Lecturi - Despre Cărți

Liszt la imperfect

Prin noul roman, Strania poveste a unui pian[1], Mirel Taloş aminteşte mai degrabă de prima sa carte, Colecţionarul de nuduri, decât de cea de‑a doua, Undeva în Transilvania. Strania poveste a unui pian este o poveste scrisă la imperfect, un timp verbal atipic romanului în completitudinea lui, ale cărui caracteristici semantice indică o menţinere în atemporal sau într‑un trecut incert, fără putinţă de a cunoaşte finalizarea sau nu a acţiunii, împlinirea ei – o stranie suspendare în povestire a unei întâmplări care se va fi încheiat sau încheind cândva –, aşadar suspendarea sub raport aspectual. Imperfectul nu este impropriu unor fragmente ale romanului. E cultivat în marile opere. Dar altceva rezultă din uzul preponderent al acestui timp verbal în Strania poveste a unui pian: faţă de funcţia de mijloc de prezentare a ambientului sau a personajelor, adică în raport cu funcţia de imperfect descriptiv utilizat temperat în romane, în scene domolite ale unui trecut incert, în cazul nostru imperfectul este continuu, ca o curgere fără sfârşit, despre a cărui sfârşit se poate aproxima, dar nu se poate afirma nimic cert. Imperfectul la Mirel Taloş este de atmosferă. Iar această atmosferă, aparent în acelaşi ritm al curgerii prezentată, este, de fapt, una proiectată în ritmuri diferite în cele trei părţi ale cărţii intitulate sugestiv Adagio, Andante şi Presto.

Imperfectului lent, descriptiv, al poziţionării în oglindă a celor două personaje: Paul Diamandi şi Andrei Petrescu (oglinda fiind interpretarea reper a lui Liszt, cea doar descrisă admirabil de Bolliac, dar neînregistrată, la fel de incertă ca imperfectul) îi urmează unul în ritm normal, „la pas” (în italiană), al schimbărilor în ierarhia interpretării între cele două personaje în capitolul secund şi unul al precipitării, al acţiunilor derulate foarte repede, într‑o „compoziţie” romanescă atipic caracterizată prin precizia indicării vitezei de execuţie. Practic, „compozitorul” stabileşte aderenţa la text, ritmul cardiac al cititorului, de la calma intrarea în scenă a două personaje care se prezintă într‑o anumită teatralitate (de operă, textul jucând rolul libretului), trecând prin ritualul pianistic cu rafinament redat în execuţiile din partea a doua, pentru a‑l ţine cu sufletul la gură şi cu bătăile inimii sporite în cel de‑al treilea, al faptelor derulate rapid, al schimbărilor de situaţie şi de perspectivă, ca în parcurgea în viteză a unui drum în serpentine. Procedeul e rarisim (în controlul atât de precis asupra fiecărui detaliu), dar semnalez utilizarea lui într‑un roman dedicat aceleiaşi arte, scris de braşoveanul Ion Topolog, care îl are protagonist pe marele compozitor George Enescu: Inelul de aur. Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca), în care am identificat înteţirea ritmului de la lento/grave, trecând prin andante, allegro, vivace, până la prestissimo în paginile de final. Strania poveste a unui pian marchează revenirea la pasiunea pentru artă.

La fel ca în primul roman, în care reuşeşte cu măiestrie să creeze atmosfera, utilizând însă mijloace artistice diferite, Mirel Taloş schimbă cadrul în Strania poveste a unui pian, dar menţine rafinamentul execuţiei. Artele plastice sunt înlocuite de artele interpretării, pasiunea colecţionarului de cea a interpretului şi, întrucâtva, de cea a melomanului, a degustătorului din arta interpretativă. Observaţiile scriitorului care reuşeşte să creeze atmosfera în care să aşeze, crescendo, dramatismul şi ritmul întâmplărilor, sunt de mare rafinament – şi este suficient să exemplific nuanţa în interpretarea lui Andrei Petrescu în faţa profesorului Constantinescu: „Nu interpretase primele acorduri ca pe o introducere a lucrării, ci ca pe o introducere în lucrare, ca pe o punere în dispoziţia necesară pentru înţelegerea ei”. A fi în arta picturală spre a construi un roman ca un tablou, pentru ca ulterior, a pătrunde în arta interpretării spre a crea un roman care se poate citi ca o partitură înseamnă, de fapt, adevărata apropiere de arte şi dreptul de a justifica tematic parcursul prin expresia: „Vârsta de aur a omenirii este însăşi arta”.

În Strania poveste a unui pian protagoniştii nu sunt nici cei doi pianişti în duelul de la distanţă, nici Liszt însuşi, cel care în decembrie 1846 concerta în Bucureşti, jucându‑se cu inima melomanilor, cum amintea Cezar Bolliac, ci pianul Érard, pe care ar fi cântat în acel decembrie Liszt. Iar  aici alte aspecte de rafinament al scriitorului‑meloman se relevă: pe de o parte, faptul că marele compozitor obişnuia să cânte la propriul pian Érard (a deţinut mai multe piane având această marcă, Marele Érard din ultimii săi 15 ani de viaţă fiind actualmente expus la Metropolitan Museum din New York), pe de alta, că numeroase proiecte dedicate melomanilor români au drept punct de plecare farmecul unui asemenea pian cu care a călătorit Franz Liszt în turneul din Ţările Române din 1846‑1847 (de pildă, în proiectul Pianul Călător Horia Mihail s‑a inspirat din acest turneu al compozitorului şi interpretului maghiar), şi nu în ultimul rând că pianul în sine, proiectat de francezul Sébastien Érard, a însemnat o schimbare majoră în lumea interpretării prin ingenioasa invenţie care a permis acţionarea diferită a pianului, prin revoluţionarul mecanism de repetiţie. Aşadar, în paginile romanului un pian magic ajunge pe rând pe mâinile protagoniştilor, indiferent de schimbările exterioare pe care le suferă, şi, totodată, muzica lui în sufletele melomanilor. Pianul e protagonistul şi pretextul cărţii, sugestia faptului că spiritul viu al lui Liszt animă încă arta componistică şi mai ales arta interpretativă, povestea în sine, dezbrăcată de vanitatea sau neîncrederea personajelor, construindu‑se ciclic şi concentrându‑se pe acelaşi decor de iarnă al Bucureştiului în care spiritul lui Liszt călătoreşte liber.

Strania poveste a unui pian e un roman de atmosferă, rafinat, dens, excelent orchestrat de autorul său, deopotrivă compozitor, interpret şi dirijor în actul lecturii celor ce se vor apropia de paginile cărţii.

■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor

Nota:
[1]  Mirel Taloş. (2020). Strania poveste a unui pian. Prefaţă de Daniel Cristea‑Enache. Bucureşti: Editura RAO. 192 p.

Adrian Lesenciuc

Total 1 Votes
0

Adrian Lesenciuc

Adrian Lesenciuc, poet, prozator, eseist și critic literar român. S-a născut la Câmpulung Moldovenesc, la 21 august 1975. Profesor universitar abilitat. Absolvent de studii universitare militare. Doctor în ştiinţe militare și informații la Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (2008) și în ştiințele comunicării la Şcoala Naţională de Studii Politice și Administrative (2011). Debut absolut în revista Astra (1997). Debut editorial cu volumul de versuri Antifilosofia, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998. Colaborări, preponderent cu eseuri și cronici, la publicațiile Libris, Tribuna, Contemporanul. Ideea europeană, Hyperion, sporadic la România literară, Luceafărul, Steaua, Scrisul Românesc, Convorbiri literare, Mișcarea literară, Ateneu, Caiete silvane etc. Redactor-șef al revistei literare Libris. Prezent în antologii și volume colective publicate în țară și străinătate. A tradus poezie vizuală, Tipoeme și anipoeme ale Anei Maria Uribe (Argentina), lucrare publicată la Editura Arania, 2012. Este membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000. Președinte al filialei din 2013. A publicat numeroase lucrări de specialitate publicate în țară și străinătate; șapte studii științifice publicate în volum, în România și Germania. A publicat peste o sută de lucrări științifice în domeniile de interes: comunicare interculturală, lingvistică/ semiotică, științe militare, securitate.

Opera:
Studii, lucrări științifice: Comunicare interculturală în satul românesc (2015), Război informațional (2016), Teorii ale comunicării (Ediții: I, II, III – 2017), Gândirea militară românească sub amprentă clausewitziană (2019)

Poeme: Antifilosofia (1998); Copilul-genune (1999); Laocoonia (2000); Liam (2001); Coliba de sânge (2014); Joc terț (2015); Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (2016); gEneida (2019)

Eseuri, critică literară: Puzzle cu umbre pe ape (2002); Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric (2005); Poezia vizuală (2006); Ana Il, între strigătul metafizic și împăcarea cu Dumnezeu (2018)

Romane: Moartea noastră cea de toate zilele (2008); Cimitirul eroilor (2017); Limbile vântului (2018)

Premii literare: Premiul Societății Scriitorilor Militari și Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru eseu, pentru lucrarea Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, în 2006; Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru proză, pentru romanul Moartea noastră cea de toate zilele, în 2009; Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Octavian Goga”, Cluj-Napoca (2017); Premiul „Cartea Anului ” la Colocviul Romanului Românesc, Alba-Iulia (2018) pentru romanul Cimitirul eroilor. Romanul Limbile vântului a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button