica cu anamorfoza neobarocă şi că, mai mult, această parte a operei stă sub semnul anamorfozei prin dimensiunea ei ontoestetică, făcând, adică, un corp comun cu proza şi cu teatrul. E ca şi în cazul publicisticii eminesciene, reevaluată de critici ca Monica Spiridon[5] exclusiv sub specie estetică. Din păcate, în numele „corectitudinii politice”, spre a salva, chipurile, publicistica dinspre acuzaţiile morilor de vânt gramariene, autorii panest‑etici cred că slujesc lui Eminescu eludând ontologicul (sub pretextul ideologicului). Dimpotrivă.

Eminescu însuşi se slujeşte de figura anamorfozei în publicistică şi în opera beletristică, dar nu pentru plăcerea pur estetică, ci pentru slujirea adevărului. În unul dintre cele patru articole care pornesc de la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se întâlneşte, prin acest referenţial cultural, cu D.R. Popescu (sau invers!), poetul punând la bătaie cele patru oglinzi cu care e dotat ocheanul: „când ne uităm cu binoclul, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem, ea ne pare foarte departe. Dac‑am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe uliţe mese cu câte un grămătic şi la ele cei 100.000 de de dorobanţi şi seimeni, depunându‑şi jurământul asupra formulei”[6]. Aşa că putem deduce de aici că marea nuvelă eminesciană care este Sărmanul Dionis nu este deloc una „fantastică”, ci trebuie citită prin ceea ce este: o genială anamorfoză, o privire cu ocheanul în vremea lui Alexandru cel Bun, la anul 1400, întrevăzut de prozator din punctul geometric 1872. Exact ceea ce spune şi despre anul încoronării lui Constantin Basarab, de la 1654. Pentru a înţelege asta, trebuie să ştii ce este, pentru Eminescu, arheul, şi cum poate fi întrezărit el în Făt‑Frumos, din extraordinarul basm românesc la care face trimitere şi‑n articolul din „Timpul”. Să ne luminăm că scrutarea istoriei, în consonanţă cu legile teatrului, este aceeaşi la Eminescu şi la D.R. Popescu. Cu atât mai mult se‑ntâlnesc aici prin figura anamorfozei pusă în slujba reconstituirii unui eveniment istoric. E o avertizare că istoria rătăceşte în labirintul rotund‑închis al lumii, ieşirea din el fiind de ordinul iluziei: Alte măşti, aceeaşi piesă. C. Stănescu, despre el fiind vorba, observă că pe o filă din „maculatoarele” poetului naţional (cum califică unii manuscrisele) se găseşte un desen înfăţişând o foarte ciudată roată: „un desen ciudat, un cerc, un disc, o roată uriaşă cu dinţi de foc: e, cu siguranţă, un instrument de tortură smuls de poet poate într‑o noapte de coşmar insomniac din Infernul ce‑i popula nu o dată, alături de Paradisul năzuit, mintea înaltă şi cuprinzătoare cât o planetă gânditoare”[7]. Ceea ce să nu credeţi că e la mijloc vreo „nebunie şi tristă, şi goală”, ci o capacitate enormă de a privi adevărul, fie el oricât de paradiziac sau de infernal.

  1. Stănescu îşi aduce aminte că desenul cu pricina l‑a tulburat şi pe eminescologul George Munteanu, care a ajuns la concluzia că Eminescu a reprodus (oare nu e vorba de o anamorfoză, ca şi în cazul capului de leu albastru din autoportretul obraznicului elev „Popăscu”?) chiar Roata lui Ixion zărită prin ocheanul minţii sale. Despre o asemenea roată a istoriei, D.R. Popescu a luat cunoştinţă din cărţile despre istoria Transilvaniei ale lui David Prodan (îndeobşte Răscoala lui Horea, I‑II, 1979), roata torturii celor trei români sătui de captivitatea în labirintul Imperiului Habsburgic, având, pentru Transilvania, drept paznic, barbaria hungaro‑asiatică. În cazul răscoalei românilor, renăscătorul Roţii lui Ixion s‑a numit Anton Grancsa, călăul desăvârşit, prezent în eseurile lui D.R. Popescu. Altminteri, anamorfoza centrală a roţii devoratoare de civilizaţii, de oameni şi de zei stă în marele poem Memento mori, poem epopeic inegalabil în istoria literaturii române şi universale.
  2. Stănescu ne reaminteşte cine a fost Ixion. O copie a lui Cain, rege al lapiţilor, care, la căsătoria cu Dia, fiica regelui Deioneus, i‑a promis socrului că‑i va da daruri de preţ. La spartul nunţii, în cămară, vorba rigăi Cripto, nu şi‑a ţinut făgăduiala. Mai mult, îşi ucide socrul, aruncându‑l într‑o groapă cu jeratic. Zeus, în serenitatea lui divină, îi mai dă o şansă lui Ixion, punându‑l să treacă prin proba purificării pentru ca omuciderea să‑i poată fi ştearsă din memoria colectivă. Nelegiuitul însă îşi continuă fărădelegile, punând la cale necistirea Herei. Zeus, aflând, recurge la arma teatrului, la o Cursă cu şoareci, ca Hamlet, punând în locul Herei un nor semănând cu zeiţa. Din unirea cu norul, se naşte Centaurul, monstru amintind de Minotaur. Ixion este legat de o Roată cu spiţe de foc şi aruncat în Infern, lăsat acolo să moară puţin câte puţin, în veşnicie. Roata lui Ixion s‑a oprit o singură dată din menirea ei, la cântecul lui Orfeu, cel coborât în Infern pentru Euridice. Eminescu însuşi spune că îi place să oprească Roata istoriei în câte un moment hotarnic, ca în cazul Daciei, Orfeu fiind protagonist ontoestetic în poemul eminescian:

Şi privesc… Codrii de secoli, oceane de
popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Şi icoanele‑s în luptă eu privesc şi tot privesc
La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar
măsoară –
Acolo îmi place roata câte‑o clipă s‑o opresc!

Atât poetul, cât şi urmaşul său de azi (C. Stănescu emite ipoteza că sursele restituirii Roţii lui Ixion vin, la D.R.P., atât din desenul lui Eminescu, dar mai ales din cărţile lui David Prodan, cu scenele pedepsirii monstruoase ale tragerii pe roată a lui Horea, Cloşca şi Crişan) valorifică simbolul Roţii lui Ixion într‑o dublă valenţă. Pe de o parte, Eminescu anamorfizează istoria într‑o Roată indiferentă, veşnic devoratoare de oameni şi de civilizaţii, iar pe de alta, îi restituie rolul de pedeapsă asimilat justiţiei lui Vlad Ţepeş:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând
mâna pe ei,
Să‑i împarţi în două cete: în smintiţi şi în
mişei,
Şi în două temniţi large cu de‑a sila să‑i
aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Pentru D.R. Popescu, roata e asimilată crimei şi torturii de care se face vinovat Ixion, în sperjurul său moral‑cainic, iar pe de altă parte, are acelaşi rol pedepsitor, ca în mitul grecesc. Ceea ce nu face în opera beletristică, îşi îngăduie, ne spune C. Stănescu, în publicistica de atitudine. Însă nu e vorba numai de o justiţie ca aceea invocată de Eminescu, în Scrisoarea III, ci şi de o nouă anamorfoză, în care capul de leu albastru să fie desenat ca… Muzeu! Mutaţia, comparativ cu mitul grec, constă într‑o „naţionalizare”, cu trimitere la mitul românesc al Mioriţei. D.R. Popescu „înlocuieşte Roata grecească a sperjurului Ixion cu Roata românească a martirului Horea din Albac”[8].

În abordarea unei „hermeneutici” de două parale, judecătorii isteţi ai Mioriţei, observă D.R. Popescu, acuză ciobanul moldovean de laşitate, resemnare, încât „mioritismul” ar fi carenţa nr. 1 a istoriei româneşti, iar noi ne tot mândrim cu acest mit naţional lamentabil, în loc să reacţionăm cu legea talionului. Aşadar, românii ar fi nişte mămăligari („mămăliga nu face explozie”), nişte laşi, nişte resemnaţi, adică nişte mioritici. Nu suntem urmaşii Romei, ci ai ciobanului mioritic: „Aici e prima eroare. Fiindcă noi nu descindem din el! Noi nu suntem urmaşii păcurăraşului”, spune D.R. Popescu. În schimb, suntem urmaşii verişcanilor, care, la rându‑le, sunt urmaşii lui Cain şi ai lui Ixion. Dar asta o ştia şi a spus‑o cel mai bine Eminescu, în poema Preot şi filosof: „Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat,/ Ce seminţia Cain în lume‑o a creat”.

În retorica judecătorilor păcurăraşului, avertizează D.R. Popescu, s‑a petrecut un transfer ciudat, propriu‑zis o anamorfoză negativă: „E un transfer ciudat, sinistru, de vinovăţie de la asasin la victimă. Adică nepoţii criminalului îi găsesc vinovaţi de ce se întâmplă azi pe inşii pe care ieri taţii, cumnaţii şi bunicii lor i‑au ucis. Că de ce, adică au fost laşi, de ce n‑au rezistat prin cultură, cum ei au rezistat prin incultură (şi mai rezistă şi azi, cu brio!), de ce n‑au pus mâna pe baltag sau pe secure să‑şi apere viaţa, chiar în munţi şi pe văi, în faţa potenţialilor asasini”. Aceşti „justiţiari” răstoarnă rostul Roţii lui Ixion, pentru ca victima să fie legată de Roată şi aruncată, perpetuu, în flăcările Iadului. Asasinii – judecători imaculaţi, iată logica perversă a anamorfozării anamorfozei, acele „perspective depravate” despre care vorbea Jurgis Baltrušaitis. Istoria trebuie citită în spiritul decriptării corecte a tuturor anamorfozelor create de călăi. Asta a încercat să facă D.R. Popescu în întreaga lui operă. Aceasta este contribuţia capitală a scrisului său înarmat cu figura anamorfozei. În Ardeal, călăii au legat victimele de Roata lui Ixion, roata lui Anton Grancsa. Roata lui Grancsa este cea care mişcă maşina lumii, maşina care se numeşte Istorie. Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie, spune poetul în poemul dramatic Andrei Mureşanu, pentru ca în Împărat şi proletar să găsească cea mai scurtă definiţie: „Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea‑i a ciocanului ce cade pe ilău” (s.n.).

Ce poate să facă un scriitor care nu‑i dispus să accepte o astfel de istorie? Îi demontează mecanismul anamorfotic. Asta a putut face Leul albastru, D.R. Popescu, cu o forţă stilistică inegalabilă. Ca scriitor, şi‑a aruncat personajele în jarul/jurul Roţii lui Ixion, spune C. Stănescu. Iar ca gazetar şi om de atitudine a venit, în ultimă instanţă, cu „o propunere pe cât de utopică şi insolită, pe atât de senzaţională, deşi uşor de înfăptuit. Propune şi pledează pentru înfiinţarea Muzeului Roata, «un muzeu‑parc‑mausoleu‑cimitir cu statuile gunoaielor neamului românesc»!”[9] A văzut ceva similar în China, unde i s‑a arătat, într‑un cimitir, mormântul unui mare împărat care a fost trădat, în mod mârşav, de un apropiat al său, fiind ucis de duşmani: „la picioarele împăratului ucis era îngropat trupul trădătorului său. Chinezii să‑i descopere mereu împreună. Şi‑i descoperă zilnic, şi‑şi spun părerea. Scuipând”. Ceva similar se întâmplă cu mormântul lui Moise, din ciclul F, cel care şi‑a trădat menirea ieşirii satului din labirint, ucigând în serie. Un muzeu de felul celui conceput de publicist ar necesita un spaţiu enorm, dar ar fi unul ce „ar mai putea salva ceva din onoarea pierdută a memoriei istorice româneşti”[10], încheie C. Stănescu!

Fireşte, istoria românilor nu este singulară, în consecinţă, se cuvine dovedirea celor spuse şi voi începe cu oglinzile concave şi convexe ale miturilor româneşti, capabile să bată lumina lor foarte departe, în universalitate. De aceea, D.R. Popescu nu le rupe niciodată de miturile şi arhetipurile universale, textele sale eseistice fiind variaţiuni pe aceeaşi temă (mers pe treptele prozei şi dramaturgiei), care însă tind mereu către urcuşul verticalităţii, dialogul pământ‑cer.

Note:
[1]  Dumitru Radu Popescu, Corul morilor de vânt, Focşani, Editura Pallas Athena, 2015, prefaţă de Constantin Coroiu, p. 325.
[2]  Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură: D.R. Popescu, în „România literară”, nr. 14/2002.
[3]  Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 1099.
[4]  Constantin Coroiu, De la mărul de aur paradiziac la merele postmoderniste, prefaţă la Dumitru Radu Popescu, op. cit., p. VII.
[5] Monica Spiridon, Eminescu: proza jurnalistică, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2003.
[6]  M. Eminescu, Opere, XII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 105‑106.
[7] C. Stănescu, Roata lui Ixion, în Leul albastru. D.R. Popescu 80, ed. cit., p. 141.
[8]  Ibidem, p. 142.
[9]  Ibidem, p. 143.
[10]  Ibidem, p. 144.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest